⬆

Decembrie 1941 - Un altfel de Crăciun la Casa Albă

Autor: Mihaela Simina

Decembrie 1941, Casa Albă, Washington D.C. Majordomul șef, Alonzo Fields, surprinde o discuţie între președintele Franklin Delano Roosevelt și Prima Doamnă Eleonor Roosevelt. -Trebuia să îmi spui!, îi zice doamna Roosevelt destul de indignată președintelui. Oare ce?

Un bărbat scund și robust, îmbrăcat în pijamale – modelul salopetă, dacă știţi, sigur știţi – și învăluit într-un halat de mătase cu un dragon chinezesc imprimat pe el se îndreaptă nestingherit, ba chiar cu destinderea sentimentului de acasă, dinspre Camera Albastră către Camera Monroe, unde își instalase propria sală a hărţilor. Oare cine?

8 decembrie 1941, Casa Albă: preşedintele Roosevelt semnează declaraţia de război împotriva Japoniei; pe 7 decembrie, avioanele japoneze bombardaseră baza americană de la Pearl Harbor.

În data de 9 decembrie 1941, președintele Franklin Delano Roosevelt a primit o telegramă de la premierul britanic Winston Churchill. Cu doar două zile înainte, în 7 decembrie, avusese loc atacul japonez de la Pearl Harbor, iar în următoarea zi președintele ceruse Congresului american permisiunea ca Statele Unite ale Americii să declare război Japoniei, ceea ce s-a și întâmplat în scurt timp. În telegrama venită de la Downing Street nr. 10 scria astfel:

„Acum că suntem «în aceeași barcă», nu crezi că ar fi înţelept să facem o nouă conferinţă? Am putea să revizuim întregul plan de război în concordanţă cu realitatea și cu noile evenimente, precum și chestiunile legate de producţie și distribuţie”.

Președintele Roosevelt a rămas destul de surprins de telegrama cu iz de... autoinvitaţie, mai ales de momentul în care aceasta a sosit, dar avea nevoie de (și își şi dorea) o nouă întâlnire cu liderul Regatului Unit, astfel încât nu a ezitat să îi răspundă astfel în 10 decembrie:

„Încântat să te am drept oaspete la Casa Albă”.

Cei doi lideri se mai întâlniseră o dată, în august 1941, în Newfoundland, pentru a semna Carta Atlanticului, document care stipula ţelurile urmărite de Aliaţi după ce războiul se va fi terminat. Între timp, desigur, păstraseră o legătură strânsă printr- o corespondenţă constantă.

Către Casa Albă, cu maşina lui Al Capone

Astfel, odată rezolvată problema (auto)invitaţiei și a răspunsului la aceasta, în 13 decembrie, prim-ministrul Winston Churchill s-a îmbarcat la bordul cuirasatului Ducele de York (HMS Duke of York) cu destinaţia SUA. Era însoţit de o echipă de 80 de persoane, de la consilieri politici și militari, până la secretare private, valeţi, detectivi și doctorul personal, Charles Wilson (Lord Moran). După o călătorie lungă de zece zile și deloc lipsită de primejdii, cauzate de o vreme total neprietenoasă, în 22 decembrie, Ducele de York a acostat în Hampton Roads, Virginia. De acolo, Winston Churchill a luat avionul către Washington D.C., unde a fost așteptat de președintele Franklin D. Roosevelt la aeroportul naţional. Tabloul întâlnirii celor doi mari lideri era completat de o limuzină neagră:

„Președintele mă aștepta în mașina sa. I-am strâns mâna cu relaxare și plăcere”, a scris Churchill ulterior. Martorul pe patru roţi, care i-a condus pe cei doi spre Casa Albă, avea și el, întâmplător sau nu, o istorie interesantă. Limuzina era proprietate a Trezoreriei statului și – abia aici apare elementul inedit – fusese confiscată de la un mare... neplătitor de taxe din America: Al Capone.

Arcadia

La reședinţa oficială prezidenţială e rost de încă un tablou istoric. De fapt, de sute de fotografii: zeci de jurnaliști și fotografi veniseră să imortalizeze momentul. Oaspetele Churchill, cu un cap mai scund decât gazda Roosevelt, purta o jachetă cu dublură la piept, de culoare închisă, iar pe cap avea o pălărie de care era prinsă insigna Trinity House (o organizaţie afiliată Casei Regale Britanice, care, printre altele se ocupa – și încă se ocupă – de administrarea unor diverse chestiuni maritime și de gestionarea navigaţiei în zona de nord a Europei), iar gazda Roosevelt purta un costum gri cu dungi. Alături de Winston Churchill erau și ambasadorul britanic Lord Halifax, Ministrul Aprovizionării Lord Beaverbrook și doctorul Charles Wilson.

Și, desigur, clasicul baston prevăzut cu un sistem de iluminare la capătul de jos, care, de obicei, îi era util premierului în nopţile londoneze cu pene de curent. Fotografiile puteau merge direct în redacţiile de știri, în timp ce domnul Churchill putea trage cu poftă un fum din trabucul său, înaintând, alături de președintele american, în interiorul clădirii. Putea, de asemenea, să înceapă istoria unui altfel de Crăciun la Casa Albă. Sau, mai formal, începea Conferinţa de la Washington, cunoscută sub numele de cod Arcadia. Și aşa a şi început. La etaj, Prima Doamnă Eleonor Roosevelt, cu un zâmbet primitor de gazdă, i-a invitat pe prim-ministru și pe cei care îl însoţeau să bea un ceai. O fi fost englezesc?

Acasă, la Casa Albă

După cină, au început deja primele discuţii despre planurile de război, care au conturat deciziile adoptate mai târziu, în debutul anului 1942. Cei doi lideri au căzut de acord asupra unei intervenţii anglo-americane în Africa de Nord, asupra faptului că „Germania este cheia spre victorie” și că teatrul de război atlantico-european este cel decisiv; Germania trebuia învinsă înaintea Japoniei.

De fapt, cam acestea erau gândurile cu care prim-ministrul englez plecase în vacanţa de iarnă în SUA. Spre norocul său și probabil al întregii lumi, acestea au primit o formă legală la sfârșitul conferinţei. Sau al vacanţei, depinde cum vreţi s-o numiţi. Mai era însă până atunci, iar între timp oaspetele de la Casa Albă trebuia să se facă comod, lucru deloc dificil pentru Churchill – însă deloc ușor logistic, și nu numai, pentru Prima Doamnă și pentru personalul de la Casa Albă. Liderul britanic a transformat o bună parte din etajul al doilea al Casei Albe, o zonă liniștită, de altfel, într-un fel de mini sediu al guvernului englez, în care își desfășurau activitatea consilierii politici și militari, secretarele, stenografii și în care intrau și ieșeau constant mesagerii cu servietele de piele roșie de la ambasada Regatului Unit.

23 decembrie: cei doi lideri convoacă o conferinţă de presă; participarea, se vede, e numeroasă

A organizat chiar și o cameră a hărţilor în Camera Monroe, unde doamna Roosevelt avea obiceiul de a-și susţine conferinţele de presă. Liderul britanic trebuia să se simtă în totalitate ca acasă și nu a ezitat să ajusteze programul de la Casa Albă în acest sens. Dupăamiaza dormea mereu o oră sau două, iar apoi stătea treaz până pe la ora 3:00 a.m. Încă din primele ore la Casa Albă, nimic nu a rămas neclar în ceea ce privea meniul prim-ministrului:

„Trebuie să am în fiecare zi un pahar de sherry în camera mea înainte de micul-dejun, câteva pahare de whisky scoţian și apă carbogazoasă și șampanie franţuzească la prânz și un coniac vechi de 90 de ani înainte să merg la culcare”.

Nu lipsea nici mâncarea, nu vă faceţi griji. De exemplu, micul dejun trebuia să conţină „fructe, suc de portocale, ceai, ceva cald și ceva rece de mâncare”.

Între timp, a venit Ajunul Crăciunului

Un altfel de Crăciun. Washingtonul nu era decorat de sărbătoare ca în alţi ani, luminile care ornau clădirile erau rare, vedeai câte o instalaţie exterioară pe ici, pe colo, deoarece energia trebuia economisită, evitând iluminatul inutil. Familia Roosevelt era departe de a simţi bucuria adevărată a sărbătorii fără niciunul dintre copii sau nepoţi alături. Cei patru fii ai președintelui erau departe de casă, purtând uniforma militară, iar fiica președintelui, Anna, rămăsese în Seattle alături de soţul și copiii săi. Șemineul de la Casa Albă, altă dată invadat de tradiţionalii ciorapi decorativi, agăţaţi pentru a fi umpluţi de cadouri, avea acum atârnaţi doar doi, unul pentru micuţa Diana Hopkins, fiica consilierului Hopkins, și al doilea pentru câinele familiei prezidenţiale, Fala, un scottish-terrier – în ciorapul lui era deja un os de cauciuc. Și totuși Crăciunul este Crăciun. Chiar dacă este altfel.

Ajunul Crăciunului la Casa Albă: Roosevelt şi Churchill în faţa mulţimii

În după-amiaza Ajunului, Președintele Roosevelt și Prima Doamnă i-au invitat pe toţi cei 206 membri ai echipei prezidenţiale în Biroul Oval, unde le-au oferit daruri și i-au felicitat pe fiecare printr-o strângere de mână. După lăsarea serii, soţii Roosevelt, alături de premierul Winston Churchill și de o parte a delegaţiei britanice au ieșit în galeria exterioară din sudul reședinţei pentru a aprinde luminile din bradul de Crăciun de la Casa Albă. Câteva sute de spectatori așteptau înfriguraţi în apropiere, în jurul bradului, iar ceva mai departe, în spatele unui gard din oţel, erau alte mii de americani care primeau cu veselie zâmbetele și saluturile din mâini ale președintelui american și ale premierului englez.

Pe sunetele puternice, vesele și pătrunzătoare ale cântecului de Crăciun „Joy to the World”, interpretat de orchestra Marinei, președintele Roosevelt a apăsat butonul care, într-o clipă, a luminat bradul naţional într-o explozie de culori strălucitoare.

„Sunt atâţia bărbaţi și atâtea femei în America care se întreabă de acest Crăciun: «Cum putem să aprindem bradul de Crăciun? Cum putem să ne întâlnim și să ne bucurăm într-o lume aflată în război, o lume a violenţei, a suferinţei și a morţii?»”, a spus Franklin Delano Roosevelt în faţa microfoanelor. Apoi a continuat: „Cea mai puternică armă a noastră în acest război este acea convingere a demnităţii și a unităţii oamenilor pe care ziua de Crăciun o simbolizează mai mult decât orice altă zi”, şi a oferit cuvântul „vechiului și bunului prieten” Winston Churchill, care se pricepea la vorbe mai bine decât oricine. Iată:

„Petrec această sărbătoare departe de ţara mea, departe de familia mea, și totuși nu pot spune că mă simt departe de casă. Am un sentiment de unitate și de asociere frăţească care, adăugate la primirea voastră amabilă, mă conving că am dreptul să stau în căminul vostru și să împărtășesc cu voi bucuria Crăciunului”.

Premierul britanic a continuat surprinzând una dintre esenţele Crăciunului: bucuria copiilor.

„Este un Ajun de Crăciun ciudat. Aproape întreaga lume este agrenată într-o luptă ucigătoare cu cele mai teribile arme pe care știinţa le poate proiecta.

Să lăsăm la o parte, măcar în această noapte, grijile și pericolele care ne înconjoară și să le oferim copiilor o seară de fericire într-o lume zdruncinată de furtună. Așadar, pentru o noapte, fiecare casă din lumea vorbitoare de limba engleză ar trebui să fie o insulă sclipitoare de bucurie și pace.

Să lăsăm copiii să aibă seara lor de râsete și distracţie! În numele lui Dumnezeu, un Crăciun fericit tuturor!”

Churchill se retrage mai devreme

În dimineaţa de Crăciun, Roosevelt și Churchill au participat la slujba religioasă de Crăciun. Au participat în sensul complet al verbului, adică – și aceasta este o ipostază mai rar întâlnită – au cântat colinde. Trebuie să recunoaștem, nu ne-am fi gândit că Winston Churchill a fost un pasionat interpret de „O little Town of Bethlehem”. Dar acesta chiar a mărturisit că a fost pentru prima oară în ultima lungă perioadă de timp când mintea lui s-a odihnit. Întorși la Casa Albă, nu s-au putut abţine de la încă o mică ședinţă de strategie militară înainte de cina cu 61 de invitaţi, când președintele Roosevelt a pus în practică tot o strategie, atent coordonată, fără șanse de eșec, folosind instrumente clasice, foarte bine ascuţite: tăierea curcanului scos din cuptor.

Sosul de castane, jeleul de merișoare, conopida, cartofii dulci și fasolea verde au completat perfect misiunea, încheiată cu budincă cu prune tradiţional britanică, îngheţată, bomboane asortate, cafea și alune sărate. Premierul Churchill s-a retras devreme, scuzându-se că are de terminat o temă: trebuia să își finalizeze discursul pe care urma să îl susţină ziua următoare în Congresul Statelor Unite ale Americii – prima sa cuvântare în faţa unei adunări parlamentare străine. În chiar cuvintele lui Churchill, „unul dintre cele mai impresionante și emoţionante momente din viaţa mea, care este deja una lungă și nu a fost chiar lipsită de evenimente”.

„Dacă am fi rămas uniţi după ultimul război...”

Și ajungem astfel în dimineaţa zilei de 26 decembrie, cu Winston Churchill la Capitoliul american, în sala Senatului, unde fuseseră instalate scaune în plus pentru audienţa interesată de discursul liderului englez. În stilul oratoric caracteristic, inconfundabil și memorabil, Churchill a accentuat importanţa alianţei dintre americani și englezi în contextul războiului. Consolidarea acestei colaborări a fost, de altfel, dorinţa Crăciunului la Casa Albă din 1941.

„Catastrofa războiului a căzut peste noi de două ori într-o singură generaţie; în timpul vieţii noastre, braţul lung al destinului a traversat oceanul și a adus Statele Unite în prima linie a frontului, de două ori. Dacă am fi rămas uniţi după ultimul război, dacă am fi luat măsuri comune pentru siguranţa noastră, acest blestem nu ar fi căzut din nou asupra noastră”.

Churchill a continuat cu realism, dar și cu optimism, previzionând „un război lung și greu”, dar exprimându-și convingerea că misiunea nu este una imposibilă:

„Dacă credem în cauza noastră și dacă avem o putere a voinţei de neatins, salvarea nu ne va fi refuzată”.

„În zilele ce vor urma, poporul britanic și poporul american, pentru siguranţa amândurora și pentru binele tuturor, vor merge împreună în măreţie, în dreptate și în pace”, și-a încheiat Churchill discursul din Congres, care i-a adus aplauze și aclamaţii îndelungi.

26 decembrie: discurs istoric al lui Churchill în faţa Congresului Statelor Unite ale Americii

„Pentru 1942!”

În noaptea de după discurs, aflat în camera sa din Casa Albă, Churchill a simţit că în încăpere nu prea este aer și a decis să deschidă fereastra, fapt ce s-a dovedit destul de dificil pentru că fereastra era cam înţepenită. A avut o senzaţie ușoară de sufocare și a simţit o durere surdă în piept, care apoi s-a localizat în braţul stâng. Nu i se mai întâmplase asta. Era un atac de cord minor. Doctorul Charles Wilson, care, așa cum aminteam, îl însoţea pe premierul britanic în călătoria sa, și-a dat seama, dar nu a dezvăluit nimănui diagnosticul (abia la 24 de ani de la moartea lui Winston Churchill a făcut-o), spunându- i pacientului că are niște probleme cu circulaţia sângelui și recomandându-i să se odihnească mai mult.

Odihna trebuia să mai aștepte însă puţin. În 28 decembrie, oaspetele de la Casa Albă a plecat spre Canada cu trenul prezidenţial pe care preşedintele Roosevelt i-l pusese la dispoziţie. În penultima zi din an a ţinut un discurs în faţa Parlamentului canadian, iar în 31 decembrie a pornit înapoi spre Washington. La miezul nopţii care a făcut trecerea din anul 1941 în anul 1942, Winston Churchill a ţinut un toast alături de reporterii care îl însoţeau în trenul președintelui american:

„Pentru 1942! Pentru un an de trudă, un an de strădanie și primejdie și un lung pas înainte către victorie!”

Declaraţia Naţiunilor Unite

În seara primei zile a anului 1942, Churchill și Roosevelt au semnat la Casa Albă o declaraţie comună, care consfinţea că vor lupta împreună împotriva puterilor Axei și care obliga atât SUA, cât și Regatul Unit să nu negocieze pace separată. Declaraţia purta un nume istoric: Declaraţia Naţiunilor Unite. După o vacanţă de 5 zile în Palm Beach, Florida, Winston Churchill s-a întors la Washington pentru a puncta alături de Roosevelt concluziile summitului ARCADIA. Dorinţele lui Churchill de Crăciun fuseseră împlinite integral, inclusiv cele referitoare la producţia de război, subiect asupra căruia a căzut de acord cu preşedintele american, asigurând astfel nevoile Regatului Unit în materie.

Pe lângă liniile strategice deja amintite (învingerea prioritară a Germaniei și invadarea Africii de Nord), președintele american a avut și el o dorinţă, aceea de a crea un centru de comandă unic al efortului de război. Churchill nu l-a putut refuza. Conferinţa de la Washington s-a încheiat, iar Winston Churchill a pornit spre Londra în 14 ianuarie 1942. Nu după mult timp a primit un mesaj de la Roosevelt: „Este plăcut să fiu în aceeași generaţie cu tine”. Schiţa istoriei era redactată, relaţia anglo-americană – închegată. Și consilierul Hopkins – palid și internat câteva zile în spital pentru recuperare...