Deţinutul 108767 sau viaţa ca un iad din lagărul Auschwitz-Birkenau a unui evreu plecat din România: „Aici eşti un zero. Ai ucis? Nu! Ei te socotesc un jidan murdar“

Aici eşti un zero pe cerul absurdului/ Nici măcar nu ştii de ce/ Ai greşit? Nu!/ Ai ucis? Nu!/ Ai furat? Nu!/ Eşti curat, neîntinat, / Dar ei te socotesc un jidan murdar şi vinovat“. Acestea sunt versurile scrise de un evreu bătrân a cărui mamă a murit gazată în lagărul Auschwitz-Birkenau, şi al cărui tată şi-a lăsat oasele în tranşeele săpate pentru nemţi.

Harry Ross are 86 de ani şi locuieşte de aproape patru decenii în Israel. Este bătrân şi abia dacă mai vede. Acceptă să purtăm o conversaţie pe internet. S-a născut la Topliţa, în nordul Transilvaniei în anul 1929.  În mai 1944, a fost deportat împreună cu toţi evreii din zonă în lagărul Auschwitz-Birkenau. Tatăl îi murise deja, Bonderovka, Ucraina, unde a fost deportat şi obligat să sape tranşee pentru nemţi.Mama lui a murit în lagărMama lui a murit în lagăr, unde a fost gazată. El a avut noroc. Era tânăr şi, prin urmare, bun de muncă. „Am fost repartizat într-o baracă cu alţi 800 de adolescenţi, meniţi a fi trimişi în lagăre de muncă în Germania. Am şi ajuns acolo. Numărul meu de deţinut este 108767. După câteva luni m-am îmbolnăvit de tifos exantematic, dar am supravieţuit şi în aprilie 1945 lagărul a fost eliberat. Între lunile aprilie şi septembrie am fost internat într-un spital german de lângă Munchen pentru recuperare, apoi m-am întors în România“, povesteşte bătrânul.

Întors în România, a lucrat mulţi ani ca ziarist la Viaţa Sindicală din Bucureşti. După ce evreii au fost daţi afară din redacţii, a emigrat în Israel în anul 1976. Aici a scris trei cărţi despre Holocaust.Aceasta este, pe scurt, povestea evreului care încă are tatuat numărul pe piele. Pe 27 ianuarie, când întreaga lume rememorează momentul eliberării prizonierilor din lagărul de la Auschwitz-Birkenau, el se gândeşte că a avut noroc. Plânge şi acum gândindu-se la chinurile îndurate de mama sa atunci când a fost gazată. „Eu nu pot să uit şi nu pot să iert“, spune bătrânul evreu.Antisemitismul din România:„Să-i sugrumăm“

La nivel internaţional, peste şase milioane de evrei au fost ucişi, fiind victime ale Holocaustului. Nu se ştie cu exactitate care a fost numărul evreilor care au murit din teritoriile aflate sub administraţie românească. Însă, din Raportul final al comisiei internaţionale pentru studierea Holocaustului din România, aflăm că numărul victimelor a fost între 280.000 şi 380.000.România s-a înscris pe harta Holocaustului prin crimele săvârşite împotriva evreilor pe parcursul anilor 1940-1944, deşi rădăcinile antisemitisului românesc îşi au începuturile în Constituţia din 1866, când la art 7 se specifica:„Calitatea de român se dobândeşte, se păstrează şi se pierde în conformitate cu regulile enunţate prin legile civile. Numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român“.Ministrul de Externe Ion Brătianu a emis o serie de circulare către prefecturile din ţară prin care ordona aplicarea unor măsuri de excludere a evreilor, prin care li se răstrângea dreptul de a locui în mediul rural, li se limitau mijloacele de trai şi îi expuneau chiar expulzării din România. Ioan Slavici conchidea:„Ne rămâne doar ca, la un semn, să închidem graniţele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre până la cel din urmă ca să nu mai rămână nici sămânţă din el“.Evreii din Constanţa, deportaţi în lagăre de muncăEvreii din Constanţa au avut de suferit, la rândul lor, consecinţele politicii antisemite ale epocii, fiind internaţi începând din vara anului 1941 până în 1944 în lagărele din localităţile Osmancea, Mereni, Ciobăniţa, aşa cum ne spune dr. Florin C. Stan, cadru didactic asociat la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii, , Ovidius” Constanţa.În lagărul din Osmancea a fost internat chiar rabinul şef al Comunităţii evreilor din Constanţa, Joseph H. Schechter, cavaler al, , Ordinului României”. Sugestiv este, poveseşte cadrul didactic, că, la 3 septembrie 1942, Emanuel Ginsberg a transmis, în numele evreilor dobrogeni, un mesaj mareşalului Ion Antonescu în care arăta următoarele:, , În Dobrogea nu s-a cunoscut nicicând o mişcare antisemită şi nu a existat o chestiune evreiască. Suntem cei mai vechi cetăţeni români, printre evreii ţării (...). Acum suntem evacuaţi din căminele noastre şi deposedaţi de drepturile noastre, deşi suntem născuţi din părinţi cetăţeni români. Rămânem, ca întotdeauna, fiii acestei ţări. Cu profund respect şi recunoştinţă – încheia semnatarul telegramei transmise Conducătorului statului-implorăm dreptate în numele evreilor dobrogeni”.Scrisori din lagărLa Arhivele Naţionale filiala Constanţa se află sute de cereri din partea evreilor adresate comandanţilor lagărelor, în care oamenii cer îmbrăcăminte şi aşternuturi sau doar permisiunea de a merge până acasă pentru a-şi pune la adăpost bunurile. Aceste documente se află la Arhivele Naţionale – Filiala Constanţa.Izrael Galbiski îi trimite o scrisoare comandantului lagărului din mereni în data de 10.08. 1941 n care îi spune:„Subsemnatul Izrael Galbinski, actualmente internat în lagărul de la Mereni, domiciliat în Constanţa, str. Eternităţii nr. 8, cu onoare vă rog a-mi aproba plecarea la Constanţa pentru o zi deoarece m s-a spart casa de răufăcători şi s-au furat aproape toate lucrurile din casă şi curte şi sunt nevoit să bat scânduri la uşi şi geamuri şi să strâng ce a mai rămas pe acolo“.În aceeaşi perioadă, alte scrisori porneau de la lagărul din Osmancea. Iată ce scria Weissbrod Mayer:„Subsemnatul domiciliat în Constanţa, strada Episcop Ilarie nr. 7 şi internat în acest lagăr, cu respect vă rog să binevoiţi a-mi acorda permisiunea de a mă deplasa la Constanţa pentru şase ore pentru a-mi ridica lucruri de îmbrăcăminte şi aşternut de care sunt aici complectamente lipsit atât eu cât şi familia mea. Fiind ridicat la Constanţa de către organele Poliţiei, n-am avut posibilitatea să-mi iau nici măcar strictul necesar şi cum anotimpul devine din ce în ce mai răcoros, cu respect vă rog, Domnule Comandant, să binevoiţi a-mi aproba această cerere.5.000 de evrei au emigrat prin Portul ConstanţaÎn cei patru ani de Holocaust, din Portul Constanţa mii de evrei din România, dar şi din alte ţări, s-au îmbarcat către Palestina la bordul mai multor nave. Profesorul de istorie ne spune că în acei ani nu mai puţin de nouă nave mari şi 15 vase mici au plecat cu evrei la bord. „Peste 5.000 de evrei din România şi din alte state europene au reuşit să emigreze pe această cale. Din păcate, două dintre nave, Struma, în februarie 1942 şi Mefkure, în august 1944, au fost scufundate“, spune dr. Florin C. Stan. La bordul navei Struma se aflau 769 de oameni, iar pe Mekfure 343.  

Deconspirată de cumnat

Nu toţi evreii au avut o soartă tragică. Freida-Reiza Herşcovici se poate considera o norocoasă. S-a născut în 1913 la Bucecea, Botoşani. Au fost patru surori.Când ea avea trei ani, au rămas orfane de ambii părinţi, în urma molimei din 1917. Cimitirul evreiesc din Botoşani şi localităţile din jur sunt pline pe jumătate cu cei morţi în acel an.Au ajuns toate la orfelinat, iar după mai mulţi ani s-au reîntâlnit. Când avea 19 – 20 de ani, Freida-Reiza s-a căsătorit cu un maistru armurier român din Saraiu, şi au locuit cu garnizoana în Bucureşti şi Slobozia.Prin anii 39-40, în timp ce se aflau la Saraiu, cumnatul soţului ei, un legionar notoriu, Costică ''Viezurele'' Şerban tot din Saraiu, a denunţat-o ca fiind evreică. Până să vină să o ridice legionarii de acasă, tânăra evreică s-a ascuns la un alt frate al soţului, în Saraiu, apoi au fugit şi s-au ascuns în Constanţa.Soţul ei, Petre Topoleanu a fost dat dispărut pe front, însă a reapărut după sfîrşitul războiului, în mod neaşteptat.Freida a murit la începutul anilor 90. Deşi era evreică, a cerut să fie să fie înmormântată lângă soţul ei, în cimitirul ortodox de la CET.