De la iudaism la creştinism, cu Nicolae Steinhardt
Transformarea lui Nicolae Steinhardt dintr‑un jurist pragmatic într‑un reper al culturii şi spiritualităţii româneşti are germenii tainei creştine.
Un produs remarcabil al prolificei perioade interbelice, Steinhardt continuă să fie un model şi printre tinerii intelectuali de astăzi, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu şi Constantin Noica. Mai mult, pe scena politică autohtonă există un personaj cunoscut care a primit meditaţii de la Nicolae Steinhardt. Ce îşi aminteşte fostul ministru de Externe Cristian Diaconescu despre profesorul său, puteţi afla lecturând rândurile de mai jos.
Legături de rudenie cu Freud
Celui care peste ani i s‑a spus „fratele Nicolae“ s‑a născut în familia arhitectului de origine evreiască Oscar Steinhardt, care s‑a remarcat în luptele de la Mărăşti din Primul Război Mondial. A absolvit Liceul „Spiru Haret“ (1929), unde a fost coleg, printre alţii, cu Mircea Eliade şi Constantin Noica. Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti (1934), susţinându‑şi apoi doctoratul în drept constituţional. Primele sale apariţii editoriale sunt:„În genul... tinerilor“ (1934), „Essai sur la conception catholique du Judaisme“ (1935) şi „Illusion et réalités juives“ (1937 – Paris). Steinhardt s‑a „lepădat“ mai târziu de volumul său de debut „În genul... tinerilor“, în care‑i parodia pe Eliade, Cioran, Noica, dar şi pe stângistul Panait Istrati. În celelalte două lucrări, publicate în franceză, Steinhardt încerca să‑şi asume ca experienţă spirituală religia iudaică. Interesantă este una dintre concluziile la care ajunsese atunci şi pe care o consemnează în „Illusion et réalités juives“ („Iluzii şi realităţi evreieşti“):„Problema evreiască nu poate exista într‑un regim economic normal, ci numai într‑unul dominat de tirania statului“.
Timp de doi ani (1937-1939) călătoreşte prin Europa inclusiv în Austria, familia sa având legături de rudenie cu Sigmund Freud. Experienţele acumulate cu acest prilej vor contribui la desăvârşirea sa ca intelectual.
Începutul calvarului
Când revine în ţară (1939), Camil Petrescu îl ajută să capete un post de redactor la „Revista Fundaţiilor Regale“, însă un an mai târziu este îndepărtat din cauza originii sale evreieşti. Suportă privaţiuni pe motive etnice până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, însă în 1947, este din nou înlăturat de la „Revista Fundaţiilor Regale“, în urma unui denunţ al lui George Călinescu – spun „gurile rele“. În acelaşi an este exclus din tagma avocaţilor şi i se refuză publicarea textelor.
După ce se întreţine din slujbe mărunte câţiva ani buni, în 1959 este arestat în „lotul Noica“, al aşa‑zişilor „intelectuali mistico‑legionari“. La 31 decembrie 1959, Securitatea îi cere să fie martor al acuzării în procesul respectiv, iar pentru că refuză, este condamnat la 13 ani de muncă silnică. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează în credinţa creştin‑ortodoxă, naş fiindu‑i fostul şef de cabinet al Mareşalului Antonescu. Martori ai tainei au fost Alexandru Paleologu, doi preoţi romano‑catolici – unul fiind Monseniorul Ghica – doi preoţi greco‑catolici şi unul protestant.Nicolae Steinhardt supravieţuieşte şi în mediile concentraţionare de la Gherla şi Aiud, iar în august 1964 este eliberat ca urmare a graţierii generale a deţinuţilor politici.
Chemarea monahismului
După moartea tatălui său, Nicolae Steinhardt începe să caute o mănăstire unde să‑şi trăiască restul zilelor. În 1978, prin mijlocirea lui Constantin Noica, îşi petrece vara la Mănăstirea Rohia, pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar. La 16 august 1980 este tuns în monahism de către episcopul Iustinian Chira şi de către arhiepiscopul Teofil Herineanu. La Rohia pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, participă la slujbe, predică, dar îşi intensifică şi activitatea literară. La 30 martie 1989 se stinge în spitalul din Baia Mare, înmormântarea sa fiind supravegheată cu stricteţe de către Securitate.
Cristian Diaconescu:„M‑a meditat la engleză, franceză şi latină“
Nu aţi vorbit prea mult public despre relaţia dumneavoastră cu Nicolae Steinhardt, care v‑a fost profesor, la un moment dat. Ne puteţi spune mai multe despre cum l‑aţi întâlnit?
A plecat de la o chestiune absolut banală. Când aveam 16‑17 ani, tatăl meu căuta pe cineva cu care să învăţ limbi străine. În cercul de apropiaţi – tata fiind avocat – era şi Nicolae Steinhardt. Meditându‑mă la engleză şi franceză, apoi, când am dat la facultate, şi la ceva latină, l‑am cunoscut. Eu eram suficient de tânăr, el – sătul de multe lucruri. Nu pot să spun că la 17 ani înţelegeam cu cine stăteam de vorbă. Un om foarte modest, care locuia într‑o garsonieră la „Luceafărul“, vizavi de Hotelul Intercontinental. N‑a încercat niciodată să‑mi vorbească despre el, decât cu câteva crâmpeie. Un naţionalist convins, care fusese un evreu botezat în puşcărie „în apa din ibric“. Era un om care credea foarte serios în ceea ce înseamnă valoare. Mi‑a arătat la un moment dat manuscrisul de la „Jurnalul fericirii“. Nu‑mi spunea mai multe tocmai pentru a mă proteja. Apoi, cred că a şi avut câteva experienţe nenorocite cu o serie de apropiaţi, unii dintre ei foarte tineri, şi care din motive care nu aveau nicio logică – în sfârşit, alte vremuri! – l‑au turnat. Era veşnic urmărit. Făceam nişte gesturi de o copilărie totală. Citeam la franceză după „Paris Match“, pe care i‑l dădea băgat în ziar la un chioşc de presă. De la el am învăţat să beau Martini. Avea o sticlă în dulapul cu haine, jos. Avea probleme cu vederea şi, din câte ştiu, cu inima, în perioada respectivă. În momentul în care am plecat la facultate, el s‑a dus la Mănăstirea Rohia. Ca să vă daţi seama ce modest era, după mulţi ani am aflat că acest om ştia 11 limbi străine.Nu v‑a vorbit niciodată despre suferinţa sa?
Niciodată. Iertase pe toată lumea. Îl deranja excesul funcţiei. Faptul că în puşcărie cineva abuza, oarecum era în regulă, dar faptul că îşi făcea o plăcere din asta îl scotea din minţi. Un tip îndrăgostit de „Craii de Curtea‑Veche“. La el vedeai numai manuscrise, maşina de scris, iar Radio „Europa Liberă“ cred că se auzea încontinuu. Şi, într‑adevăr, credinţă. Închipuiţi‑vă că dădeam teste din „À la recherche du temps perdu“. Citeam Proust în franceză. Un om relativ singur, dar extrem de expansiv atunci când era vorba de atitudini, foarte disponibil la prieteni, la ieşiri la un ceai, la o cafea.Aţi fost vreodată chestionat de Securitate din cauza relaţiei cu Nicolae Steinhardt?
Am avut nişte probleme minore datorită relaţiei cu el. Nicolae Steinhardt nu i‑a spus tatălui meu de la bun început, dar mi‑a spus mie la un moment dat că el are nişte probleme şi că nu ar vrea ca acestea să se răsfrângă asupra unui minor. Era îndrăgostit de cărţile lui. Făcea exegeză de romane poliţiste, numai ca să publice ceva. Îl publicau pe la Tulcea, unde a apărut „Între cărţi şi idei“, pe care o am cu dedicaţie. Era supărat că nu i‑am învăţat cuvintele – „Pentru elevul meu deştept, dar absent‑minded când vine vorba de engleză.“Ce‑ar spune acum Nicolae Steinhardt despre Cristian Diaconescu?
Cred că ar fi nemulţumit. El era socratian, aşa mi se pare mie. Un om care vorbea, nu scria mai mult. Mie mi se părea absolut de neînţeles ce scrie, foarte complicat, extrem de esenţializat. Era un orator extraordinar, cu retorică, fără a fi pasional, vorbea cu subiect şi predicat, dar extrem de extrovert din punctul ăsta de vedere. Încerca să nu condamne pe nimeni şi n‑o făcea declarativ.