Dezastrul navei USS Indianapolis
30 iulie 1945 – japonezii scufundă crucișătorul american USS Indianapolis. Din echipajul de 1196 de oameni, 300 mor la momentul atacului japonez, iar 600 vor pieri în zilele următoare din cauza hipotermiei, deshidratării și atacurilor de rechini. Doar 300 de oameni sunt salvați, făcând din cazul navei USS Indianapolis cea mai mare pierdere de vieți din istoria Marinei americane.
Povestea acestui crucișător a devenit cunoscută din cauza condițiilor tragice în care a fost scufundat. El are în spate o poveste interesantă ce include transportarea bombei atomice „Little Boy”, ce va distruge orașul japonez Hiroshima pe 6 august 1945.
Indianapolis a fost una din cele două nave de clasă Portland construite de Marina americană în baza Tratatului Naval semnat de cele cinci puteri Aliate în 1922, la Washington. Comandate de Marină în 1930, USS Indianapolis și nava-soră, USS Portland, au fost gândite inițial ca și crucișătoare ușoare, dar au fost reproiectate devenind crucișătoare grele. Potrivit planurilor, crucișătoarele din clasa Portland trebuiau să aibă 186 m lungime și erau proiectate cu un deplasament standard de 10.258t.
Prin Tratatul naval de la Washington, semnat de Statele Unite ale Americii, Anglia, Franța, Japonia și Italia, cele cinci state se puneau de acord să prevină o cursă a înarmării prin limitarea construcțiilor navale. Tratatul limita construcția de cuirasate, crucișătoare de linie și portavioane. Numărul celorlalte tipuri de nave de război, inclusiv crucișătoare, distrugătoare și submarine, nu era limitat prin tratat, fiind reglementată însă limita de tonaj (maxim 10.000t). Până la mijlocul anilor '30, Italia și Japonia vor renunța la acest tratat.
În data de 7 decembrie 1941, ziua atacului de la Pearl Harbor, Indianapolis se afla într-o misiune de antrenament în apele atolului Johnston. Imediat după atac, nava s-a alăturat misiunii de căutare a portavioanelor responsabile pentru atacul japonez. Nava s-a întors la Pearl Habor pe 13 decembrie, iar ulterior a fost implicată în mai multe campanii din Pacific, inclusiv în bătălia pentru Insulele Aleutine. În martie 1945, USS Indianapolis a participat la bombardarea insulei Okinawa și a fost grav avariată, fiind obligată să se întoarcă în port pentru reparații.
USS Indianapolis a fost ultima navă importantă a Marinei americane scufundată de inamici în Al Doilea Război Mondial
După reparații, nava a primit ordine să pornească spre insula Tinian cu un transport secret: componentele și uraniul bombei atomice care urma să fie folosită pe 6 august la Hiroshima. Cu această încărcătură secretă, USS Indianapolis pleacă de la San Francisco pe 16 iulie. Trei zile mai târziu ajunge la Pearl Harbor, de unde pleacă, singură, spre Tinian, unde ajunge șapte zile mai târziu. De acolo, nava e trimisă spre Guam, unde o parte din echipaj este înlocuită. Pe 28 iulie, Indianapolis primește ordine să se alăture navei USS Idaho în golful Leyte din Filipine pentru a se pregăti pentru invazia Japoniei.
Așadar, nava pornește singură, fără escortă, spre Leyte. Imediat după miezul nopții, pe 30 iulie, ea a fost lovită de două torpile lansate de submarinul japonez I-58, aflat sub comanda lui Mochitsura Hashimoto. Nava a fost grav avariată de explozii și s-a scufundat în doar 12 minute, cu 300 de oameni la bord. Restul de 900 de membri ai echipajului a supraviețuit, dar din cauza numărului mic de bărci de salvare și a vestelor de salvare de proastă calitate, aceștia erau încă în pericol. Ghinionul marinarilor a fost că nava s-a scufundat în ape pline de rechini: în cele patru zile în care oamenii au stat în apă așteptând să fie salvați, mulți au murit atacați de rechini.
Controverse: de ce nimeni nu a semnalat dispariția navei și secretele Marinei americane
Marinarii au fost salvați atât de târziu pentru că nimeni nu a știut că nava fusese scufundată. Când USS Indianapolis nu a ajuns la destinație atunci când trebuia, nimeni nu a dat alarma pentru a porni în căutarea ei. Abia după patru zile, un avion aflat într-o simplă misiune de recunoaștere a observat oamenii aflați în apă. Navele din apropiere au ajuns la locul faptei în scurt timp și au început să-i adune pe puținii supraviețuitori: din cei 900 de oameni rămași în apă de la momentul scufundării navei, doar 317 mai erau în viață.
Dezastrul navei USS Indianapolis a cauzat un mare scandal în Marina americană. Anunțul public privind scufundarea navei și numărul de morți nu a fost făcut decât două săptămâni mai târziu, pe 15 august, într-un moment în care acesta avea să fie, fără îndoială, umbrit de capitularea Japoniei. Însă Marina a început imediat investigațiile privind scufundarea navei.
Comandantul navei, în fața curții marțiale
Informațiile importante pentru stabilirea vinovăției în cazul USS Indianapolis nu au fost făcute publice decât după procesul și condamnarea căpitanului navei, Charles McVay. Acesta a supraviețuit dezastrului, iar în noiembrie 1945 a fost adus în fața curții marțiale și condamnat pentru punerea în pericol a navei și a echipajului. Procesul lui McVay este în sine controversat. Existau dovezi că însuși comandamentul Marinei pusese nava în pericol, trimițând-o pe un traseu despre care se știa că este periculos.
Lui McVay i s-a reproșat că nu a folosit tactica navigării în zigzag, așa cum primise ordine (cu mențiunea că i se spusese că rămâne la latitudinea lui dacă folosește sau nu această tactică), punând astfel nava în pericol. Dar însuși Hashimoto avea să depună mărturie că tactica nu ar fi salvat nava.
În plus, existau dovezi potrivit cărora serviciile de informații americane, care spărseseră codurile japonezilor, știau că două submarine japoneze, inclusiv I-58, operează pe traseul pe care a fost trimisă USS Indianapolis. Acestă informație era însă clasificată la momentul procesului și nu a putut fi folosită pentru apărarea lui McVay. Abia la începutul anilor '90 s-a aflat că autoritățile din Guam, conștiente de pericolul existent, trimiseseră nava pe acel traseu refuzând cererea lui McVay de a fi escortat. De reținut este faptul că până la acel moment nicio navă fără echipament de detectare a submarinelor, precum USS Indianapolis, nu mai fusese trimisă pe acel traseu periculos fără escortă.
Mai există o contoversă:USS Indianapolis a transmis câteva apeluri de primejdie, primite de trei stații diferite. Nimeni nu a luat însă nicio măsură:se pare că un comandant era beat la momentul respectiv, altul le ordonase marinarilor să nu-l deranjeze sub nicio formă, iar al treilea a crezut că e vorba de o farsă a japonezilor. Pentru mult timp, Marina americană a negat existența acestor apeluri, confirmată abia după declasificarea documentelor.
La puțin timp după scufundarea navei, serviciile de informații ale Marinei au decodat un mesaj trimis de pe submarinul I-58 către centrul de comandă din Japonia prin care era anunțată scufundarea unei nave americane pe traseul USS Indianapolis. Mesajul a fost ignorat.
Așadar, Marina americană este parțial responsabilă pentru tragedia navei USS Indianapolis, atât pentru trimiterea ei pe un traseu periculos, cât și pentru eșecul de a-i salva pe cei 900 de supraviețuitori mai devreme.
Surse:
http://www.eyewitnesstohistory.com/indianapolis.htm
