De unde știm despre geți?

Despre geți s-a scris încă din Antichitate și continuă să se facă. Arheologia a venit și ea cu dovezi ale existenței și traiului acestora. Totuși, în afară de Zamolxe, niște războaie cu romanii și cu Burebista, prea puține sunt cunoscute publicului larg. Din păcate, și specialiștii au publicat o serie de materiale despre viața materială a geților în reviste științifice inaccesibile sau greu accesibile cititorului de istorie obişnuit. Despre geți s-ar putea scrie și elabora mult, povestea lor fiind recent adunată și prezentată publicului din multe surse de ilustratorul și autorul Radu Oltean. Nu putem decât spera ca într-o bună zi să avem o imagine cât mai veridică și mai plină de detalii despre acești strămoși ai românilor și nu numai.

Din păcate, geții nu au lăsat nimic scris despre ei, așadar trebuie să ne bazăm pe ce au scris mai ales grecii și apoi romanii despre acest neam războinic cu care au intrat la un moment dat în contact nemijlocit. În general, cronicarii antici erau orășeni care arareori părăseau zonele lor urbane sau arealul cultural-geografic în care-și desfășurau activitatea.

Astfel, informațiile lor erau în general obținute de la militari, negustori, diplomați şi sclavi/prizonieri, orice informație dată trebuind așadar să fie luată și analizată cu mare atenție. Apar frecvent în aceste lucrări antice numele de sclavi Geta sau Daos, dovadă a traficului de prizonieri dintre geți și daci și lumea mediteraneană, prizonieri din conflictele interne din lumea getică, sau dintre geți și sciți. Cu siguranță se vindeau/cumpărau și civili, și copii. Orașele grecești de la Marea Neagră mijloceau acest comerț.

„Așa suntem noi, tracii toți, și mai ales geții… nu suntem din cale-afară de cumpătați”

Merită amintiți câțiva dintre cei mai importanți autori de la care ni s-au și păstrat câteva rânduri scrise sau măcar câte o mențiune a geților. Nu sunt doar lucrări de istorie sau cu tentă istorică de tip cronică, ci și lucrări de literatură sau dramaturgie. Astfel, Sofocle (secolul 5 î.e.n.) scrie în tragedia sa Triptolemos despre „Charnabon, care în timpurile de față domnește peste geți”, acest personaj (istoric sau invenție?!) nemaiapărând nicăieri în altă parte în vreo cronică.

^{Coifuri chalcidice de bronz, de tradiție greacă, descoperite în spațiul getic. Stânga, coiful cu obrăzare mobile descoperit la Făcău (jud. Giurgiu). Dreapta (profil, faţă): unul dintre cele opt coifuri descoperite în satul Yudelnik (Bulgaria, reg. Ruse)}

Menandru (343-292), autor de comedii, scrie într-o piesă de-ale sale, citată și de Strabon, un scurt monolog atribuit unui get, intens dezbătut în legătură cu presupusa poligamie practicată de geți: „Așa suntem noi, tracii toți, și mai ales geții – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă: nu suntem din cale-afară de cumpătați. Niciunul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, și unii chiar și mai multe. Când se întâmplă să moară cineva, care n-a avut decât patru sau cinci neveste, oamenii din partea locului spun: Bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea”.

Tucidide (460-396) îi menționează în treacăt pe geți – „geții peste care dai dacă treci munții Haemus [Balcani]”. Geții și populațiile din zona dintre Balcani, Dunăre și Marea Neagră „se învecinează cu sciții, au aceleași arme și sunt toți arcași călări”. Într-o compilație anonimă cu texte de până în secolul 3 e.n., păstrată într-un document medieval, scrie: „Se spune că geții întâmpină cu lovituri de tobă tunetele lui Zeus și îl amenință pe zeu trăgând cu arcul în văzduh”.

Importanţa scrierilor lui Strabon

Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.) menționează că geții sunt numiți daci de către romani și că suferă din cauza avansului teritorial al iazigilor. Strabon (63 î.e.n.-19 e.n.), în lucrarea sa Geografia, este cel care face clar diferența între geți și daci, scriind că „elenii i-au socotit pe geți de neam tracic. Acești geți locuiau și pe un mal și pe celălalt al Istrului”, fapt observat arheologic.

Dacă însă geții dintre Dunăre și Balcani par a fi fost sedentari, se pare că cel puțin o parte a geților de la nord de Dunăre erau nomazi sau seminomazi, fapt care se observă clar din tactica abordată și din echipamentul militar, specific neamurilor de arcași călare asiatici. Nu este încă clar dacă geții au legătură cu tyrageții (geții de lângă Tyras/Nistru, dar este posibil să fie așa, având în vedere denumirea și proximitatea) și cu celebrii massageți, confederație asiatică în bună parte scitică, având-o la un moment dat drept conducătoare pe nu mai puțin celebra regină războinică Tomiris.

^{Războinic-erou sau poate un zeu sacrificând ritualic un berbec, reprezentat pe obrăzarul stâng al coifului de aur descoperit întâmplător, în 1928, în satul Coțofenești (Poiana Vărbilău, jud. Prahova). Datează de la mijlocul sec. al IV-lea î.e.n.}

Strabon continuă: „A existat și o altă împărțire a teritoriului chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc [autorii] daci, iar pe alții geți. Geții sunt cei care se întind spre Pont și spre răsărit, iar dacii, cei care locuiesc în partea opusă, spre Germania și spre izvoarele Istrului. Socot că ei se numeau în vechime davi. De aici și numele de sclavi, Geta și Davos, obișnuite la atici”, „Dacii au aceeași limbă ca geții. Aceștia sunt mai bine cunoscuți de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului și totodată datorită faptului că s-au amestecat cu tracii și cu misii”.

E clar că Strabon se referă la caracterul nomad sau seminomad amintit mai sus, care ar fi putut fi legat și de transhumanță.

Războinicii dunăreni

Dio Chrysostomo (40-120 e.n.) a scris o Istorie a geților, din păcate pierdută. Lucrarea lui ar fi fost vitală și cu atât mai valoroasă cu cât autorul a avut o misiune diplomatică în Dacia în anul 96 și a avut contact nemijlocit cu societatea dacică. De asemenea, e foarte probabil să fi folosit surse mai vechi de care nici nu avem habar că au existat.

Pe lângă aceste descrieri, autorii antici greci și romani sunt cei care au lăsat și informații despre luptele dintre geți și inamicii lor din zonă. Astfel, știm despre înfrângerile lor în fața perșilor, în campania lui Darius contra sciților, din anul 513 î.e.n., sau despre conflictele cu sciții, odrisii și romanii. Cunoaștem detaliile conflictelor cu macedonenii, cu Alexandru cel Mare și cu urmașii săi, victoriile lui Dromihete și alianța cu Mitridate, regele Pontului, stat în nordul Anatoliei.

De asemenea, cunoaștem bine povestea celor trei dinaști geți, Dapyx, Roles și Zyraxes, din actuala Dobroge, care au purtat războaie între ei, războaie în care au intervenit și romanii. De asemenea, știm despre raidurile la nord de Dunăre ale romanilor, care învingeau liderii locali și mutau zeci de mii de geți la sudul Dunării, pentru a slăbi puterea barbarilor de la nord și a mări masa de contribuabili din teritoriul controlat de ei.

^{Războinic călare, în atitudine de atac și echipat cu armură, figurat pe obrăzarul drept al coifului de argint descoperit în mormântul getic de la Agighiol (jud. Tulcea)}

Cicero (106-43 î.e.n.) scrie în Scrisori către Atticus, în anul 49 î.e.n., în timpul Războiului Civil, despre trupe de mercenari geți, angajați de inamicii lui Cezar. Despre pericolul dac și getic în această perioadă mai scriu poetul Vergiliu (70 î.e.n. - 19 î.e.n.), poetul Lucan (39-65 e.n.), care scrie că un atac combinat al dacilor și geților, ca aliați ai lui Pompei, ar fi distrus Roma. Chiar dacă exagerează, spusele sale denotă teamă și respect față de războinicii dunăreni. Suetonius, în Viețile celor doisprezece cezari, scrie că Cezar dorea să obțină controlul asupra dacilor, care se împrăștiaseră în Tracia și spre coasta maritimă. Dacă nu ar fi fost asasinat, probabil lumea antică ar fi fost martora unuia dintre cele mai mari războaie pe care Antichitatea le-a văzut vreodată, între Cezar și regele get Burebista.

În 31 î.e.n., în timpul războiului dintre Augustus și Marcus Antonius, aliat cu Cleopatra, se pare că avem parte din nou de trupe de geți/daci care se angajează sau vor să se angajeze în serviciul ambelor tabere implicate. Plutarh (46-120) menționează că Dicomes, regele geților, îi promisese un ajutor militar semnificativ lui Antonius în acest an. Dio Cassius (150-235) scrie la rândul său că, înainte de bătălia de la Actium din anul 31, dacii îi trimiseseră mesageri lui Augustus, dar nu au primit răspuns, așa că au mers la Antonius, dar nu i-au fost de folos nici acestuia, fiindcă erau dezbinați. Mulți dintre ei au fost astfel capturați de romani.

Suetonius scrie că, după ce i-a zdrobit pe daci și le-a executat trei dintre lideri, Augustus „a făgăduit-o pe Iulia [...] lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui”. Informația este cel puțin dubioasă și apare doar în această sursă. Oricât de mult ar fi dorit împăratul Augustus să aducă pacea la granițele Imperiului său – iar Cotiso făcea dese raiduri la sud de Dunăre –, situația nu era atât de disperată încât să se recurgă la astfel de alianțe matrimoniale ciudate. Oricum, romanii nu aveau încă mari probleme în zonă, deci afirmația lui Suetonius poate fi eventual o bârfă a vremii pe care nu a verificat-o sau eventual un plan care circula la nivel înalt în conducerea romană, dar nepus în aplicare din motive evidente.

Acest text este un fragment din articolul „«Nu este neam pe lume mai barbar decât geții». Despre geți și locul lor în istoria antică europeană”, publicat în numărul 239 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.