Din presa de altădată: Cronica muzicală

Spre o operă română. Succesul operetei la noi: compania lirică Grigoriu: o nouă operetă românească. Concertele simfonice. Premiul național de compoziție. Semne bune. Această cronică semnată cu pseudonimul Barbu Lăutaru, a apărut în Calendarul “MINERVA” din anul 1912 și prezintă bilanțul activității muzicale din anul anterior, respectiv 1911. Ne prilejuiește o bucurie să evocăm începuturile muzicii românești culte, acest spațiu artistic și cultural, în care permanent ne vom afla într-o aleasă companie.

Coperta calendarului „Minerva“, pe care apar artiștii Florica Cristoforeanu, Oscar Spireanu, Elena Apăteanu și C. Grigoriu, directorul companiei cu același nume

Lumea muzicală bucureșteană

Cronicarul elogiază efortul lui George Enescu – celebritate europeană deja consacrată – care instituie pentru prima dată în țară, premiul național de compoziție acordat unui compozitor român, pentru o lucrare cu caracter românesc. Premiul consta dintr-o sumă însemnată de bani, pe care marele violonist a obținut-o din propriile concertele, susținute cu acest scop în toate orașele mari ale țării. Remarcăm în epocă voința și efortul pentru realizarea unei educații muzicale temeinice și pe scară largă. În primul rând, se dorea facilitate pentru accesul elevilor și elevelor din cur sul superior de liceu, al studenților Universității și al celorlalte școli speciale.

Audițiile simfonice trebuiau să educe gustul public și să devină parte componentă a vieții cotidiene, prin înființarea de orchestre municipale în cele mai mari orașe ale țării. Concertele simfonice săptămânale erau date la Ateneu de Orchestra Oficială a Ministerului - adevărate regaluri artistice pe care și le ofereau toți melomanii.

Erau îndeosebi apreciate și încurajate, progresele înregistrate în ultimii ani de întâia instituție de educație muzicală a țării – Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, sub conducerea d-lui D. Popovici, în strădania sa de a alcătui o trupă omogenă de operă. Mai aflăm că lipsa cea mare este corul – ”care-i alcătuit fără nici un fel de grije. Alcătuirea unui cor ca lumea – aceasta-i marea greutate”.

Corul era privit ca înfăptuire a unei opere naționale, nu pentru desfătare la petreceri, cum era tendința. Cu mâhnire, cronicarul îi amintește pe cei care nu voiau să piară de foame, stingându-și vocile în petreceri sau prin podurile de biserici, și care din acest motiv trebuiau să apuce drumul străinătății (oare astăzi situația diferă cu mult?). Prilej de mândrie este însă evocarea succeselor obținute în străinătate de soprana legieră Elena Drăgulinescu – supranumită de presa americană “Privighetoarea României”, care a entuziasmat și a cucerit definitiv publicul exigent al teatrelor din Monte Carlo și Nisa. La fel, succesele repurtate de soprana dramatică Irina Iliescu în Italia, și de tenorii Mișu Nasta în Germania, și Mișu Demetrescu în Italia.

Aflăm că exista un public bucureștean din ce în ce mai dornic de muzică și de spectacole, căruia cronicarul, mult prea sever, considerăm noi astăzi, îi aplică vechiul dicton latin “panem et cercenses”. Aceasta nu îi împiedică însă remarca obiectivă, că pe lângă cele patru teatre deschise în permanență și pline ochi, nenumărate alte spectacole, mai puțin serioase, fac treburi minunate în același timp.

Iată așadar, o mărturie din epocă, despre cristalizarea unui public bucureștean, avid de spectacole și cosmopolit, dar bine structurat și diferențiat, în funcție de gusturi. Ca să ne dăm seama de se veritatea aprecierii gustului public în epocă, amintim că în categoria spectacolelor mai puțin serioase erau incluse cele sus ținute de Compania de Operetă Grigoriu, ce avea în componență trioul comic – Carussi (foto sus), Maximilian, Ciucurete – apreciați ca mari artiști comedieni.

Trupa reușise să alcătuiască un cor considerat model, și beneficia de prestația talentatelor soprane dramatice Elena Apăteanu și Florica Christoforeanu, alături de mezzo-sopranele Elena Teodorescu și Jeny Metaxa. Din păcate, evocarea componenței trupei Grigoriu, pentru mine se oprește aici, lipsindu-mi din lucrarea prezentată două pagini (format A5), pe care nu le-am putut afla, chiar solicitând ajutorul unor prestigioase biblioteci.

Cu respect și simțul datoriei, amintesc numele artiștilor ale căror fotografii au apărut în Cronica (incompletă) ce o dețin, în ordinea paginației și menționării lor, în filele îngălbenite de istorie. Artiștii noștri dragi, sunt încă aici, sub privirile noastre curioase și atente, și vor mai fi, cât timp iubirea ce le-o dăruim, îi va însoți pe drumul eternei lor reîntoarceri: d-șoara Florica Cristoforeanu, d-l Oscar Spirescu, d-na Elena Apăteanu, d-l Grigoriu – Directorul Companiei Lirice “Grigoriu“, d-na Elena Teodorescu, d-l C. Stăncescu-Cernea, Jean Nicolescu, I. Cigalia, Gr. Petrovicescu, Ionel G. Brătianu, d-na Jeny Metaxa-Doro (foto dreapta), d-na Florica Florescu, d-l V. Maximilian, Comicii Carussi și Ciucurete.

Acum, lăsăm cronicarul să depene firul evenimentelor învăluite în parfumul epocii, așa cum le-a trăit și simțit nemijlocit.

Privighetoarea României

Mai mult ca niciodată, gândul înjghebării unei trupe de operă națională a stăpânit anul trecut pe toți. Pe de o parte, cele mai fantastice planuri, ce luau proporțiile unor adevărate năzbâtii, erau lansate de către oameni îndeobște necunoscători ai chestiunii, iar pe de altă parte, numărul din ce în ce mai însemnat al cântăreților acceptabili, iviți la Conservatorul din București, arată care ar fi adevărata cale ce va duce la înfățișarea acestui basm… cu cocoșul roșu – Opera română!

Zadarnice sunt încercările unora sau altora din cei interesați în această chestiune , de a schimba mersul firesc al lucrurilor. Şi cel puțin tot atât de zadarnice sunt toate sforțările de a se represinta opere italiene în întregime, cu elemente mai mult nepregătite, dacă nu chiar prinse cum dă târgul și norocul. Pregătirea pe încetul a elementelor trebuincioase unei trupe omogene de operă, acesta este idealul spre care și tinde o clasă de ansamblu, condusă la Conservator cu înalta competință a d-lui D. Popovici.

Că nu se ivesc voci bune mai multe, e altceva. Şi că puținele elemente formate o duc din greu, dacă n-apucă drumul pribegiei și al succesului, e iarăș cu totul altceva. Dovadă că oricare cântăreț român reușește să se impue în străinătate, când e vorba de o voce și de un temperament, dovada aceasta o dau succesele frumoase repurtate în străină tate de tânăra și distinsa so prană legieră Elena Drăgulinescu – supranumi tă de presa americană “Privighetoarea României“ – cum și acele ale al tei cântărețe, soprana dramatică Irina Iliescu,mult apreciată în câteva centre musicale italiene, și apoi succesele tenorilor Mișu Nasta și Mișu Demetrescu – unul în Germania, altul în Italia – ambii cucerind publicul prin calitatea impunătoare a vocilor.

Iată cel mai frumos cuvânt pentru care oricine ar fi cel ce ar înfăptui o operă românească, știe ce are de făcut. Barem succesele Elenei Drăgulinescu, atât de mult iubită de publicul american, arată cu prisosință ce poate face un element de valoare, când pleacă din țară și scapă de perspectiva de a trăi din concerte sau din lecții puțin rentabile.

În “Madame Butterfly” a lui Puccini, în “Manon” de Massenet și în “Lackme” de Delibes, cântăreața aceasta a entuziasmat și a cucerit definitiv publicul exigent al teatrelor din “Monte Carlo” și Nisa, precum și pe acela din marile teatre americane.

Același lucru îl lămurește și te norul dramatic Nasta, ale cărui strălucite succese în trupele de operetă din Germania, arată cu prisosință ce avem de făcut, dacă-i vorba de înjghebat o trupă românească de operă. Publicul o dorește. Dovadă îmbrățișarea tot mai călduroasă a reprezentațiilor de operă, uneori submediocre, ale companiilor străine ce ne vizitează.

Publicul vrea spectacol

Însă lipsa cea mare ce se împotrivește oricărei formații de trupă acuma, este corul – care-i alcătuit fără nici un fel de grije. Alcătuirea unui cor ca lumea – aceasta-i marea greutate. Şi pentru așa ceva se cer bani și dragoste de muncă din partea celui ce ar voi să ne aducă cu un ceas mai repede la în făptuirea unei opere naționale. E foarte greu să faci educația muzicală și scenică a unor elemente dacă nu afone, de cele mai multe ori foarte refractare muzicii în genere și muncii în special.

Şi iată de ce vom mai sta pe loc, și multe elemente de valoare vor tânji și se vor stinge pe încetul, încurajate uneori de oameni cu ceva dare de mână – numai spre a avea pe urma cui petrece – și deci, deocamdată tot calea succeselor d-aiurea îi așteaptă pe toți cei ce nu vor să piară de foame stingându-și vocile în petreceri, sau prin podurile de biserici!

Publicul este din ce în ce mai dornic de muzică și de spectacole. Vechiul dic ton latin “panem et cercenses”, începe să caracterizeze tot mai mult avidul de spectacole public bucureștean. Patru teatre, în permanență deschise, sunt pline ochi, în vreme ce nenunăratealte spectacole mai puțin serioase, fac treburi minunate în același timp. De aici și succesele din ce în ce mai mai re la ochi ale excelentei trupe de operetă de sub con ducerea d-lui C. Grigoriu.

Pornind acum câțiva ani cu toată dragostea de muncă, acest director de trupă, a reușit să strângă într-o minunată alcătuire artistică, mai toate elementele de seamă ce ar fi putut fi utilizate în operetă. Grija dintâi a fost corul. Şi sub acest raport, trupa aceasta de operetă, poate fi un adevărat model. Se cântă frumos, cu siguranță, și dese ori cu o rară muzicalitate, în ansamblurile acestei trupe.

Maximilian şi Ciucurette

Pregătirea elementelor presupune desigur și multă muncă, și dragoste din partea celor ce o conduc. Şi în anul acesta “ Compania de Operetă Grigoriu “ a uimit pe toți. În fruntea acestei admirabile alcătuiri muzicale trebuie pusă treimea comică a trupei – Carussy, Maximilian, Ciucurette – cei trei mari artiști comedieni, grație cărora toate spectacolele capătă o însemnătate artistică deosebită.

Deseori, ți se pare că asiști la la reprezentațiile unei excelente companii de comedie, până într-atât acești trei artiști formează atmosfera, și dau acel fior al artei ce îi cuprinde și pe ceilalți parteneri.

Melomanii români

A analiza succesele acestor trei artiști, fiecare strălucit în genul lui, ar însemna să ne ocupăm numai de ei aici. Ceea ce nici nu s-ar cădea, în trupă fiind și alte elemente de valoare, pe care le vom aminti, rând pe rând. Cele două soprane dramatice ale trupei – Elena Apăteanu și Florica Cristoforeanu – strălucesc prin calități vocale și scenice, demne de elementele unei opere în toată puterea cu vântului. De asemenea și mezzo-sopranele – Elena Teodorescu și Jeny Metaxa-Doro – au adevărate serii de triumfuri, ca artiste și cântărețe.

Însemnătatea educativă a concertelor simfonice săptămânale, date la Ateneu de “Orchestra oficială a Ministerului“ nu poate scăpa nimănui din vedere. Concertele simfonice au ajuns niște adevărate “regaluri“ artistice pe care și le oferă toți melomanii noștri.

Bineînțeles, cu exigențele ce pot fi puse unei alcătuiri orchestrale de la noi. Dar ceea ce-i demn de notat, este dragostea, și pe alocurea adevăra ta evlavie cu care sunt ascultate simfoniile marilor clasici. Concertele ciclului Beethoven sunt ascultate de săli arhipline, și adeseori, unele simfonii ale divinului compozitor trebuiesc repetate de câteva ori, în șiragul simfonicelor anuale.

Iată de ce începe și în publicul mare să pătrundă dragostea de muzica simfonică, și iată de ce, în curând, caracterul acestor audiții orchestrale va trebui să se schimbe. “Simfonice populare”, în adevăratul înțeles al cuvântului, vor trebui înfăptuite în curând.Aceste audiții simfonice, la care ar avea accesul cu osebire elevii și elevele cursului superior din li ce e și studenții Universității și ai celorlalte școli speciale, vor începe astfel sa-și împlinească și mai mult menirea.

Bineînțeles, va trebui completat și sporit numărul elementelor, cum va mai fi nevoie încă de un maestru, pe lângă D.D. Dinicu, pentru ca “Orchestra oficială” să-și împlinească deopotrivă opera-i educativă și realizatoare de artă. De asemenea, s-ar putea realiza și audiții simfonice prin orașele cele mai mari ale țării, în același scop de educație muzicală, deoarece până acum, cele mai multe orașe rămân cu desăvârșire lipsite de asemenea audiții muzicale, fie că puterea întemeierii unei orchestre municipale lipsește, fie că actualele orchestre sunt inferioare și necomplecte.

Premiul național de compoziție

Dus de același gând înălțător al încura jării muzicii naționale, ma rele compozitor și violonist George Enescu – această celebritate europeană – a pus la cale întemeierea unui premiu național de compoziție. Marele violonist a și dat o serie de concerte prin toate marile orașe ale țării, adunând o sumă însemnată, ce va alcătui întâiul premiu acordat unui compozitor român, pentru o lucrare cu caracter românesc.

Acest premiu se va acorda lucrării acelei, care va purta mai mult pecetea muzicii românești – indiferent de genul din care face parte. Simfonie, poem simfonic, o simplă pastorală sau o lucrare scenică – oricare ar fi lucrarea ce va străluci, atât prin nota românească, cât și prin meșteșugul compoziției – aceea va fi încoronată.

Așteptăm cu atât mai mare încredere și nerăbdare acest concurs de muzică națională, cu cât sunt vreo câțiva tineri compozitori, care de mult, în tăcere, își pun tot focul tinereții și toată dragostea față de muzica noastră, spre a realiza compoziții de un înalt caracter artistic, și în același timp purtând pecetea geniului muzical al țării.

Cine va fi acest dintâi mult așteptat, ni-l va arăta ziua de mâine, și desigur, că anul acesta vom avea putința de a gusta și admira încă o compoziție românească ce va face faima creatorului ei. Compozitorului Enescu nu i se pot aduce decât laude pentru această admirabilă inițiativă, pe care am fi dorit să o vedem venind mai de mult din partea celor ce au avut roluri de frunte în mișcarea muzicală a țării noastre.

Cu acești buni auguri, dați în ogorul nostru muzical, putem încheia cronica pe anul trecut. Sunt minunate semne de înaintare pe tărâmul muzical în toate ramurile, și nu trebuiesc trecute cu vederea nici progresele realizate în ultimii ani de întâia instituție a țării, “Conservatorul de muzică și artă dramatică”. Sub inteligenta și inimoasa conducere a d-lui D. Popovici, progresele acestui așezământ de cultură muzicală au putut fi observate chiar și de dușmanii oricărei propășiri a noastră.

Nenumărate elemente, atât din clasele instrumentale cât și din cele vocale și din clasele de declamație, își află o întrebuințare directă în alcătuiri artistice de seamă, dacă nu apucă chiar pe calea succeselor de aiurea.

Deci numai semne bune, înviorătoare, avem în toate direcțiile muzicii la noi, ceea ce ne face să privim cu încredere viitorul apropiat în care vom putea avea și o operă națională ca lumea, și orchestre apreciabile, prin mai toate centrele mari ale țării, și în aceeași vreme, compozitorii români nu vor mai fi întâmpinați cu neîncredere de editori, când se va vedea dragostea tuturor pentru muzica românească.