Din istoria medicinei Greciei antice: plante şi filosofi

Se știe că în urmă cu 1800 de ani î.Hr., în Grecia Antică rănile erau spălate cu vin vechi, grecii știind de existența taninului din alcool; profilaxia era făcută cu plante și ierburi aromatice, cu efect atât hemostatic, cât și cicatrizant. De asemenea, ei foloseau ca metodă terapeutică și frecția sau masajul cu ulei și vin, cât și sugerarea exercitiilor fizice, care au dus ulterior la binecunoscutele olimpiade grecești (prima olimpiadă având loc în anul 776 î.Hr.). 

Medicina în Grecia Antică s-a dezvoltat în cursul evoluţiei sociale, fiind totodată în strânsă legătură cu cunoștințele proprii ale societății. Mileniul 1600-600 î.Hr. are denumirea improprie de perioadă preștiințifică a medicinei grecești, deși în tehnicile şi procedeele sale medicale se găsesc anumite procedee pragmatic raționale, care au capacitatea de a constitui o componentă empirică la bază. De asemenea a coexistat și o medicină mitică, fapt datorat faptului că grecii se inspirau din cultura orientală în tehnicile lor terapeutice. Se știe că în urmă cu 1800 de ani î.Hr., în Grecia Antică se practica o chirurgie cu un caracter relativ simplu, ca de exemplu săgețile, care erau pur si simplu extrase, iar plăgile tratate ulterior intr-un mod raţional, rapid; atât grecii cât și cretanii știau totuși de acțiunea hemostatică a plăcilor de rocă pisate. Rănile erau spălate cu vin vechi, ei știind de existența taninului din alcool; profilaxia era facută cu plante și ierburi aromatice, cu efect atât hemostatic cât și cicatrizant, ei foloseau ca metodă terapeutică și frecția sau masajul cu ulei și vin, cât și sugerarea exercitiilor fizice, care au dus la binecunoscutele olimpiade grecești ulterior (prima olimpiadă a avut loc în anul 776 î.Hr.). Medicina practicată înainte de Hippocrat are drept caracteristici următoarele: gândirea filozofică materială cât și experiența care era acumulată în timpul tratării persoanei suferinde, de asemenea ele au fost baza medicinei populare elene.

A fost direct proporțională cu medicina hieratică care se practica în templele lui Asclepios, o formă mai rudimentară de școli; impropriu denumite școli, deoarece acestea nu erau de fapt decât grupări de medici. Școlile care au ajutat la formarea și evoluția medicinei grecești au meritul de a fi de fapt școlile din Kos și Knidos, cu principalul principiu că medicina merge mână în mână cu metodologia. Disciplina impusă şi cerută de aceste școli oferea garanția pentru respectarea atât a normelor deontologice, care duc ulterior la faimosul jurãmânt. Aceste principii metodologice sunt explicate mai bine în următoarele versuri:

‘‘Din chemarea urechii Machaon ii smulsese săgeata, Rupse ascuțitele-i căngi când o scoase cu mâna-i din rană, Și desfăcu săbieru-mpestrit și apoi de sub dânsul.
Brâul şi platosa cea făurită de meșterii făurari
Locul apoi nemerind pe unde săgeata-l lovise
Sângele l-a stors și i-a pus cu pricepere leacuri ușoare’’.

Învăţaţii medicinei

Trăsăturile școlii hippocratice de medicină sunt vaste, unul din exemple fiind concretismul practic al tratamentului cu precãdere în chirurgie. De asemenea acum este prima dată în istoria medicinei când se pune accent întâi pe bolnav și nu pe boală. Colecția Hippocratică cuprinde 67 de cãrți, care trateazã subiecte ca cercetarea filozoficã și medico-istoricã, care de asemenea informează că autorii acestora aparțin de 3 concepții medicale. Asfel, ei pot fi catalogați în 3 feluri: medici teoreticieni sau iatrosofişti, medicii școlii din Knidos și ultimii dar cei dintâi, cei care urmau concepția lui Hippocrate. Aceste cărți au ca idei comune următoarele: un rol foarte important în apariția unei boli îl are factorul de mediu, boala este rezultatul unui dezechilibru al celor 4 umori vitale (bila galbenã, sângele, flegma şi bila neagrã), sinteza şi analiza semiologică trebuie să aibã un rol foarte exact în aflarea diagnosticului cât mai corect, având douã obiective și anume reechilibrarea umorilor prin eliminarea materiei în plus și stimularea forței intrinseci de apãrare și de vindecare.

Epoca medicinei grecești cuprinde o perioadă de aproximativ 750-800 de ani, mai exact epoca lui Alexandru. Principalul oraș care e reprezentativ este cel din Alexandria, unde organizarea vieții științifice și medicale era organizată într-un fel de academie specială științifică sub tutela statului. Știința medicală s-a dezvoltat având un caracter de plină ascensiune, mai ales sub unele condiții favorabile, exemplu fiind înființarea bibliotecii din Alexandria, sub Ptolemei, de asemenea ea devenind principalul centru de constituire a moştenirii hippocratice.

Horațiu spunea ‘’Graecia capta ferro vitoriem cepit’’ –Grecia prin fier cucerită, cucerește la rându-i pe învingători. Această afirmație arată că civilizația și cultura greacă, medicina, au avut un mare impact asupra Siciliei, Pergamului, aflat în Asia Mică, și ulterior și asupra Romei. La Alexandria se afirmă două mari personalități ai medicinei grecești, și anume Herofil din Calcedonia și Erasistrate din Ceros.

Herofil a studiat alcătuirea sistemului nervos, a observat diferența dintre aspectul și topografia substanței cenușii și a celei albe, a descries învelitorile meningeale și vascularizația. De asemenea el a introdus denumirea de duoden, totodată dând și o mare importanță aflării pulsului corect. Erasistrate este urmașul lui Herofil, el a observant circuitul dus-întors al sângelui între inimã și plămâni, a observat că datorită valvulelor din vene, sângele care se duce într-un sens nu se reîntoarce pe acelasi vas. El a descris sistematizat compartimentele inimii și locurile de ieșire ale nervilor cranieni mulțumită disecțiilor făcute.

În paralel cu școala hippocratică a apărut și școala empirică, Filinos fiind considerat întemeietorul ei (Filinos fiind elev al lui Herofil). Cele două principii după care se ghida acesta erau imposibilitatea cunoașterii obiective a fenomenelor și primatul experienței senzoriale ca unică sursă gnoseologicã. Ca urmare, se renunță la sistematizarea nosografică, la clasificare și la teorie în experiența medicală. Această şcoală empirică a durat până la sfârșitul secolului al II-lea. O altă ramură a medicinei greceşti destul de importantă s-a dezvoltat mai cu seamă în epoca elenistică, și anume farmacologia. Acest lucru se datorează caracterului extensiv al creșterii nivelului de cultură si a relațiilor comerciale cu Orientul și India, care abundau în droguri vegetale. Câțiva reprezentanți ai farmacologiei elenistice sunt Nicandru, Matias, Apolodor, Heraclide din Trent; despre ei se vorbeste în lucrarea scrisă de Discoride, și anume Despre materia medicală.

V.L. Bologa, Istoria medicinei universale, Editura Medicalã, Bucureşti, 1970, p. 156.
K. Deichgraber, Die griechische Empirikerschule, 1930, p. 68.
A. Rehm, K. Vogel, Exakte Wissenshaften, 1933, pp. 102-114.
W. Jaeger, Diokles von Karystos, 1938, pp. 45-59.
A. Bonnard, Civilizația greacã, vol.II, p. 190.
Homer, Iliada, IV, 750, pp. 206-212.
H. Diller, Wanderrarzt und Aetiologe, Leipzig, 1934, pp. 156-167.
Radu Iftimovici, Istoria medicinei, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 89.
W. Nestle, Vom mytos zum logos, 1940, p. 217.
G. Bratescu, Hipocratismul de-alungul secolelor, Bucureşti, 1968, p. 30.
Diepgen, Geschichte der Medizin, vol I, Berlin, 1932, p. 16.