De la «Regele playboy» la «Câinele roşu» - pierderea României Mari

Cei 22 de ani de existenţă ai României Mari (1918-1940) reprezintă, probabil, cea mai fastă perioadă a istoriei noastre. În primul rând, au fost singurii ani în care toţi românii s-au regăsit în interiorul aceloraşi graniţe. Apoi, se părea că în sfârşit vom reuşi să ne sincronizăm cu acea Europă occidentală la ale cărei valori şi instituţii visam de mai bine de un veac să ne racordăm. Ne-ar fi trebuit însă un proiect naţional în jurul căruia să se coaguleze energiile naţiunii şi o clasă politică responsabilă de menirea ei istorică. Din nefericire, ne-au lipsit şi proiectul, şi energia, şi clasa politică, iar efectele s-au văzut în vara anului 1940.

Pentru românii anului 1918, Unirea cea mare apăruse ca un miracol. Opţiunea din august 1916 a factorilor politici de la Bucureşti, în consonanţă de altfel cu interesul naţional şi sentimentul popular, fusese aceea de a ne alătura Antantei (Franţa, Anglia, Rusia) în vederea eliberării teritoriilor de peste munţi, aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei. După succesele iniţiale obţinute de armata română în Transilvania, urmase dezastrul de la Turtucaia, ocuparea Munteniei de către trupele Puterilor Centrale, refugiul familiei regale, al guvernului şi parlamentului la Iaşi. Victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917 au fost anulate de efectele revoluţiei bolşevice şi ale retragerii Rusiei din conflict. La începutul anului 1918 totul părea pierdut. şi totuşi zece luni mai târziu istoria îşi întorcea din nou chipul către români. Pe lângă Transilvania, Banat şi Bucovina, se regăsea în graniţele naţionale fireşti şi mult încercata Basarabie, care la 27 martie 1918 revenise la ţara-mamă.

România îşi îndeplinise idealul naţional;urma acum să-şi realizeze proiectul de modernizare şi dezvoltare viitoare. Anii ’20 reuşiseră iniţial prin adoptarea Constituţiei din 1923, a reformei agrare şi a Legii minelor (1924), să stabilească oarecum cadrul legislativ, social şi economic al viitoarei evoluţii a societăţii româneşti. Din nefericire, criza mondială declanşată în joia neagră (24 octombrie) a anului 1929, precum şi răsturnarea ordinii constituţionale, înfăptuită de Carol al II-lea la 8 iunie 1930, aveau să deturneze mersul României de pe traiectoria pe care părea să se fi înscris. În loc de un stat modern, unitar în componentele sale sociale, administrative şi economice, racordat – în mod real – la valorile democraţiei, vom avea o ţară sfâşiată de discrepanţele dintre o Basarabie cu un procent de alfabetizare cu puţin peste 30% şi un Ardeal unde acelaşi coeficient sărea de 70%. O ţară puternic dezechilibrată de disproporţia dintre cei 80% de locuitori din mediul rural, gata să cadă pradă extazelor mistice ale unui Petrache Lupu şi o elită intelectuală atrasă mai degrabă de virtuţile naţionalismului şi ortodoxismului decât de setul de valori occidentale pe care ni-l propunea un Eugen Lovinescu, de pildă. În sfârşit o ţară care prin vremelnicul ei conducător, regele Carol al II-lea, nu găseşte alte răspunsuri la înapoierea structurală a agriculturii, la precara dezvoltare industrială, la angoasele unei întregi generaţii – cea de la 1922 – decât mărunta intrigă politică, terorismul de stat şi subordonarea instituţiilor reprezentative intereselor unei camarile corupte.

Carol al II-lea, un rege mult prea românizat

Anul 1930 a reprezentat un punct de cotitură în evoluţia democratică a României. Pe fundalul crizei economice şi a incapacităţii guvernelor de a o gestiona, urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea a însemnat apariţia unui factor destabilizator în sistemul politic românesc. Nu lipsit de calităţi (inteligenţă, cultură, putere de muncă), noul monarh nu avea vocaţia tatălui său, regele Ferdinand, de a-şi juca rolul constituţional în limitele – de altfel destul de largi – pe care i le conferea legea supremă. Mult mai românizat decât predecesorii săi, Carol avea gustul jocului politic, al intrigii de culise şi al manipulării oamenilor. Hotărât să instaureze un regim de autoritate personală, regele a lăsat să se înţeleagă că tiparele unui parlamentarism ineficient şi corupt sunt prea strâmte pentru viziunea sa de modernizare a societăţii româneşti. De aici, încercările sale repetate de a deregla ordinea constituţională şi sistemul de partide existente. Numirea unui cabinet de tehnicieni sub conducerea lui Nicolae Iorga (1931), încurajarea disidenţelor din PNŢ (Al.Vaida-Voevod, Armand Călinescu) şi PNL (Gh. Brătianu, Gh. Tătărescu), încercarea de subordonare a Mişcării Legionare, investirea unor premieri dincolo de spiritul Constituţiei (Gh. Tătărescu, Octavian Goga) au fost tot atâtea teste de rezistenţă la care Carol a supus mecanismul democratic românesc. Care în final a cedat.

În fond regele era un om al timpului său. Până în 1938, rând pe rând, Ungaria, Italia, Bulgaria, Portugalia, Germania, Spania, Grecia sau Polonia, fără a mai aminti de Uniunea Sovietică, renunţaseră la principiile democraţiei regăsindu-se pe drumul autoritarismului şi al dictaturilor. Bătuse ceasul marilor „reformatori“, personalităţi ce vroiau să modeleze istoria şi viaţa naţiunilor pe care le conduceau. Cum să reziste spiritul labil al lui Carol la ascensiunea unor oameni ca Mussolini, Hitler sau Franco, fără ca el să nu întreprindă nimic?

Adversarii regelui

Acestor ambiţii li se opune un om – Iuliu Maniu – şi un partid – Mişcarea Legionară. Anii ’30 sunt în bună măsură povestea acestui bătrân avocat ardelean, lipsit de autoritatea vreunei funcţii publice, dar animat de forţa morală a convingerilor sale democratice. Maniu, al cărui rol în readucerea prinţului Carol nu fusese neînsemnat, rupe din 1933 orice legătură cu omul care-i înşelase încrederea, promiţându-i îndepărtarea Elenei Lupescu şi refacerea căsătoriei cu regina Elena. Anii ’30 sunt în aceeaşi măsură şi povestea unor tineri idealişti a căror disperare şi neputinţă se sublimează în violenţă şi crimă. Dar mai cu seamă anii ’30 sunt povestea tristă a unei societăţi debusolate care nu găseşte în ea însăşi tăria de a se opune extremismelor şi tendinţelor autoritariste de orice fel.

 În afara regelui Carol, cei trei actori politici majori ai deceniului patru sunt P.N.L, P.N.Ţ şi Garda de Fier. Liberalii, aflaţi la guvernare din noiembrie 1933 până în 1937, sunt practic rupţi în două. Pe de o parte conducerea oficială a partidului în frunte cu Dinu Brătianu, ultimul dintre cei trei fraţi Brătieni, pe de alta omul regelui şi secretarul general al P.N.L, Gheorghe Tătărescu, investit prim-ministru în ianuarie 1934 şi înconjurat la guvern de tânăra aripă liberală (Victor Iamandi, Richard Franasovici, Mircea Cancicov). Tensiunile existente între cele două tabere sunt trecute în planul doi în timpul guvernării, evident datorită accesului la putere, dar şi a succeselor economice înregistrate de cabinetul Tătărescu. Eşecul din alegerile din decembrie 1937 va oficializa curând ruptura. Tătărescu şi prietenii săi politici vor trece cu arme şi bagaje în tabăra regelui în timp ce C.I.C (Dinu) Brătianu va prefera să devină vioara a doua într-un tandem dominat de Iuliu Maniu, liderul incontestabil al opoziţiei democratice în perioada 1938-1947.

Comportamentul public al ţărăniştilor este la rândul său ambivalent şi contradictoriu. Ion Mihalache, preşedintele partidului, îşi concentrează eforturile în vederea îmbunătăţirii relaţiilor cu Carol şi a accederii la guvernare. Maniu – retras la Bădăcin – şi apropiaţii săi desfăşoară o intensă campanie publică (cuvântări, broşuri, articole) îndreptată împotriva derapajelor morale ale regelui, calul de bătaie fiind, evident, relaţia acestuia cu Elena Lupescu. În 1937, regele recurge la o manevră politicianistă, tipică stilului său, promiţându-i lui Mihalache guvernarea cu condiţia să-l includă în viitorul cabinet şi pe Alexandru Vaida-Voevod. Acesta părăsise în urmă cu trei ani P.N.Ţ, înfiinţând o nouă formaţiune politică, Frontul Românesc, punând astfel capăt unei relaţii de prietenie politică şi nu numai de peste 35 de ani cu Iuliu Maniu. Acceptarea ofertei ar fi însemnat compromiterea P.N.Ţ şi desolidarizarea de Maniu. Spre cinstea sa, Mihalache refuză oferta regală, ratând astfel singura sa şansă de a deveni prim-ministru. „Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost întruchipări ale cinstei desăvârşite şi, într-o lume politică, în care formula lui Balzac din Vautrin (Viaţa e ca o bucătărie, miroase urât şi ca să mănânci bine trebuie să te murdăreşti pe mâini….) era lege, cei doi au rămas ca două piscuri acoperite veşnic de albul imaculat al zăpezii“(Fl. Constantiniu).

Mişcarea Legionară şi „omul nou“

Mişcarea Legionară, încă minoritară la sfârşitul anilor ’20 când nu avea mai mult de 500 de membrii, reuşeşte pe fondul crizei economice, instabilităţii guvernamentale şi degradării climatului moral să crească încet, dar constant, realizând o adevărată performanţă la alegerile din 20 decembrie 1937 – peste 15% din voturi. Promovând un discurs „pur şi dur“ de cauterizare cu fierul roşu a plăgilor de care suferea societatea românească, Legiunea beneficia în primul rând de charisma şefului ei, Corneliu Zelea Codreanu, ale cărui apariţii pe cal alb în satele României se transformau în adevărate epifanii pentru cei prezenţi. Convins de rolul său mesianic în istoria României, Codreanu introduce în arena publică conceptul de „om nou“, evident acesta fiind un bun român, ortodox, corect, drept şi muncitor. Vinovaţi pentru toate relele societăţii româneşti erau evreii şi „uneltele“ lor, politicienii:„Evreii paralizează mai întâi instinctul moral al neamurilor, împrăştiind în mod sistematic toate bolile morale şi distrugând astfel orice posibilitate de reacţiune“. Cum a fost însă posibil ca la astfel de idei să rezoneze şi muncitorii de la S.T.B (Societatea de Tramvaie Bucureşti) şi membrii ai vechilor familii aristocratice (Cantacuzino, Ghica, Sturdza) sau însemnate personalităţi culturale ale vremii (Mircea Eliade, Constantin Noica, Nae Ionescu, Emil Cioran, Nichifor Crainic, Traian Brăileanu, etc.)? În fond fiecare lua din ideologia legionară ceea ce-i convenea. Lucrătorul industrial se regăsea în discursul despre valoarea muncii şi necesitatea eliminării corupţiei din politică, descendenţii  marilor familii boiereşti (lovite în plan social de reforma agrară şi în plan politic de dispariţia Partidului Conservator), în cel despre tradiţie şi un trecut în care strămoşii lor apăraseră cu sabia în mână neatârnarea ţării.

(Corneliu Zelea Codreanu, unul dintre cei mai aprigi contestatari ai Regelui Carol al II-lea, la o defilare a membrilor Mişcării Legionare)

În sfârşit, elitelor culturale Căpitanulle furniza idei clare – ca să nu spunem simpliste – potolind setea de certitudini cu care se confruntă de când lumea spiritul critic al intelectualului. În plus, trebuie spus că gardiştii valorificau din plin puterea exemplului personal, mergând la sate, construind poduri şi diguri, înălţând biserici, deschizând magazine şi restaurante. Legionarilor li se cerea supunere absolută şi necondiţionată faţă de Căpitan. În Mişcare intrai de bunăvoie, dar ieşeai cu picioarele înainte (cazul Stelescu).

Restul spectrului politic era completat de partide mici, coagulate în jurul unor personalităţi al căror prestigiu venea din afara politicii – Iorga, Averescu sau Goga. Ele constituiau însă o utilă masă de manevră pentru planurile lui Carol.

Sfârşitul democraţiei şi începutul dictaturii

Alegerile din decembrie 1937 au reprezentat o premieră pentru viaţa politică românească. Guvernul aflat în funcţie nu reuşeşte să obţină 40% din voturi pentru a beneficia de prima majoritară aşa încât Tătărescu îşi depune mandatul. Pe locurile următoare se clasaseră ţărăniştii şi legionarii, dar din motive lesne de înţeles regele refuză să facă apel la ei. Aşa încât, violând spiritul Constituţiei, îl numeşte premier pe Octavian Goga, liderul Partidului Naţional-Creştin care obţinuse la scrutin 9, 15% din voturi. Era ultima încercare pe care o făcea Carol pentru a demonstra că soluţiile parlamentare sunt epuizate. Noile alegeri convocate pentru 2-6 martie 1938 nu vor mai avea loc. Confruntat cu coagularea forţelor democratice în urma înţelegerii Maniu-Brătianu şi a forţelor de extremă dreapta ca urmare a întâlnirii dintre Goga şi Codreanu, Carol dă lovitura de stat din 10 februarie 1938, dizolvând parlamentul şi interzicând activitatea partidelor politice. Prim-ministru va fi numit, ca un simbol al reconcilierii naţionale, patriarhul Miron Cristea care acoperea astfel cu patrafirul său răsturnarea ordinii de drept în statul român. Omul forte al regimului va fi însă până la sfârşitul său tragic Armand Călinescu, „chiorul, singurul care vede bine în ţara aceasta“, după plastica apreciere a regelui. Energic, competent şi loial lui Carol, Călinescu va fi ministru de interne în intervalul 10 februarie 1938-21 septembrie 1939, prim-ministru din 7 martie 1939, după decesul patriarhului, girând temporar şi portofoliile Apărării Naţionale, Educaţiei şi Sănătăţii. Plebiscitul din 24 februarie 1938 în cadrul căruia actul de autoritate regal obţine aprobarea a peste 99% din participanţi nu face decât să confirme încă o dată pasivitatea corpului electoral şi inapetenţa românilor pentru democraţie.

Apropierea „furtunii“

Pericolul pentru regimul lui Carol nu avea să vina din interior, ci din evoluţia evenimentelor internaţionale. Pe 12 martie, Hitler ocupa Austria, iar pe 30 septembrie, prin acordul de la Munchen, puterile occidentale îi permit Fuhrerului să anexeze regiunea sudetă, parte componentă a Cehoslovaciei. Agresivitatea Germaniei şi avansul acesteia spre sud-estul Europei, coroborate cu pasivitatea Franţei şi Angliei, impun factorilor de decizie de la Bucureşti, în speţă regelui, necesitatea unor dureroase reevaluări. Încercând să nu facă concesii în planul politicii externe, orientată în continuare spre alianţele tradiţionale, România caută să câştige timp intensificând relaţiile economice cu Germania.

(Regele Carol al II-lea şi Adolf Hitler la Berchtesgaden, 24 noiembrie 1938)

Pe 23 martie 1939, la doar opt zile de la ocuparea totală a Cehoslovaciei de către Wermacht, se semnează acordul economic româno-german care deschide calea subordonării economiei româneşti intereselor Reichului. „Dau petrol ca să nu fiu nevoit să dau sânge“, va comenta Armand Călinescu parafarea acestui document. La 27 mai 1940, după ocuparea Norvegiei şi Danemarcei şi declanşarea ofensivei germane în vest, România cedează din nou în faţa presiunilor lui Hitler, acceptând prin „pactul petrolului“ să-şi vândă Reichului ţiţeiul la preţurile din 1938 şi să achiziţioneze armament german la preţul zilei. Toate eforturile lui Carol de a câştiga bunăvoinţa lui Hitler vor fi însă sortite eşecului. Germania, dincolo de poliţa istorică pe care o avea de plătit României pentru opţiunea din 1916, îşi bazase întreaga politică externă pe ideea revizuirii sistemului de tratate de la Versailles (1919-1920), politică convergentă cu interesele Ungariei şi Bulgariei, dar şi ale Uniunii Sovietice. Toate aceste state pierduseră teritorii în favoarea României şi considerau acum că venise momentul reglării conturilor. Nu întâmplător ele îşi vor rezolva diferendele cu ţara noastră în vara anului 1940, beneficiind de sprijinul activ al Germaniei.

Răfuielile interne şi prăbuşirea României Mari

În plan intern, relativa stabilitate economică şi creşterea nivelului de trai, după perioada mai puţin fastă de la începutul deceniului, scuteşte regimul de convulsii sociale. Salariile decente (10.000 lei un medic primar, 2.000-2.200 un muncitor, 5.000 un învăţător, 15.000 un maior) permit achiziţionarea alimentelor şi bunurilor de strictă necesitate (30 lei – kg. de carne de porc, 38 – lei kg. de brânză, 600 lei o pereche de pantofi buni). Dar cum, vorba lui Mircea Eliade, „suntem ţara care consumă cel mai mult timp făcând politică“, anii 1938-1940 sunt marcaţi şi pe acest plan de evenimente dramatice. Conflictul lui Carol cu Legiunea atinge paroxismul. Conştient că regele urmăreşte nu doar eliminarea politică a Gărzii de Fier, dar şi pe aceea fizică a sa, Codreanu dă semnalul de supunere faţă de regimul carlist aşteptând ca timpul şi Germania să lucreze în favoarea sa:„Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor“. Face însă greşeala să-i trimită lui Nicolae Iorga (consilier regal) o scrisoare în care îl acuza de „necinste sufletească“. Iorga sesizează autorităţile şi Căpitanul e condamnat la şase luni de închisoare pentru insultă adusă autorităţii. Apoi în cadrul unui nou proces dirijat politic primeşte 10 ani de muncă silnică pentru „crima de răzvrătire“. În noiembrie 1938, Carol întreprinde o vizită în Germania, în cursul căreia Hitler îi solicită printre altele şi aducerea Legiunii la guvernare. Regele se decide atunci să grăbească execuţia lui Codreanu pe care conform unei însemnări din jurnalul lui Armand Călinescu o hotărâse încă de pe 13 noiembrie (vizat era şi Maniu, dar Călinescu se opusese).        

În noaptea de Sfântul Andrei (29/30 noiembrie), Codreanu împreună cu Nicadorii (asasinii lui I.G. Duca) şi Decemvirii (asasinii lui Mihail Stelescu) sunt strangulaţi în duba care-i transporta de la închisoarea din Râmnicu-Sărat la Jilava. Terorismul de stat devine metodă de conducere, alimentând o spirală a violenţei în care pier rând pe rând Armand Călinescu (asasinat pe 21 septembrie de către un comando legionar), 252 de fruntaşi gardişti (executaţi, fără judecată, ca represalii la asasinarea lui Călinescu), 64 de demnitari ai regimului carlist masacraţi în închisoarea de la Jilava (26/27 noiembrie 1940), Iorga şi Madgearu (27 noiembrie 1940). Din 1933 până în 1940 căzuseră sub gloanţe patru prim-miniştri (I.G. Duca, A. Călinescu, Gh. Argeşeanu, N. Iorga) şi alte câteva sute de personalităţi politice, culturale sau simpli cetăţeni. Cam mult pentru un popor ale cărui principale calităţi se consideră a fi credinţa şi toleranţa .       

 În vara anului 1940, după neaşteptat de rapida prăbuşire a Franţei în faţa panzerelor germane (26 iunie) venise ceasul socotelilor pentru nefericita Românie. În noaptea de 26/27 iunie U.R.S.S înaintează un ultimatum României solicitând cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord. După două dramatice Consilii de Coroană în care se poate doar constata totala izolare a României şi lipsa oricărui sprijin din partea Germaniei (prin protocolul secret al pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, aceasta fusese de acord cu anexarea Basarabiei, nu şi a Bucovinei), se hotărăşte să cedăm. Decizia, pragmatică din punctul de vedere al salvării şi continuităţii fiinţei statale, a fost total dezastruoasă pentru moralul poporului român şi pentru destinul istoric al României. Atunci a fost frântă coloana vertebrală a demnităţii naţionale.

Nu ne-am bătut pentru Basarabia, nu ne vom bate nici pentru Ardeal. La 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Germania şi Italia impun României cedarea a 43.492 de km. pătraţi şi 2.667.000 de locuitori (majoritatea români) către Ungaria. Pe 19 august încep tratativele româno-bulgare de la Craiova în urma cărora România renunţă la cele două judeţe din sudul Dobrogei (Caliacra şi Durostor), obţinute prin pacea de la Bucureşti (1913). În două luni de zile, România pierduse o treime din teritoriu şi din populaţie.

Compromis total în plan intern şi extern, Carol al II-lea plăteşte preţul unei politicii personale iresponsabile care se soldase cu prăbuşirea graniţelor României Mari, distrugerea sistemului democratic şi inaugurarea unei serii de regimuri autoritare şi totalitare din care România va ieşi de abia în 1989. Confruntat cu nemulţumirea populară şi manifestaţiile de stradă ale legionarilor, regele disperat face apel la singurul om capabil să refacă autoritatea statului:generalul Ion Antonescu. Acesta, fost şef al Secţiei de operaţii din cadrul Marelui Stat Major în timpul războiului de reîntregire (1916-1919), ataşat militar la Londra şi ministru al Apărării Naţionale în guvernele Goga şi Miron Cristea, era considerat un ofiţer competent, integru şi autoritar (această ultimă caracteristică, precum şi culoarea părului îi vor aduce porecla de „Câinele roşu“).

(Generalul Ion Antonescu împreună cu Regele Mihai şi Regina Elena la ieşirea de la o slujbă religioasă)

Se afla de altfel în conflict cu regele care îi şi fixase domiciliu obligatoriu la mânăstirea Bistriţa. Antonescu era pătruns de credinţa profundă că el este cel chemat să salveze ţara aşa încât acceptă, la 4 septembrie 1940, propunerea regelui de a forma noul guvern. Însă nici măcar Antonescu nu mai putea – nici nu dorea de altfel – să-i salveze tronul lui Carol al II-lea. Maniu, Brătianu şi Mişcarea Legionară, susţinuţi de altfel de întreaga opinie publică, considerau abdicarea regelui, drept condiţie prealabilă a oricărei încercări de a forma un nou guvern. În dimineaţa zilei de 6 septembrie, Carol abdică în favoarea fiului său Mihai, părăsind România pentru totdeauna.

Puterea va fi preluată de generalul Antonescu, într-o primă fază alături de legionari (singura forţă politică dispusă să intre la guvernare), apoi singur după înăbuşirea rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941. România intră într-o nouă fază a istoriei sale în care imperativul naţional era acela de refacerea a graniţelor pierdute în vara anului 1940.