⬆

Dezmembrarea Austro-Ungariei. Cine se mai identifica cu Imperiul?

Declaraţia de război a Austro-Ungariei din 1914 a avut drept scop reafirmarea imperiului ca o mare putere independentă. În realitate, a pus capăt nu doar măreţiei, cât şi statului propriu-zis. Atunci când armata imperială a fost învinsă de Rusia, Austro-Ungaria a fost „salvată de Germania”, ceea ce a marcat sfârşitul Habsburgilor. În 1915, armata germană i-a alungat pe ruşi din Galiţia; la sfârşitul aceluiaşi an, trupele germane au condus campania care a dus la dispariţia Serbiei de pe continent, împingând Puterile Centrale până la porţile Salonicului. Germania era singurul actor în jocul pentru stăpânirea Europei, iar Habsburgii nu mai erau decât o anexă a ei.

Apărată de Rusia, de Serbia şi până şi de Italia de către imperiul german, dinastia şi-a pierdut libertatea de manevră. Pe de altă parte, maghiarii şi-au păstrat optimismul şi siguranţa de sine. Ei erau convinşi că vor putea să-şi păstreze independenţa, în condiţiile în care toţi ceilalţi şi-o pierduseră. Arogantul conte Tisza a devenit practic conducătorul Austro-Ungariei; din partea lui, orice compromis cu slavii sau cu românii era de neconceput. Şi nu numai. Diferenţa dintre poziţia precară a dinastiei şi forţa maghiarilor s-a văzut în 1916, când Germania a căutat să repete cu România târgul eşuat cu Italia cu un an înainte. România nu putea accepta decât Transilvania, parte integrală din teritoriile Sfântului Ştefan, dar Tisza a blocat de la început negocierile. Maghiarii, promotorii principali ai dualismului, se pregăteau pentru o Ungarie independentă. Germanii şi maghiarii conduceau dinastia.

Cine se mai identifica cu Imperiul?

Iar dinastia nu mai prezenta nicio atracţie pentru populaţiile pe care le păstorea. Acestea descopereau acum adevăratul sens al „naţionalismului cultural” şi realitatea Austriei ca „stat mai presus de naţionalităţi”; ce altceva le-ar fi putut oferi? „Misiunea austriacă” se dovedise a fi o modalitate de a-i convinge pe slavi să lupte pentru hegemonia germană în Europa. Cel puţin până la izbucnirea războiului mai fusese posibil visul „federalismului”, al supremaţiei maghiare răsturnate şi a unei uniuni de popoare libere. Dar după izbucnirea conflictului, o victorie germană avea să confirme programul radical din 1848: o dominaţie germană în Austria şi una maghiară în rest. Slavii şi românii, seduşi uneori de ideea protecţiei habsburgice, erau practic nevoiţi să devină inamici ai imperiului. Îşi dorea Antanta o distrugere a Imperiului Austro-Ungar? Anglia părea să fie interesată mai degrabă de războiul împotriva Germaniei. Politica franceză avea tendinţa să considere Ungaria ca o greutate utilă într-o viitoare balanţă împotriva Germaniei sau poate chiar un aliat în eludarea promisiunii făcute Rusiei în 1915, cu privire la Constantinopol şi strâmtori. În viziunea istoricului A.J.P. Taylor, „România fusese atrasă în război prin promisiunea că va câştiga Transilvania, de asemenea o amputare [a imperiului austro-ungar, n.a.], nu o condamnare la moarte. Mai mult decât orice altă ţară, România pendula între est şi vest; situată departe de Reich, nu era influenţată de dominaţia germană asupra monarhiei habsburgice. Ea intenţiona doar să obţină o parte din teritoriul habsburgic şi pe urmă să sară înapoi, pe poziţii antiruseşti, politică pe care o promova de la începuturile constituirii sale”.

Adevărata provocare la adresa Monarhiei Habsburgice a venit din partea cehilor, cei care susţinuseră înainte de război mai degrabă necesitatea menţinerii Monarhiei, fiind cei mai hotărâţi susţinători ai ideii federaliste. Ca şi celelalte popoare ale imperiului, aveau un inamic, germanii, având toate motivele să se teamă de o victorie a acestora şi nici unul să deplângă o înfrângere a lor. Nici măcar religia nu constituia un liant, de vreme ce clericalismul romano-catolic al cehilor avea un caracter husit aparte, mai degrabă democratic şi naţional. Cehii au semnat condamnarea la moarte a imperiului, care putea să supravieţuiască amputări teritoriilor româneşti, sârbeşti şi italiene, dar nu şi unei Boemii independente. Moştenitorul lui Metternich şi al Habsburgilor, liderul ceh Masaryk trebuia să demonstreze că ţara sa era o „necesitate europeană” în ochii Aliaţilor. A vorbit întotdeauna în numele Boemiei, deşi aceasta cuprindea şi trei milioane de germani. Împărţirea Boemiei pe criterii naţionale ar fi fost posibilă în interiorul monarhiei habsburgice; într-un stat independent, strategia şi factorii economici dictau o politică de unitate. De fapt, ce spera Masaryk? Că germanii vor accepta necesitatea existenţei Boemiei, chiar şi pentru ei înşişi, aşa cum cehii acceptaseră necesitatea existenţei Imperiului Habsburgic; iluziile nu erau legate de germani, ci de aliaţi, pe care îi credea uniţi pe o perioadă la fel de lungă ca şi aliaţii din 1815. Pe de altă parte, Masaryk era realist, chiar dacă ulterior admiratorii săi i-au subliniat încrederea în statele naţionale. Germania avea să rămână o mare putere chiar dacă pierdea războiul, iar cei şase milioane de cehi aveau nevoie de sprijin pentru a obţine independenţa. Masaryk ştia că prăbuşirea Habsburgilor avea să atragă după sine şi prăbuşirea Ungariei Mari. El însuşi slovac (chiar dacă din Moravia) trebuia să asigure un viitor celor două milioane de slovaci, încă şi mai puţin capabili să stea pe propriile picioare decât cehii. În consecinţă, a reînviat ideea radicală din 1848, propunând ideea unei singure naţiuni „cehoslovace”.

O iluzie, Austro-Ungaria

Iniţial, Germania părea capabilă să ducă războiul la bun sfârşit. Dar şirul de victorii germane nu a adus pacea: campania încununată de succes din România (1916), scoaterea Rusiei din luptă în toamna lui 1917, înfrângerea Italiei la Caporetto, ofensiva lui Ludendorff din vara lui 1918, nici una s-a dovedit decisivă. Iar pacea era singurul lucru care ar fi putut salva Austro- Ungaria de la o catastrofă politică şi economică. Împăratul Carol a încercat să negocieze cu aliaţii; ambele părţi mai trăiau cu iluzia că Austro-Ungaria exista ca putere independentă. În realitate, câtă vreme Germania era victorioasă, Austro-Ungaria rămânea legată de ea, iar când Germania avea să fie înfrântă, aliaţii aveau să-şi piardă interesul pentru o pace separată. Încercările de reconstrucţie internă s-au soldat cu tot atâtea eşecuri. Carol a încercat să copieze, mai degrabă timid, ostilitatea lui Franz Ferdinand faţă de maghiari. A făcut tot posibilul să amâne încoronarea de la Budapesta pentru a evita jurământul faţă de constituţia Ungariei şi, mai important, faţă de integritatea „teritoriilor sfântului Ştefan”. Tisza a reacţionat ameninţând că va opri trimiterea de alimente către Viena. Carol a cedat, apoi a reactivat proiectul sufragiului universal pentru Ungaria, iar insistenţele sale au dus la căderea lui Tisza. A fost ultima victorie. În locul acestuia a venit Sandor Wekerle, un german „maghiarizat”, iar proiectul a fost uitat. Nici în Austria, Carol nu a realizat mare lucru. S-au făcut gesturi de „apropiere”: liderii cehi, condamnaţi pentru înaltă trădare, au fost amnistiaţi. Reichsrat-ul s-a întrunit pe 30 mai 1917, iar popoarele şi-au exprimat pentru ultima dată dorinţele în cadrul Monarhiei. Toate erau conştiente că se apropie o stare revoluţionară şi şi-au formulat, aproape neschimbate, revendicările din programul de la 1848. Germanii erau mulţumiţi cu încorporarea teoretică a Austriei în Germania mare.

Polonezii combinau libertatea proprie cu lipsa de libertate a altora: doreau să recapete monopolul asupra Galiţiei, încălcat în timpul războiului şi al ocupaţiei militare, dar încercau să obţină ajutorul armatei habsburgice pentru a obţine teritorii ucrainene de la Rusia. Cehii cereau unirea tuturor cehilor şi slovacilor într-un singur stat democratic, Boemia. Slavii sudici – în principal slovenii şi o parte a croaţilor din Dalmaţia – pretindeau „unificarea tuturor teritoriilor Monarhiei locuite de sloveni, croaţi şi sârbi într-un corp independent, liber de dominaţia străină”, pretenţie susţinută prin invocarea drepturilor Coroanei Croaţiei. Dar o reconstrucţie „federală” a Monarhiei habsburgice ar fi putut avea loc doar prin forma unor concesii făcute de naţiunile dominante, germanii şi maghiarii. Dar aceste naţiuni îşi câştigaseră poziţiile dominante prin forţă; de aceea, cu cât era mai slabă dinastia, cu atât mai mult era silită să se sprijine pe ei. De la început până la sfârşit, Habsburgii nu au avut nicio altă soluţie decât parteneriatul cu maghiarii şi germanii, chiar dacă acest parteneriat ducea la distrugerea Monarhiei. Căci dominaţia celor două „naţii superioare” nu putea fi eliminată decât prin înfrângerea în război; dar războiul avea să distrugă, mai întâi, dinastia. În consecinţă, Carol a oferit cehilor şi slavilor sudici ceea ce a oferit şi Aliaţilor: negocieri lipsite de substanţă.

Aplicarea vechii politici conservatoare, pe principiul divide et impera, prin găsirea unei posibilităţi de înţelegere cu polonezii şi slavii de sud pentru a demobiliza mişcarea naţională a cehilor, a fost sortită eşecului, din cauza desfăşurării evenimentelor şi a structurilor politice ale cehilor foarte bine organizate. Monarhia Habsburgică era deja în rigor mortis; şi-a mai făcut apariţia pe scena istoriei la Brest-Litovsk, negociind cu Rusia ca satelit al Germaniei. Czernin a întrerupt negocierile odată cu germanii, le-a reluat împreună cu ei şi a semnat când au semnat şi ei. Tratatul de pace de la Brest-Litovsk nu a adus decât un scurt respiro în haosul economic care domnea în Europa Centrală. Sistemul imperial se prăbuşea. Mii de dezertori se găseau în interiorul graniţelor, moneda cădea într-un ritm rapid, producţia ajunsese aproape de zero, nu se mai găseau alimente, cărbune şi alte produse de bază. Prizonierii de război întorşi din Rusia aduceau cu ei idei bolşevice sau cel puţin dispreţul pentru „autoritate”, care dăduse naştere revoluţiei ruse. Până şi socialiştii au abandonat ideea „autonomiei culturale”, începând să susţină autodeterminarea naţională. Astfel, dinastia pierdea sprijinul celor mai loiali dintre supuşii săi. Frica de bolşevism a Aliaţilor a ajutat ideea naţională cehoslovacă: când s-a dovedit că legiunea cehă din Rusia nu doar că nu fusese atinsă de bolşevism, dar a devenit unul dintre cele mai importante instrumente ale luptei împotriva regimului sovietic, entuziasmul politicienilor aliaţi, care vedeau în ea o alternativă nebolşevică la Habsburgi, a devenit cvasigeneral. În vara anului 1918, Masaryk şi Consiliul Naţional au fost recunoscuţi de către Anglia şi Franţa ca „împuterniciţi ai guvernului cehoslovac”.

Masaryk și slavii de sud

Evenimentele din Rusia au avut şi o altă consecinţă pozitivă, atât pentru Masaryk, cât şi pentru celelalte popoare din muribundul imperiu. Aflat în vizită la Legiunea cehoslovacă după revoluţia rusă, Masaryk a fost surprins acolo de lovitura de stat „maximalistă” şi nevoit să se întoarcă în Europa prin Vladivostok şi Statele Unite. Preşedintele Wilson, profesor de ştiinţe politice, ar fi putut cădea uşor în plasa profesorilor care susţineau „misiunea austriacă”; în schimb Masaryk, profesor mai bun decât ei, l-a atras pe Wilson de partea cauzei autodeterminării naţionale, cu consecinţe extrem de importante. În rezolvarea problemei slavilor de sud, guvernul imperial a îmbrăţişat ideea constituirii Croaţiei Mari – formată din unirea la Croaţia-Slavonia a Dalmaţiei şi Bosniei-Herţegovina, ca stat independent în cadrul monarhiei austro-ungare. Planul contravenea ideii de stat iugoslav sprijinită de deputaţii sârbi şi sloveni, ba şi de unii croaţi, pentru care Italia rămânea mereu un pericol şi era considerat de neacceptat de cercurile politice de la Budapesta. Mişcarea sud-slavă, lipsită de o direcţie conştientă, s-a bazat la rându-i pe prestigiul lui Masaryk, suficient de mare pentru a sprijini ambele idei slave, iar el a devenit în aceeaşi măsură fondatorul Cehoslovaciei cât şi al Iugoslaviei. În mod straniu, Iugoslavia, statul „sud-slav”, îşi datora existenţa victoriilor germane: dacă Serbia şi Italia ar fi ieşit învingătoare în 1915, ambele i s-ar fi opus. Abia după înfrângerea pe continent şi exil, Nikola Pasici, prim-ministrul Serbiei, şi Trumbici, liderul slavilor sudici din Dalmaţia, s-au întâlnit în Corfu şi au căzut în fine de acord să înfiinţeze un regat al sârbilor, croaţilor şi slovenilor sub conducerea dinastiei Karagheorghevici. Italia, la rândul ei, se împăcase cu existenţa slavilor sudici după ultima victorie austro-ungară de la Caporetto, fiind în pragul dezastrului şi nevoită să accepte orice ar fi subminat inamicul.

Astfel, mişcarea sud-slavă, deşi nerecunoscută în mod oficial, a fost tolerată şi încurajată de către aliaţi. În august, Germania a fost înfrântă pe Frontul de Vest; în septembrie, prin înaintarea armatei franceze de la Salonic, frontul bulgar s-a prăbuşit, iar la 26 septembrie guvernul de la Sofia a cerut armistiţiu (semnat la Salonic, la 29 septembrie). Imperiul Otoman, realizând că întăririle germane şi austriece nu vor ajunge să restabilească frontul, cere armistiţiu la 14-15 octombrie (semnat la Mudros, la 30 octombrie). Diplomaţia habsburgică încerca să obţină pacea în orice condiţii sau fără nici un fel de condiţii: recunoaşterea dinastiei era singurul lucru care conta. Pe 4 octombrie, Austro-Ungaria a acceptat cele 14 puncte ale lui Wilson, lăsând pe umerii acestuia sarcina de a decide soarta Monarhiei. Programul preşedintelui american convenea atunci Austro-Ungariei, deoarece la punctul 10 se recomanda reorganizarea statului pe baze federale şi menţinerea unui status quo teritorial antebellum, ceea ce a creat indignare la Roma şi consternare la Iaşi, după cum preciza în memoriile sale Contele de Saint-Aulaire, ambasadorul francez în România. Aşa cum aprecia un ziar vienez, „de aici încolo Austria are un prim-ministru care locuieşte la Washington. Numele lui este Woodrow Wilson”. Dar resuscitarea cadavrului politic numit monarhia austroungară era sortită eşecului. La 21 octombrie, guvernul cehoslovac de la Paris emitea o declaraţie de independenţă oficială. Pe 28 octombrie era proclamată la Praga Republica Cehoslovacă. Slovacii, aflaţi încă în negocieri cu Ungaria, au recunoscut noul stat la 29 octombrie. Slovenii şi croaţii, lipsiţi de protecţia habsburgilor şi aflaţi fără apărare în faţa pericolului italian, au ales cel mai mic dintre două rele, devenind slavi sudici; până şi conservatoarea Dietă croată a acceptat unirea cu sârbii. Statul iugoslav s-a proclamat la Zagreb pe 29 octombrie şi un Consiliu Naţional improvizat a preluat puterea în ziua următoare. Dinastia era acum respinsă nu doar de popoarele supuse; naţiunile suverane îşi pierduseră la rândul lor interesul faţă de ea, odată ce supremaţia lor faţă de „rasele inferioare” se spulberase.

„Ţinuturile coroanei ungare”

Maghiarii erau însă în continuare hotărâţi să păstreze Ungaria Mare. Separarea însemna, în principiu, menţinerea şi apărarea coroanei habsburgilor, devenită simbol a unităţii ţinuturilor „sfintei coroane” maghiare. Dar habsburgii odată dispăruţi, sau, mai rău, recunoscând noile state naţionale, unica alternativă rămasă era calea deschisă de Kossuth, republica revoluţionară din 1849. Pe 31 octombrie, Mihaly Karolyi a fost numit prim-ministru de împăratul Carol, prin telefon. Trei zile mai târziu putea să anunţe că visul lui Kossuth se împlinise, cu aprobarea Habsburgilor. Dar convingerea că Ungaria avea să fie de acum încolo o uniune de popoare cu statut egal se va dovedi pură utopie. La 16 octombrie 1918, guvernul ungar anunţă în Parlament că, datorită reconstrucţiei federale a Austriei, revocă Legea XII din 1867, dar menţine în vigoare Sancţiunea Pragmatică. În baza acesteia, se păstra doar o Uniune Personală între statul federal al Austriei şi „ţinuturile coroanei ungare”.

Se promitea şi o revizuire a Compromisului ungaro-croat (Legea XXX din 1868), considerat esenţial pentru politica ungară în domeniul naţionalităţilor. Dezbaterile care au urmat în Parlamentul ungar marchează ascensiunea politică a adversarilor alianţei cu Germania şi a adepţilor Antantei, grupaţi în jurul lui Karolyi în Partidul Independenţei, dar şi a partidelor de stânga, a căror poziţie în problema naţionalităţilor şi a Uniunii Personale cu Austria nu coincideau cu cele ale guvernului. Totuşi, tributar apartenenţei la nobilimea de sorginte feudală şi a legăturii cu contele Gyula Andrassy jr. (era ginerele acestuia), Karolyi a rămas un adept al integrităţii teritoriale a Ungariei istorice şi a superiorităţii naţiunii maghiare faţă de celelalte naţionalităţi, îndeosebi faţă de români. La 25 octombrie s-a constituit Consiliul Naţional Ungar, format din reprezentanţi ai Partidului Independenţei, Partidului Radical şi Partidului Social-Democrat. A doua zi programul a fost cunoscut printr-o proclamaţie; era alcătuit din 12 puncte. Printre altele, se proclama instaurarea unei guvernări democratice (fără a se specifica forma de stat). Un punct distinct prevedea păstrarea integrităţii statului ungar printr-o „alianţă frăţească de popoare egale... bazată pe interese comune economice şi geografice şi nu pe duşmănii naţionale”. CNU recunoştea existenţa statelor ucrainean, polonez, ceh, iugoslav şi austriac, în timp ce pentru români şi slovaci se accepta numai autonomie culturală, autoguvernare comunală şi orăşenească, dar nu autonomie teritorială. Austriecii germani au urmat, la rândul lor, exemplul celorlalte naţiuni din imperiu.

Problema cea mai mare a germanilor era de a salva părţile germane ale Boemiei de la includerea în Cehoslovacia. Membrii germani ai Reichsrat-ului au format o Adunare Naţională şi, pe 30 octombrie, au proclamat republica „Austria Germană” – un stat fără graniţe şi formă, care ar fi trebuit să cuprindă pe toţi supuşii germani ai Habsburgilor. Astfel, Austria Germană liberă a aruncat vina înfrângerii asupra Habsburgilor, iar Germania liberă, asupra Hohenzollernilor, două dinastii dispărute, în speranţa că vor fi primite în rândul naţiunilor libere. Derularea foarte rapidă a procesului de dezintegrare a Austro- Ungariei a alarmat puterile aliate, îndeosebi comandamentul francez, care se temea că nu va avea parteneri de dialog la negocierile de pace. Ideea dispariţiei de pe scena istoriei a principalului vinovat pentru izbucnirea războiului şi apariţia a două noi state „nevinovate” era una foarte puţin agreată la Paris. În consecinţă, Franţa, care recunoscuse dreptul de seccesiune şi autodeterminare a tuturor naţionalităţilor din imperiu, refuza acţiuni similare în cazul Austriei şi Ungariei, fiind foarte fermă împotriva ideii de Anschluss. Până la sfârşitul lui octombrie, toate popoarele Imperiului îi abandonaseră pe Habsburgi, stabilindu-şi propriile state naţionale; nu mai rămânea decât armata austro-ungară, care se apăra pe teritoriul italian.

Căzută pradă torentului naţionalist, ea s-a dezintegrat. Regimentele croate au depus jurământ faţă de statul sud-slav, regimentele cehe faţă de Republica Cehoslovacă. Flota a arborat culorile sud-slave, căutând autoritatea iugoslavă pentru a nu fi nevoită să se predea italienilor. Ultima luptă în care a fost angrenată armata austro-ungară a avut loc pe râul Pad, în nordul Italiei. La 26 octombrie 1918, unităţi italiene şi britanice au stabilit câteva capete de pod pe malul stâng al Padului şi după trei zile de lovituri ale artileriei grele au spart linia defensivă austro-ungară, obligând comandamentul imperial să ceară armistiţiu, acceptat la 31 octombrie 1918. La 1 noiembrie, Karolyi a ordonat trupelor să se întoarcă acasă. Pe 3 noiembrie, la Villa Giusti, în apropiere de Padova, înaltul comandament austro-ungar (negociind în numele unui Imperiu care nu mai exista) a încheiat un armistiţiu prin care se preda italienilor. După semnarea lui, dar înainte ca el să fie pus în practică, italienii au ieşit din spatele trupelor anglo-franceze şi au capturat sute de mii de soldaţi austro-ungari neînarmaţi şi care nu opuneau rezistenţă – „marea victorie” de la Vittorio Veneto, unul dintre rarele triumfuri ale armatei italiene. Cea mai mare parte a armatei imperiale s-a destrămat şi fiecare soldat şi-a căutat drumul spre casă, în mijlocul confuziei şi al haosului. Din monarhia habsburgică nu mai rămăsese nimic. Carol rămas singur, cu drepturile lui goale de conţinut, a anunţat pe 11 noiembrie că renunţă la partea sa de guvernare în Austria germană. Pe 13, a făcut acelaşi lucru referitor la Ungaria. Nu a vrut să abdice; a părăsit Viena şi Austria în 1919, ducând cu el în exil tot ce mai rămăsese din măreţul imperiu.

Foto (Sus): Mihály Károlyi proclamă înfiinţarea Republicii Democrate Ungare