Dincolo e pădure. O istorie faptică a Transilvaniei
* Prefață la volumul Histoire de la Transylvanie, de Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan, publicat în Franța, de Editions Rafael de Curtis, în aprilie 2016. (intertitlurile aparţin redacţiei)
Are dreptate Octavio Paz când spune că istoriile tuturor popoarelor sunt „simbolice”. Un permanent proces de simbolizare se produce înlăuntrul oricărui spațiu istoric;dar și un altul, cu reprezentări simbolice despre același spațiu, se produce în afara lui. Pe vremea când istoria și miturile locuiau în aceeași casă, se vehiculau deja numeroase informații și fabulații despre locuitorii și ținuturile de la nordul Dunării.
Apollo însuși se retrăgea, pare-se, prin aceste părți hiperboreice timp de o jumătate de an, să-și refacă puterile. Herodot, atât de familiarizat cu mitul fundamental al civilizației egiptene, dobândirea vieții eterne, observa, cu oarecare umire, că și geții se considerau nemuritori – atanathi zontes – (αθάνατη ζώντες), și descria sacrificiile lor ritualice în onoarea unei zeități unice:Zamolxis. Mărturiile lui Strabon depre regatul lui Burebista, probabil primul stat pe deplin structurat în această zonă, sunt dintre cele mai fiabile, și conțin deja date despre rivalitatea ce prevestea confruntarea cu marele imperiu roman.
Nu știm să facem prea bine delimitarea spațiilor în care au trăit dacii și geții (probabil un singur popor sub ambele nume), în vecinătatea sciților și a tracilor. Dar nici nu are mare importanță. Cert este că o cultură majoră, structurată, complexă, cu dimensiuni transcedentale, era identificată de timpuriu, pe o largă arie în această zonă. Herodot probabil că nu a călătorit pe aici, dar a înregistrat ceea ce circula despre geto-daci în spațiul mediteranean.
Toate marile culturi, în Asia, în Egipt, în arcul carpatic, în nordul Europei sau pe continentul american precolumbian, au dezvoltat o obsesivă relație cu eternitatea. Și pretutindeni au existat oribile sacrificii umane, pe care nu prea le înțelegem. Iată de ce trebuie să considerăm că „faptul istoric e manifestarea vizibilă a unei realități oculte”, cum adaugă același Octavio Paz. Ne rămân, în bună măsură, ascunse argumentele ce făceau să funcționeze acele societăți, nu le înțelegem totdeauna cu mintea noastră rațională de azi, așa cum nici mexicanul, mai devreme citat, nu înțelegea sacrificiile umane ale aztecilor sau decapitarea pe care o accepta benevol câștigătorul unei partide de pelotă din Yucatan, convins că sângele său vărsat va asigura buna lubrifiere a roților timpului, venirea ploii, ordinea lumii etc. Era „rațiunea” simbolică, la care popoarele participau fără să o analizeze sau s-o explice. Iar de multe ori asemenea acte simbolice au fost și singura istorie atestată, spre disperarea pozitiviștilor din toate timpurile.
Istorie gravata în marmura de Carrara:finalizata în anul 113, Columna lui Traian, cu al ei faimos basorelief în forma de spirala, spune povestea razboaielor purtate de Traian pentru cucerirea Daciei
O istorie faptică a Transilvaniei.Sigur că Istoria, cu majusculă, are nevoie de fapte consemnate prin documente și mărturii, de analize pertinente, de ample deducții și conexiuni argumentate, ca să devină coerentă și cât de cât înțeleasă de noi. Dar ea nu poate ignora nici psihicul social alcătuit din credințe, obiceiuri, atitudini și mituri subterane care fabrică simbolismul ei intern. Iată aici [în lucrarea Histoire de la Trannsylvanie – n.r.] o istorie faptică a Transilvaniei – oarecum miraculoasă, dacă ne gândim că este una dintre puținele lucrări moderne dedicate acestei importante zone din Europa. În buna tradiție de la Herder și Fichte, ea scoate în lumină și procesul de constituire a unei entități colective transilvane, multienice, ce prinde expresie în literatură, arte, școli, instituții, eroi, sfinți etc.
Până nu demult, iar pe alocuri încă și astăzi, istoria Transilvaniei a constituit un teren de înfruntări politice și ideologice, care și-au anexat adevăruri parțiale, dacă nu chiar mistificate. Această lucrare acordă o importanță deosebită românilor din Transilvania, opțiune de la bun început revendicată. Fiindcă această parte constitutivă majoritară în mozaicul transilvan a fost multă vreme tratată ca o minoritate, cu consecințe pe care o lucrare de istorie nu le poate ignora. Sigur că în vremea noastră suntem foarte atenți la tratamentul egal acordat tuturor minorităților, tradițiilor, opiniilor, particularităților locale și chiar tendințelor care merg împotriva curentului dominant. Dar respectarea acestei corectitudini nu trebuie să obstrucționeze studierea corectă a trecutului, care mai niciodată nu a fost „corect”. Știm că există încă destule zone geografice și istorice sensibile unde e mai bine să eviți cercetarea adevărului istoric. Nu e cazul în Transilvania unde, în ciuda unor tensiuni pasagere sau locale, influențate mai mult de interese politice zonale, se poate spune că ideile democratice moderne, de respect mutual și de toleranță, pe baza cărora s-a constituit Uniunea Europeană multietnică, sunt larg împărtășite.
Reper identitar.Cert este că, din cele mai vechi timpuri, înainte chiar să se numească Transilvania – de parcă Platon însuși ar fi botezat-o! –, această parte a lumii a alimentat abundent imaginația simbolică a popoarelor din jur. Iar primul moment care îi fixează din exterior o imagine indelebilă, idealizată, spre gloria învingătorului roman, este chiar faimoasa Columnă a lui Traian. Ea a devenit dovada faptului că Roma a considerat cucerirea Daciei ca o victorie colosală. Decapitarea lui Decebal, sinucis sau nu, apare menționată și pe o stelă identificată relativ recent în Macedonia, care glorifică faptele de arme ale unui participant direct la acea expediție romană, decurionul Tiberius Claudius Maximus .
Iar așa cum pentru Traian Peninsula iberică, ținutul nașterii sale, devenise în mod firesc o parte integrantă a imperiului roman, Dacia avea să devină o componentă latinizată și reorganizată de același imperiu. E normal că legiunile staționate în Dacia și noua societate mixtă apărută după această invazie aveau să se raporteze și să transmită prin memoria colectivă mometul acestei cotituri istorice. Să nu ne mirăm că pentru vorbitorii limbii române, și nu doar din Transilvania, momentul simbolic sculptat pe această coloană epică a rămas principalul reper al identității lor. Imaginile Columnei fixează figurile demne și chiar impozante ale învinșilor, spre a sublinia importanța cuceririi acestui Eldorado carpatic. Este, deci, o victorie sculptată în legendă, iar mesajul va fi transmis astfel peste veacuri.
Nenumăratele statui de daci rămase la Roma, din momentul în care s-a constituit întregul ansamblu arhitectonic al Forumului lui Traian, sau prezența dacilor încorporați ulterior în legiunile romane până și pe teritoriul Marii Britanii au fost de natură să mențină prestigiul acelei victorii. Ea a rămas un act întemeietor prezent în conștiința populației romanizate din fosta Dacie pe timpul celor aproape două secole cât a durat ocuparea provinciei cucerite.
În mod cert, momentul nu a dispărut din memoria colectivă nici după anul 275. Cetățile dacice din interiorul arcului carpatic, cucerite cu dificultate, iar apoi și noile localități romane fixate în același areal au menținut vie și în memoria colectivă a imperiului individualitatea acestei regiuni. Nu e de mirare că românii din Transilvania au fost primii care s-au identificat cu imaginile de pe Columnă, în momentul când ideile Renașterii și cele ale romantismului european au propagat tema identității naționale, pe temeiul căreia s-a generalizat noțiunea de stat-națiune.
Începând cu secolul al XVI-lea, numerosi învatati au încercat sa descifreze semnificatia istorica a scenelor redate pe Columna lui Traian;gravurile pe care le publicam fac parte din albumul realizat de Petro Sancto Bartoli în anul 1667 si redau scene de lupta din razboaiele daco-romane
Continuitate.Nu prea știm ce limbă vorbeau dacii, nici ce scriere foloseau (iar la asemenea întrebări s-ar putea probabil răspunde dacă ar fi cercetate mai bine multe situri arheologice dacice încă aflate sub pământ, cum se întâmplă și cu jumătate din templele Yucatanului acoperite de junglă!);și nu prea știm multe lucruri nici despre societatea complexă a dacilor, de dinaintea sosirii acestor „conquistadori” latini. Cert este că a existat o continuitate a populației autohtone latinizată, metisată cu legiunile venite din alte provincii ale latinității și după ce împăratul Aurelian și-a retras administrația la sud de Dunăre. Teoriile care pretind că a plecat toată populația, odată cu retragerea aureliană, iar apoi s-ar fi produs un fel de du-te vino al neolatinilor peste Dunăre, sunt ridicole. Un asemenea vacuum de populație poate interveni numai în cazul unor catastrofe naturale de mare amploare. Continutatea acestei populații romanizate, și nu doar în interiorul arcului carpatic, e dovedită nu doar de logica elementară, dar și de numeroase dovezi arheologice. Iar caracterul latin al limbii române, sub toate aspectele esențiale care definesc natura unei limbi vorbite, a fost, este și rămâne ceea ce sugerează chiar vrejul imaginilor de pe Columnă:dovada acestei neîntrerupte continuități.
Sigur că această limbă neo latină s-a metisat cu cele ale popoarelor sosite ulterior în Transilvania, așa cum s-au amestecat și genele locuitorilor ei. Dar miracolul continuității e dovedit în primul rând de vivacitatea cu care se regăsesc în limba română toate caracteristicile fundamentale ale limbii latine populare, care cu două mii de ani în urmă structurase viața socială în Transilvania. Probabil că un miracol asemănător s-a mai produs numai în Brazilia, unde limba portugheză a unificat, în timp, o țară uriașă, până în adâncul pădurii amazoniene. Altfel nu ne explicăm cum de câteva mii de coloniști portughezi stabiliți prin golfurile atlantice ale noii colonii au reușit să-şi mențină prezența și autoritatea pretutindeni, anihilând și tentativele de influență ale spaniolilor, francezilor, olandezilor sau britanicilor.
Transilvania fusese ținta naturală a expedițiilor romane, fiindcă aici se afla și nucleul celui mai puternic stat european constituit în acea vreme la marginea imediat europeană a imperiului latin. Dacia era pentru Roma un rival, un dușman de luat în seamă. Dar latinizarea și infuzia elementelor de cultură s-au răspândit treptat și spre spațiile dacice neaflate sub administrația romană;ca dovadă stă existența atâtor drumuri romane ce se pierd spre zona dacilor liberi. Iar dovada și mai convingătoare e răspândirea limbii române dincolo de limesul roman.
În momentele de interferență cu atâtea popoare migratoare, mai cu seamă cu slavii, cu ungurii și cu turcii, limba română a asimilat, dar nu a cedat. Bogăția influențelor lexicale sau unele caracteristici de sintaxă asimilate ulterior nu fac decât să pună în valoare unicitatea acestei limbi neolatine, consubstațială întru totul cu limbile și dialenctele neoromanice cunoscute azi.
Poate că pentru un cititor din nordul continentului american, din Asia sau din Africa, insistența cu care este subliniată continuitatea latină în teritoriul românesc pare bizară, sau susceptibilă de naționalism. Știm că nu există o ierarhie de prestigiu în diversitatea lingvistică planetară, deci nici latinitatea nu poate fi revendicată ca un titlu de noblețe în comparație, să zicem, cu caracterul slav al unei limbi sau cu cel fino-ugric. Nici românii nu se revendică din latinitatea comună atâtor țări din cine știe ce orgoliu, sau doar pentru a se distinge de nelatinii care îi înconjoară. Ei o fac spre a fixa o identitate atestată istoric, intrată profund și în conștiința colectivă.
Harta a Transilvaniei, gravata în arama colorata manual, semnata Gerard Mercator (cca. 1595, Amsterdam);reprezentarile Transilvaniei au ramas practic nemodificate pâna în 1699, când începe perioada cartografiei austriece
Argument pentru revendicarea drepturilor sociale şi civile.În istoria premedievală a Transilvaniei există o lungă perioadă în care lipsesc informațiile despre structurile ei sociale;și nu e singura zonă europeană în aceeași situație. Dar din momentul în care documentele scrise și mărturiile externe se înmulțesc, vehiculate mai cu seamă de cronicari occidentali sau de cei ai Vaticanului, aproape toate consemnează specificitatea aparte a populației majoritare din Transilvania:oamenii vorbeau o limbă derivată din latină, erau singurii ortodocși latini, și singurii latini asimilați structurii confesionale a creștinismului bizantin.
Ulterior, acest popor latin aveau să adopte ritul ordodox slav și, pentru o vreme, alfabetul chirilic, sub influența Moscovei, inclusiv în scrierea primelor texte liturgice sau civile. Dar nici acest lucru nu a denaturat latinitatea limbii române. Așadar, această latinitate, deși influențată și chiar deformată din toate părțile, rămânea totuși principalul reper al identității colective românești. Nu e de mirare că ideea continuității latine va deveni, la început latent, dar ulterior tot mai puternic afirmată, argumentul principal și pentru revendicarea depturilor sociale și civice – în virtutea acelui criteriu universal rămas din dreptul roman:Jus soli. Iar revendicarea legitimă de a beneficia de drepturi depline pe teritoriul pe care îl ocupau deja de peste o mie de ani a început să se pună acut din momentul marii nedreptăți făcute românilor tocmai de un rege latin al Ungariei – faimosul Carol Robert de Anjou. Dacă acest brav reprezentant al dinastiei angevine, bun vorbitor de franceză și italiană cel puțin, și-ar fi plecat urechea la limba vorbită de popor în Transilvania, ar fi recunoscut inflexiunile bogate ale latinei încă vorbită pe atunci de întreg clerul occidental. Și poate ar fi înțeles că trebuie să îi considere „națiune”, nu briganzi sau delicvenți marginali, și pe românii majoritari din Transilvania, în acel funest edict Unio trium nationem care le dădea drepturi civice prin acele locuri doar unugurilor, sașilor și secuilor. Transilvania a devenit de timpuriu un spațiu al multilingvismului, dar majoritari au fost totdeauna vorbitorii acestei limbi neolatine, limba română.
Teatru de rivalităţi prozelitiste.Sigur, e vorba de trecut, istoria nu poate fi rectificată doar fiindcă, pe la 1310, cavalerul francez numit Carobert prelua la Budapesta coroana legendarului Ștefan al Ungariei, profitând de o alianță matrimonială și de sprijinul politic decisiv al papei Bonifaciu al VIII-lea, deși nu știa de cine era locuită Transilvania. A trebuit să apară un puternic curent umanist românesc, Şcoala Ardeleană, pentru a scoate în evidență pentru prima dată câteva adevăruri simple. Afirmarea insistentă a latinității era nu doar o o asumare a identității ci, tocmai prin ea, se înfățișa argumentul suprem în numele căruia populația majoritară își cerea dreptul de a fi reprezentată în instituțiile voievodatului. Iată cum a devenit argumentul latinității principalul vector al conștiinței naționale pentru românii din Transilvania, dar și argumentul revendicărilor civice, sociale și politice, fără ca acest lucru să nege realitatea plurietnică și multiconfesională ce caracteriza deja de câteva veacuri istoria comună a Transilvaniei.
Vedere panoramică a orașului Cluj în secolul al XVII-lea (gravura în metal, cca. 1617). În stânga jos, pe o placă dreptunghiulară, se consemnează dedicația către arhiducele Ferdinand, precum și numele autorilor:Egidius van der Raye Belga și Georg Houfnaglius. În prim-plan sunt trei doamne din nobilime, în costumele epocii, desenate cu multa migală. În planul doi, un ostaș călare străbate drumul de intrare în oraș printre dealurile cu vii.
Să nu uităm că în perioada medievală, și mult după aceea, acest teritoriu a devenit cel mai aprig teatru de rivalități prozelitiste pentru toate confesiunile creștine prezente în Europa.Vaticanul și-a dorit dintotdeauna extinderea catolicismului peste această zonă izolată a latinității unde, în mod paradoxal, se încetățenise varianta creștinismului ortodox, considerat eretic. Tensiunile au fost și mai tare resimțite în Transilvania odată cu Reforma și cu mișcările neoreformiste. Atunci Transilvania a devenit teritoriul tuturor colonizărilor confesionale, ceea ce explică și azi prezența unor lăcașuri de cult diferite, care funcționează în aceeași comunitate, inclusiv prin satelele Transilvaniei cu o populație redusă. Noroc că nu s-a ajuns la adevărate războaie religioase, căci toleranța reciprocă s-a impus aproape de la sine, deși la nivel instituțional ortodocșii au fost multă vreme marginalizați.
Să nu uităm că tot pe acest spațiu au fost înființate forme hibride catolice, ortodoxe și reformate. Și chiar catolicismul, iar apoi curenții Reformei s-au adaptat interferențelor cu Bizanțul. O bună sinteză vedem în colecția de covoare orientale care tapisează zidurile sobre ale catedralei gotice luterane de la Brașov, Biserica Neagră. Erau admise nu doar fiindcă era frig în biserica brașoveană, dar mai ales fiindcă nu aveau imagini, ci doar simboluri geometrice. Pînă la urmă, se întâlnesc aici două curente iconoclastice de la două extreme, fiecare în parte alungă imaginile sacralității, dar din rațiuni doctrinale diferite. La nivelul colectivităților locale, în viața de zi cu zi, s-a instaurat însă o bună conviețuire între toate confesiunile și etniile. Sinteza aceasta a funcționat bine mai cu seamă în perioada interbelică, după revenirea Transilvaniei în teritoriul României unificate.
Unire efemeră la 1600.Pentru români, la capitolul avantaje, în comparație cu situația din celelalte provincii românești, trebuie trecute și beneficiile aduse de o administrație centrală austriacă, iar apoi austro-ungară, care nu neglija nici introducerea treptată a învățământului public sau acordarea de autonomie administrativă relativă pentru unele zone de frontieră. Dar au existat și perioade lungi de încercări de deznaționalizare a românilor, în ciuda faptului că unii au fost asimilați nobilimii maghiare sau chiar au devenit conducători ai Transilvaniei, cu fluctuantul ei statut de autonomie.
Bran, castelul din mijlocul padurii, primeste anual sumedenie de turisti aflati pe urmele sângerosului conte Dracula
La 1600, Mihai Viteazul, conducătorul Valahiei, realizează o efemeră unire a celor trei principale provincii românești. E dovada dorinței latente de unire ce exista în toate teritoriile acestei romanități nord danubiene, chiar dacă încă nu se putea vorbi de conștiință națională, în înțelesul de mai târziu al termenului. În tot acest timp, și după, Transilvania a fost permanent implicată în istoria celorlalte provincii românești;și toate au fost greu încercate de presiunea imperiilor care le înconjurau. Mihai Viteazul și-a pierdut viața lângă Turda, în inima Transilvaniei, iar faimosul voievod Vlad Țepeș a cunoscut timp de peste zece ani rigorile unei închisori la Buda, fiindcă și liderii Transilvaniei se implicau în instalarea sau detronarea unor căpetenii din celelalte provincii românești. Iar în fața permanentelor probleme puse de prezența Imperiului otoman, deseori cele trei provincii au cooperat în numele unei identități creștine comune. Începând cu epoca premodernă, populația Transilvaniei a fost parte activă în toate momentele istorice ale Europei, de la răscoalele țărănești, la înfruntările cu Napoleon sau în tranșeele celor două războaie moderne.
Dracula. Strigoi. Strega.Dar pentru partea occidentală a Europei, inclusiv în cancelariile marilor puteri, imaginea identitară a Transilvaniei nu a devenit mai limpede nici măcar la sfârşitul secolului al XIX-lea. În imaginația apuseanului, avid de exotism, Carpații erau oarecum limita Europei civilizate și „cunoscute”, dincolo de care se întindeau stepele tătarilor și Siberia slavilor. E semnificativ faptul că un roman de gară al romanului gotic britanic a reușit, treptat, să impună o terifiantă imagine despre un prinț valah ce bântuia prin munții Bârgăului și sugea sângele unor biete victime umane. Multă lume încă nu crede că e vorba de ficțiune. Trebuie să-i recunoaștem însă lui Bram Stocker un merit:Dracula trimite direct la mitul ancestral identificat și de Herodot – secretul nemuririi. Altfel, geografia fantezistă, cu râuri carpatice navigabile în amonte până în creierii munților, cu castele sumbre care sfidează din vârful piscurilor gravitația (imagine luată și de Jules Verne), n-ar fi reușit să prelungească până spre neogoticul cinematografic de astăzi această povestioară cu vampiri. Românii din Transilvania au descoperit abia după căderea Zidului berlinez prin ce era faimoasă țara lor în viziunea apusului. Circulația acestui simbol, vechea temă a călătoriei în lumea morților, vine din alt fond simbolic:dacă aruncăm o privire spre simpla etimologie a cuvântului românesc strigoi, vedem imediat filiația cu latinescul strega, iar mai adânc ajungem la misterele orfice ale vechilor greci.
În curând se va împlini un secol de la semnarea tratatelor de la Versailles, care au configurat cea mai stabilă hartă a Europei și au fixat, între altele, inclusiv statutul geopolitic al Transilvaniei. Am trecut prin dezastrele celor două războaie mondiale fierbinți, la care s-au adăugat și nefericirile unui teribil război rece, ca să ajungem la această pace europeană efectiv stabilă. Istoria Transilvaniei este o secțiune extrem de bogată prin zona de contact unde mai multe plăci tectonice au modelat nu geografia, ci chiar viața colectivă multimilenară a continentului. Ne aflăm, cu această lucrare, chiar în bogata ei pădure de simboluri. Iar numele Transilvaniei ne promite prelungirea orizontului chiar și dincolo de această pădure.
