De la Casa Scânteii la Casa Poporului

Pe durata întregii sale existenţe, regimul comunist a reuşit să îşi vadă mesajul politic exprimat poate cel mai bine, în planificarea arhitecturală din Bucureşti. Arhitectura, văzută ca ştiinţa ce proiectează clădirile, atât cele de locuit, cât şi cele instituţionale, nu putea (aşa cum nu putea nici un alt domeniu ştiinţific sau cultural) să nu fie subordonată modului de gândire al sistemului totalitar comunist, mod de gândire perfect definit prin formula orwelliană a „dublului limbaj” – diferenţa dintre discursul oficial şi cel real.

Realitate şi propagandă

Discursul oficial, propagandistic, cu privire la intenţiile urbanistice ale regimului comunist sună cât se poate de frumos:„Bucureştii se transformă pe zi ce trece într-un oraş modern, capitală a unui stat în care se de săvârşeşte construcţia socialismului. Măreţele construcţii ale socialismului se înalţă în fiecare colţ al ora şu lui. Largile bulevarde luminate fluorescent, cartierele moderne muncitoreşti ridicate în ultimii ani, ritmul impresionant al înnoirilor dau Bucureştilor de azi o înfăţişare cu totul di fe rită de oraşul din anii re gi mu lui bur ghezo-moşieresc, în care mizeria cartierelor mărginaşe de cocioabe locuite de muncitori contrasta dureros cu cartierele luxoase, construite pentru exploatatori”. Realitatea este mult diferită. Ceea ce au intenţionat conducătorii ţării în această perioadă a fost dezrădăcinarea locuitorilor prin cantona rea lor în imense cartiere de blocuri de locuit, apreciate de majoritatea au torilor non-comunişti drept adevă rate „colhozuri urbane”. Această acţiu ne avea menirea de a împlini mai multe obiective:alienarea, omogenizarea, nivelarea locuitorilor şi transfor marea lor în „automate ale modernităţii” pentru împlini în final evoluţia acestora spre „omul nou” de tip socialist. O a doua latură a gândirii comuniste viza construcţiile instituţionale, megalomanice, specifice regi murilor totalitare, servind ca expresie a prosperităţii şi bunăstării statului.

În fine, o ultimă modalitate de a pune în practică ideile totalitare comuniste a fost distrugerea unor monumente de certă valoare istorică ce serviseră drept locuri de memorie pentru popor, cu scopul de a şterge memoria unei perioade anterioare regimului din mintea oamenilor. De-a lungul intervalului de timp studiat (1947-1989) putem identifica trei diviziuni temporale majore, fiecare cu modalităţile sale de a aborda discursul arhitectural:perioada de început (de la preluarea pu terii până spre a doua jumătate a deceniului 60), perioada de mijloc (1960 – 1970), perioada terminală (anii 80). În cele ce urmează acestea vor fi abordate şi analizate pe rând.

Perioada de început

În plan politic, este vorba despre acel interval temporal în care regimul, proaspăt instituit încearcă să îşi im pu nă controlul asupra tuturor domeniilor de decizie din stat. Acest lucru nu se putea realiza decât prin ajutorul necondiţionat al U.R.S.S. Perioada dintre sfârşitul deceniului al 5-lea şi începutul deceniului al 7-lea se traduce prin dependenţa totală, politică, administrativă şi ideologică, de puterea sovietică. Această dependenţă este foar te uşor observabilă în domeniul arhitecturii, unde Bucureştii încearcă să de vină o copie a Moscovei. Cel mai bun exemplu este Combinatul Poligrafic Casa Scânteii (construit în anii 1952-1957), copie fidelă a Universităţii M. V. Lomonosov din Moscova. Pentru construcţiile instituţionale, modelul moscovit este fidel respectat. Planul de „transformare socialistă” a Moscovei presupunea implantarea „împrăştiată” a clădirilor în pla nul inelar al Moscovei, ca simbol al modernizării, în replică la turnurile Kremlinului istoric2. Se observă şi în cazul bucureştean o diversificare a lo ca ţiilor alese pentru clădirile expo nen ţiale:Sala Palatului R.P.R. (inau gu ra tă în mai 1960), Palatul Radiodifu ziunii, Pavilionul central de expoziţii a economiei naţionale a R.P.R. Această situaţie este diferită faţă de ceea ce se va întâmpla în perioada de final a comunismului, atunci când toate construcţiile exponenţiale vor fi grupate în jurul unei axe Est-Vest.

În ce priveşte construcţiile funcţionale, în această perioadă începe să se aplice modelul (ce va fi apoi generalizat) al cartierelor cu blocuri de locuit. Între anii 1955-1970, a par ta mentele menite să găzduiasă nu mă rul tot mai mare de muncitori sunt cons truite la periferia oraşului, pe terenuri virane sau în zone suburbane, de-a lungul unor bulevarde de centură sau al şoselelor de acces în oraşe, pe criteriul proximităţii faţă de recent construitele unităţi industriale. Acest mod de a construi nu afecta zona centrală, istorică a oraşelor. Astfel, pentru început au fost construite, potrivit planului de sistematizare, blocuri în zonele Floreasca, Bucureştii Noi, Vatra Luminoasă. În a doua jumătate a anilor 50, construcţiile în Bucureşti s-au desfăşurat în zonele Titan (pentru a acomoda pes te 200.000 de locuitori în apro pie re uzinelor 23 August şi Republica, precum şi a uzinei Policolor din car tierul Dudeşti), Drumul Taberei (în apropierea fabricilor din Militari şi Ghencea), Jiului şi Berceni (începând cu anii 60). În zonele Militari, Ghencea, Giuleşti, Balta Albă au fost de molate străzi constituite din locuin ţe individuale pentru a face loc, de-a lungul arterelor principale, construcţiilor de 6-10 etaje în front continuu. Ritmul construcţiei de blocuri, aşa cum afirma propaganda comunistă, a crescut an de an:7.800 apartamente în anii 1957-1958, 7.700 apartamente doar în 1960, 12.400 apartamente în 1961.

Perioada de mijloc

Perioada anilor 1960 – 1970 este cea în care regimul comunist a reuşit o totală subordonare a administraţiei şi economiei a statului, intrând în zona de consolidare a puterii sale. Pe plan politic, perioada corespunde îndepărtă rii programatice de Moscova şi afişării unei aşa-zise linii „independente”. În plan arhitectural, aceasta este perioada cea mai prolifică în ceea ce priveşte construcţia de blocuri de locuit. Acestea, pe lângă cons trucţiile exponenţiale, al căror mesaj metaforic este înălţimea şi apropierea de Occident (Hotelul Intercontinental, Centrul de Televiziune, Aeroportul Otopeni), au menirea de a de monstra caracterul puternic, durabil al regimului şi evoluţia sa exponenţială, ca şi legăturile ce încep să se înfiripe între România şi statele din afara lagărului comunist. Sunt preferate acum cartierele monolit de blocuri, situate nu nu mai pe marile artere ce le traversează, dar şi „în profunzime”. Modelul sovietic de blocuri este înlocuit cu cel francez. Construcţiile beneficiază şi de un set de norme tehnice, elaborat la jumătatea deceniului al 7-lea. Multitudinea de blocuri nouconstruite are ca scop un deziderat ur mărit cu insistenţă de conducătorii regimului – atragerea cât mai multor locuitori din mediul rural în mediul urban. Pe data de 29 octombrie 1974 este adoptată legea 58 privind „sistematizarea teritoriilor şi localităţilor urbane şi rurale”. Aceasta stipula:„Sistematizarea are drept scop organizarea judicioasă a teritoriului ţării, judeţelor şi comunelor, a localităţilor urbane şi rurale, zonarea funcţională privind modul de folosinţă a terenului, stabilirea regimului de înălţime, a densităţii construite, precum şi a densităţii locuinţelor, a spaţiilor plantate şi de agrement, echiparea cu dotări social-culturale, cu lucrări tehnico-edilitare şi căi de comunicaţie şi trans port, păstrarea şi îmbunătăţirea me diului înconjurător, punerea în va loa re a monumentelor istorice şi de artă şi a locurilor istorice, creşterea efi cienţei economice şi sociale a investiţiilor şi îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă, de locuit şi odihnă pentru întreaga populaţie”. Un lucru ce suna foarte frumos în teorie. În practică însă, sistematiza rea a însemnat, pe lângă distrugerea a mii de sate, distrugerea aproape to ta lă a construcţiilor urbane tradiţionale şi înlocuirea lor cu blocuri de aparta men te, precum şi încercarea de mu ta re a întregii populaţii rurale, de peste 11 milioane de oameni, din locuinţele unifamiliale, proprietate privată, în apartamente la blocuri, în calitate de chiriaşi.

Cutremurul de la 1977 aduce şi el noi schimbări în concepţia arhi tec tonică. În plan tehnic, clădirile construite în urma lui beneficiază de un set complet de norme antiseismice. În plan politic, este semnalul pentru reevaluarea centrului istoric. Odată cadrul legal stabilit (Legea sistematizării), în urma desfiinţării Direcţiei Patrimoniului Cultural Naţional (25 noiembrie 1977), perimetrul central al capitalei României, rămas neatins până spre mijlocul deceniului al 8-lea, începe să fie la rândul lui su pus procesului de remodelare urbană.

Un studiu realizat de arh. Constantin Jugurică, director tehnic al Proiect Bucureşti, principala instituţie ce avea în sarcină reconstrucţia capitalei, arăta că, dintr-o arie a Bucureştiului de 9.250 ha, 650 ha sunt o cupate de construcţii sănătoase, anterioare anului 1943, 2.150 ha sunt clă diri noi (construite între 1944 şi 1970), 800 ha sunt clădiri construite între 1971 şi 1975, iar marea majoritate, 5.650 ha sunt construcţii vechi, sub standardele moderne. Astfel, construcţiile anterioare anului 1943, reprezintă, sub raport teritorial, 7, 02% bune şi 61% sub standard din total, respectiv din 621.000 de locuinţe, 410.000 sunt bune, iar 211.000 sunt sub standard8. Din cele patru alternative ale modificării structurii centrului istoric propuse la începutul anilor ă70 (demolare şi reconstrucţie;renovare pe arii întregi;restructurare prin păstrarea construcţiilor adecvate, înlăturarea celor inadecvate şi inserarea de construcţii-plombă;modernizare con form standardelor contemporane) începe să fie folosită predilect prima dintre ele, sub motivul că „vechile oraşe, cu structura lor specifică şi re ţea ua stra da lă, nu pot fi adaptate la cerinţele vieţii cotidiene. Suntem, începând cu mijlocul anilor 70, în tranziţie spre perioada finală, martoră a celor mai mari distrugeri de monumente istorice din Bucureşti.

Perioada finală

Perioada anilor 80, cea de sfârşit a regimului comunist din România, vine în plan politic cu o nouă ideologie, cea a naţionalcomunismului. Aceasta este impusă de conducătorul politic Nicolae Ceauşescu într-o în cer care de a camufla realităţile eco no mice nefaste prin apelul la un discurs de tip naţionalist-extremist, co ro borat cu vechea ideologie a comunismului. În ce priveşte discursul arhitectural, acesta este marcat într-o mă su ră hotărâtoare de opţiunile (capriciile) lui Nicolae Ceauşescu, fie că este vorba de construcţiile de tip me ga lomanic influenţate de călătoriile sale prin statele comuniste asiatice, fie de distrugerea acelor locuri is to ri ce indezirabile unui stat care se proclama în cel mai înalt stadiu al organizării umane. Avem, deci, două dimensiuni ale planului urbanistic în această perioadă:pe de o parte distrugerea centrului istoric, acţiune fără precedent în cultura română (aşa cum am văzut, în perioadele anterioare se încerca men ţinerea şi integrarea monumen te lor în noile arii construite), pe de cea laltă parte proiectele cu mesaj totalitar, grupate în jurul Centrului Civic. În ce priveşte prima dimensiune, avem de-a face, pe lângă demolările a cartiere întregi (cum a fost, spre exemplu, cartierul Uranus, de pe Dealul Spirii), cu dărâmarea deliberată de monumente, în special religioase, sau mutarea lor, cu scopul de a fi ascunse între blocuri. Dacă astfel de dărâmări au avut loc, în mod ne cesar, după cutremurul din 1977 (clădiri afectate de acest cutremur), politica de demolare a devenit generală începând cu anul 1984. O listă a clădirilor distruse în această perioadă (1984-1987) nu poate să omită mo nu mente istorice precum mănăstirea Co troceni (datând din 1679, dărâma tă în 1984), mănăstirea Văcăreşti (construită în secolul al XVIII-lea şi dărâmată în 1986), biserica Sf. Spiridon Vechi (din secolul al XVII-lea, dă râmată în 1987). Dintre monumentele istorice mutate pentru a fi ferite de ochii locuitorilor menţionăm Schitul Maicilor, biserica Olari, mănăstirea Mihai Vodă, biserica Cuibul cu Barză. Povestea distrugerii mănăstirii Văcăreşti, „cea mai reprezentativă realizare a arhitecturii româneşti din se colul al XVIII-lea” (Vasile Drăguţ), este reprezentativă. Spaţiul pe care era amplasată această mănăstire a fost iniţial destinat unui nou Tribunal al Poporului.

După ce fuseseră elaborate serii de planuri care să conserve, pe lângă clădirea Tribunalului, măcar biserica Văcăreşti, s-a decis de molarea în întregime a complexului monastic, operaţiune desfăşurată în tre anii 1984 şi 1987. Renunţând la construcţia Tribunalului, Nicolae Ceauşescu a dispus amplasarea aici a unei noi Săli de Sport. Această construcţie nu s-a concretizat nici ea, astfel că spaţiul ocupat anterior de mo nu mentul istoric a rămas teren viran pâ nă în zilele noastre. În ceea ce priveşte proiectele ex ponenţiale majore ale perioadei (Ca sa Poporului, Muzeul Muzeelor, Bi blioteca Naţională, Complexul instituţiilor muzicale reunite, Sala Congreselor), acestea au fost în mare par te influenţate de modelul oferit de capitala Coreei de Nord, în urma istoricei vizite făcute acolo, la invitaţia lui KimIrSen, de Nicolae Ceauşescu. Acesta a trimis în 1985 o delegaţie de arhitecţi şi specialişti români la Phenian pentru a vizita palatul preziden ţial, o sală a congreselor şi o sală de sport, în vederea construirii unora si mi lare la Bucureşti. Ulterior au fost sta bilite amplasamentele pentru Casa Poporului pe dealul Uranus, Sala Con greselor pe amplasamentul fostului hipodrom de pe Calea Plevnei (ulterior aici avea să fie începută construcţia clădirii menite să reunească toate muzeele) şi Sala de Sport, al că rei amplasament avea să varieze, de la malul Dâmboviţei, la Ciurel-Grozăveşti la fostul amplasament al mă năstirii Văcăreşti.

Din toate aceste proiecte, doar primul a fost concretizat (având ca şef de proiect pe arh. Anca Petrescu). Pornind de la Casa Poporului a fost realizat proiectul Centrului Civic – o axă majoră (Calea Victoriei So cialismului, lungă de 3, 5 km) traversând oraşul pe direcţia Est-Vest până la Piaţa Alba Iulia, în fronturi con tinue, rezervate unor „clădiri de locuit cu magazine la parter”, cu inserţii de clădiri monumentale cu func ţie publică (o galerie comercială compactă, biblioteca naţională, complexul instituţiilor muzicale reunite). Acest program ar fi trebuit să devină purtătorul mândriei naţionale, expresia potenţialului nelimitat al „socialismului multilateral dezvoltat” şi opera capitală a „omului nou” şi a liderului providenţial. Într-un eseu asupra Limbaju lui totalitar în arhitectură, arhitectul Mariana Celac observă:Cu o volumetrie inconsistentă şi cu o exuberanţă decorativă ce trimite la toate sti lurile arhitectonice prin interpretarea eclectismului de sfârşit de secol al XIX-lea, ce urmăreşte să trimită un mesaj eroic, al mândriei naţionale, al victoriei noii ordini, arhitectura din perioada finală a regimului comunist, reprezentată cel mai bine de Ca sa Poporului, nu face decât să transmită impresia de ludic, car na valesc, ridicol”. Momentul decembrie 1989 surprinde peisajul urbanistic bucureştean într-o situa ţie dezolantă, care poate fi cu uşurinţă descrisă chiar şi de un observator venit din a fară:„[…ş vechea inimă a oraşului distrusă, aproximativ 8.000 de case distruse şi 30 de bise rici demolate pentru a lăsa loc liber unui palat gigantic şi pentru un bulevard […ş de-a lungul că ru ia se înşiră clă diri re-zidenţiale masive pentru acti viştii de partid”. În lumina ce lor prezentate (distru gerile de monumente is torice, alienarea lo cui torilor şi caracterul intenţionat al acesteia), de mersul arhitectural comunist este con damnabil. Sub aspect estetic, el a a dus mai curând dezavantaje capitalei României.