Din culisele primului razboi mondial - Aliaţii României au fost serioşi

Istoriografia românească a rămas plină de teze lansate chiar din perioada interbelică şi care au făcut carieră precum un bulgăre de zăpadă rostogolit pe o pantă. Internetul, un mediu democratic de exprimare, a venit să amplifice fenomenul. Se ştie din tratatele ştiinţifice şi de istorie militară că aliaţii din Antanta n-au ajutat suficient România în lupta cu inamicul înarmat până-n dinţi.

S-a scris că n-au fost livrate cantităţile de muniţii necesare obţinerii unei superiorităţi locale împotriva forţelor mai slab dotate din tabăra adversă. Datele mai noi vin să demonstreze că Antanta a făcut eforturi deosebite pentru sprijinirea celor ce luptau în Carpaţi. Documentele româneşti confirmă sosirea a 1.818.152 proiectile din Franţa1  până la încetarea luptelor din cauza situaţiei haotică din Rusia chir şi înainte de evenimentele din februarie. Numărul de încărcături explozive de calitate faţă de cele existente în dotarea artileriei înainte de 15 august 1916 pare foarte mic în raport cu cerinţele conflictului mondial.

Numai atât! Datele oficiale franceze au stabilit că producţia de obuze a fost în timpul conflictului de 279.796.000 unităţi2  şi autorităţile de la Paris au permis plecarea spre România a 0,64% din total. Dacă eliminăm ce s-a produs în 1918, se ajunge la 0,86%. Cum nu prea mai rămâneau muniţii după uriaşele consumuri de pe front şi chiar a existat o criză în cadrul Antantei în 1915, România a primit 1% din loviturile de tun franţuzeşti realizate în anii 1916 şi 1917.

Tot după date franceze, au fost trimise spre Prut 50.000 de proiectile toxice3 , temutele arme transformând războiul din Moldova după standardele ucigătoare din apus. Sursele româneşti afirmă că au sosit chiar mai multe, 64.040 fiind inventariate la Iaşi 4. 

 Acestea sunt produsele speciale ajunse la Iaşi şi parţial folosite pe front. Cantităţi importante au fost pierdute în depozitul de la Odessa în urma acţiunii detaşamentelor bolşevice. Altele au dispărut prin gările ruseşti sau au fost scufundate de submarinele germane.

 Franţa a făcut un efort logistic deosebit pentru a trimite mărfurile tocmai prin ocolirea Norvegiei şi pe căile ferate ruseşti cu un debit mic. A existat şi varianta expedierii de explozivi pentru creşterea capacităţii stabilimentelor militare româneşti de muniţii. Proiectilele umplute cu melinită au devenit extrem de eficiente la ţintă. Nu s-a dorit batjocorirea aliatului mic din Carpaţi, dar prăbuşirea frontului rusesc în urma revoluţiei bolşevice a dus la întreruperea fluxului de armament şi la obligativitatea încetării luptei pentru a se putea menţine o organizare statală stabilă într-o mare estică extrem de furtunoasă. Germania a reuşit o excelentă lovitură în cadrul strategiei indirecte şi a eliminat dintr-un foc doi inamici extrem de periculoşi prin potenţialul uman şi prin imobilizarea trupelor celor patru puteri undeva departe de fronturile unde se putea obţine decizia.

 Rusia a fost o componentă a Antantei ce s-a aflat mai mereu într-o situaţie ciudată: avea material uman pentru completarea unităţilor după standarde, dar armamentul şi muniţiile lăsau de dorit la capitolul cantitate. A fost nevoie să se apeleze la ajutorul occidentalilor şi tot nu era suficient. Totuşi, a trimis câte ceva către trupele române.

 Franţa a trimis armament conform înţelegerilor şi rezistenţa trupei române în 1917 n-ar fi fost posibilă fără această infuzie de modernitate, dar elementul uman rus n-a mai corespuns aşteptărilor. Armamentul deţinut se trupele revoluţionare era comparabil cu ce aveau forţele germane şi multe guri de foc au fost apreciate de români după ce au fost abandonate de foştii aliaţi. Nihilismul slav a intrat în acţiune în combinaţie cu teroarea bolşevică.

NOTE

1  România în războiul mondial 1916 – 1919, vol. I, Documente – Anexe, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1934, p. 58.

2  http://fr.wikipedia.org/wiki/Artillerie_française_pendant_la_Premiére_Guerre_mondiale

3  Charles Moureu, La Chimie et la guerre, Masson, Paris, 1920, p. 84.

4  România în războiul mondial, vol. I, p. 58.