Declarația Schuman - o reconstituire

În clădirea Ministerului de Externe al Franței, renumitul Quai d`Orsay, se află o încăpere în care au avut loc unele dintre evenimentele majore ale secolului XX; astfel, în acest salon, s-au desfășurat lucrările Conferinței de Pace din 1919 și s-a semnat, în 1928, Pactul Briand-Kellogg. De-a lungul timpului, această încăpere a primit mai multe denumiri : Salonul Imperial, Salonul de Concerte, Salonul Păcii și, în cele din urmă, Salonul Orologiului. Această ultimă denumire s-a păstrat până în ziua de astăzi.

Pe 9 mai 1950, în Salonul Orologiului avea să se desfășoare un nou moment istoric. La ora 18:00, în Salonul Orologiului intra ministrul de externe francez, Robert Schuman, pentru a susține o conferință de presă. Acest episod al istoriei europene este descris de François Fontaine, colaborator al lui Jean Monnet și participant la conferința de presă, pentru numărul din mai 1975 al publicației 30 Jours d Europe:

„Ministrul francez de Externe a intrat în camera în care peste 100 de jurnaliști, așezați pe scaune aduse în grabă, îl așteptau. Ei au văzut un om timid care pășea fără zgomot și aplecat, ca și cum ar fi încercat să pară mai puțin înalt decât era și să privească mai bine audiența printre ramele ochelarilor. Capul lui strălucitor, asemănător unui dom, ieșea în evidență. Întreaga lui persoană transmitea modestie. Cu sunete care abia se auzeau a spus:

- Domnilor, vă mulțumesc pentru că ați venit să ascultați anunțul pe care trebuie să îl fac în numele Guvernului.

S-a așezat apoi pe scaunul său, sub ceasul care decorează șemineul monumental și a început să citească un document oficial referitor la relațiile franco-germane”.

O fotografie mai târzie

Acest document avea să fie cunoscut în istorie ca Declarația Schuman. Și tot de domeniul istoriei este și faptul că în acea seară de mai 1950 nici un fotograf nu a fost prezent în Salonul Orologiului pentru a imortaliza momentul. Clasica fotografie, cu Robert Schuman citind declarația care urma să îi poarte numele, este o reconstituire realizată mai târziu în acea lună. Iată cum își începea Robert Schuman, acum 58 de ani, declarația, „Pacea mondială nu poate fi apărată fără eforturi creatoare proporționale cu pericolele care o amenință”.

Cum cele două războaie mondiale dovediseră că aceste pericole erau foarte mari, propunerea pe care Schuman o citea în numele Guvernului trebuia să dovedească o remarcabilă creativitate. Pentru a-i înțelege însă originalitatea, trebuie să plasăm documentul în contextul său istoric. Primul Război Mondial, ca și cel care abia se încheiase, fuseseră declanșate de Germania. Puterea militară a Germaniei se datora dezvoltării industriei grele și importantelor rezerve de cărbune din zonele Ruhr și Saar.

Aceste regiuni erau cele mai dezvoltate industrial din întreaga Europă, potențialul lor militar fiind o preocupare permanentă pentru Aliați în Al Doilea Război Mondial. În acest context, la întâlnirea dinte Roosevelt și Churchill, desfășurată în 1944 la Quebec, s-a decis ca, după înfrângerea Germaniei, activitatea industrială din regiunile Ruhr și Saar să fie interzisă pe termen nelimitat. Această decizie avea la bază propunerile secretarului american al trezoreriei, Henry Morghentau. Planul Morghentau, așa cum au fost numite ulterior aceste propuneri, afirma, referindu-se la regiunea Ruhr, că „acestei zone nu i se va mai permite să devină o zonă industrială”.

Memorandum-ul semnat de cei doi șefi de stat la Quebec era foarte explicit referitor la soarta Germaniei postbelice: această țară trebuia să devină preponderent agrară și pastorală. În aceste condiții, Germania nu ar mai fi avut posibilitatea materială de a susține un nou război. Cheia menținerii păcii mondiale era, deci, distrugerea industriei germane. După capitularea Germaniei, Planul Morghentau a intrat în vigoare și a fost aplicat timp de doi ani, fiind apoi abandonat. Occidentul a început să încurajeze industria germană deoarece economia europeană nu se putea reface fără ajutorul industriei și resurselor germane iar Războiul Rece impunea ca nou creata RFG să aibă forța de a rezista presiunii sovietice.

Alfried Krupp și industria germană

Schimbarea de atitudine a Occidentului față de industria germană poate fi simbolizată de destinul unei persoane emblematică a acesteia: Alfried Krupp. Condamnat în 1948, la Nürenberg, la 12 ani de închisoare și confiscarea întregii averi, este eliberat în 1951 iar averea îi este restituită. În acest nou context, industria germană se dezvoltă accelerat, ajungându- se ca producția industrială a RFG din 1950 să o depășească pe cea a Germaniei din 1936( cel mai bun an din punct de vedere economic al perioadei naziste). Germania redevine cea mai mare forță industrială a Europei, o forță de care se temea însă întreaga Europă. Istoria recentă arătase că există oricând riscul ca industria germană să facă posibil un nou război. Lumea occidentală trebuia să găsească un răspuns la întrebarea: Cum poate fi conciliată pacea cu o industrie germană puternică?.

Schuman și soluția la problema germană

Problema germană s-a aflat pe agenda întâlnirii din 20 septembrie 1949, desfășurată la Washington, între miniștrii de externe american-Dean Acheson, britanic – Ernest Bevin și francez – Robert Schuman. Deloc întâmplător, această întâlnire se desfășura aproape în același moment în care Konrad Adenauer era ales în funcția de cancelar. La discuții a participat și Bernard Clappier, șeful de cabinet al lui Robert Schuman (foto jos).

Într-un interviu realizat în 2002 de Centrul Virtual pentru Cunoașterea Europei, Paul Collowald, fost jurnalist la Le Monde, menționează că Bernard Clappier i-a relatat că, la finalul convorbirilor de la Washington „Dean Acheson se întoarce spre Robert Schuman (...) îl privește pe Ernest Bevin și spune: - Deci, până la urmă ne vom întâlni la Londra în primăvară – fixează data de 10 mai, pentru a lua decizii (în legătură cu situația postbelică, problema germană și altele). Să îl însărcinăm pe colegul nostru Robert Schuman, care este totuși în prima linie și este un loren, un francez care cunoaște bine lumea germană, să ne facă o propunere”.

Și Bernard Clappier îmi povestește că Dean Acheson, auzind un vag mormăit de nemulțumire din partea lui Ernest Bevin, spune „Ei bine, iată că suntem de acord”. Prin urmare, Robert Schuman primește și acceptă sarcina dificilă de a propune, până pe 10 mai 1950, o soluție la problema germană; la o asemenea soluție lucra, încă din 1943, Jean Monnet, fără să fi avut însă ocazia de a-și prezenta proiectul lui Schuman.

Ocazia apare în ultimul weekend din aprilie, când Bernard Clappier îl anunță pe Monnet că Schuman își va petrece sfârșitul de săptămână la Scy-Chazelles. În continuare voi utiliza interviul lui Paul Collowald pentru a reconstitui evenimentele care au precedat conferința de presă din 9 mai 1950. Monnet îi dă lui Clappier documentul iar acesta, conducându-l pe Schuman la Gara de Est, îi spune „Tocmai m-am întâlnit cu Jean Monnet care mi-a spus: vorbește-i despre el lui Schuman. Poftiți!” și îi înmânează materialul primit de la Monnet.

Schuman reflectează 48 de ore asupra propunerilor lui Monnet, după care spune „Este formidabil și îi vom da o dimensiune politică. Eu, ca ministru, va trebui să îmi asum responsabilitatea de a vinde, între ghilimele, colegilor mei acest proiect”. Întors la Paris, Schuman participă la sedința Guvernului de miercuri 3 mai și propune reunirea cabinetului pe 9 mai pentru discutarea propunerii pe care își luase angajamentul să o prezinte pe 10 mai la întâlnirea de la Londra. Între 3 mai și 9 mai sunt redactate, în secret, mai multe variante ale propunerii pe care Schuman trebuia să o prezinte Guvernului.

Adenauer e înștiințat de conținutul declarației

Tot în secret, Schuman îl trimite pe Robert Mischlich la Bonn pentru a-i comunica lui Adenauer conținutul propunerii lui Monnet. Mischlich se întâlnește cu cancelarul german în dimineața zilei de 9 mai, chiar în timpul ședinței de guvern de la Paris. Adenauer (foto jos) este entuziasmat și jurnalistul Paul Collowald relatează următorul dialog între cei doi „Adenauer spune - Dar este formidabil; voi face o conferință de presă în această după-amiază” iar Mischlich îi răspunde „Vă implor domnule cancelar, nu faceți asta, deoarece propunerea trebuie să treacă de consiliul de miniștri între 12:30 și 13:00”.

Mischlich îi comunică telefonic lui Bernard Clappier acceptul lui Adenauer, iar Clappier îl informează, în timpul ședinței de guvern, pe Schuman; era aproape ora 12:45, iar premierul francez, Georges Bidault se pregătea să închidă ședința. Este momentul în care Robert Schuman începe să prezinte proiectul, iar discuțiile se vor prelungi până după amiază. În cele din urmă, Guvernul Francez acceptă propunerea, iar, la orele 18:00, Robert Schuman o prezintă jurnaliștilor în cadrul unei conferințe de presă organizată în grabă în Sala Orologiului.

Ceea ce fusese atât de bine ascuns era prezentat atunci întregii lumi: „Guvernul francez... propune ca producția franceză și germană de cărbune și oțel să fie pusă sub administrarea unei Înalte Autorități”. În acest fel, industria germană se putea dezvolta fără a pune în pericol pacea. Concilierea puterii industriale germane cu asigurarea păcii constituie originalitatea Declarației. Un an mai târziu se semna la Paris tratatul prin care se constituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. Drumul către construcția europeană era deschis.

Foto sus: Schuman citind declarația care îi poartă numele