De ce îi ura Platon pe sofiști
Istoria o scriu învingătorii. Și nu numai istoria. Și filosofia tot învingătorii o scriu. Filosofia în cultura occidentală a fost întotdeauna prezentată drept disciplina care le încoronează pe toate. Dincolo de ea, sau dimpotrivă, chiar în ea, există însă și istoria filosofiei, extrem de importantă pentru că ne furnizează informații esențiale despre cine, când și mai ales în ce context a scris.
De cele mai multe ori compendiile și manualele ne prezintă o filosofie dogmatică, obiectivă, mereu cu aceiași autori și aceleași texte.
Să luăm un exemplu concret. Filosofia greacă, de la care derivă practic aproape toată gândirea europeană, este considerată în esență platoniciană. Adică predomină, conștient sau nu, o poziție idealistă. Platon domnește pentru că idealismul permite o justificare a lumii care satisface nevoia umană de a evada concretul, de a-și îndrepta privirile către ireal, imaterial, salvând omenirea de la trăirea în universul imediat. Și apoi, de la doctrinele iudeo-creștine până la monopolul lui Kant sau Hegel, idealismul a monopolizat filosofia. Și multe alte perspective, care nu învățau neapărat despre nemurirea sufletului sau disprețul față de dorințe, au fost uitate.
Tot așa, un exemplu concret:sofiștii. Sub regimul absolutist platonic, sofiștii plătesc de 25 de veacuri tributul proastei reputații și definiției greșite, suferind de pe urma unor contradicții destul de artificiale. Formulări de tipul a suporta cu stoicism, a trăi ca un epicurian, a te reclama de la hedonism, a te comporta cinic, a fi materialist/idealism și desigur, a iubi platonic, dau adesea naștere unor interpretări eronate.
Astfel, sofistul este pentru cei mai mulți un amator de argumente pretențioase:sofistica ar reprezenta un procedeu prin care cel care o practică ar urmări să înșele prin adăugarea unei aparențe care să ascundă adevărul. Sofisticare, adică niste subtilități excesive și eronate, care să compenseze lipsa unui adevăr absolut. Dar care era de fapt sensul inițial al termenului? Nu adesea și ezităm să recunoaștem că sofiștii erau și ei tot filosofi, vorbind despre ei mai mult ca retori sau gânditori. Deci pe linia de gândire a lui Platon, care îi considera atât pe ei, cât și pe atomiști, drept cei mai mari dușmani.
Și totuși, dacă nu ar fi fost importanti și dacă nu ar fi avut nimic de spus, poate că nu ar mai fi fost prezențe recurente în dialogurile lui Platon, care încearcă mereu să-i combată. De fapt, peste tot prin dialogurile sale, sofiștii formulează cu acuratețe numeroase teze legate printre altele de relativism, empirism, realism, materialismul dominat de fenomene, omul ca măsură a tuturor lucrurilor, renuntarea la o lume invizibilă, scepticismul politic, democratizarea culturii, refuzul cultului legilor sau implicarea filosofului în viata publică. De ce nu i-am considera deci și pe ei filosofi?
Este foarte important să reținem faptul că Platon era aristocrat, ceea ce explică multe lucruri, mai ales disprețul acestuia față de cei care cereau sa li se plătească lecțiile. Aproape toți filosofii sofiști proveneau din clasele mai de jos și nu dispuneau de venituri care să le asigure un trai decent, așa că recurgeau la o chestiune până la urmă de bun simț:își valorificau cunoștințele. Platon însă dezaproba cu desăvârșire salariul ca mediator între cel care cunoaște și cel care vrea să cunoasca, ca mai toate persoanele înstărite de altfel. Banul e trivial pentru cel care îl are, iar pentru sofiștii modești financiar, plata lecțiilor era singura modalitatea de a se întreține.
Lui Platon nu-i plăceau cei obligați să muncească, dar nici cei care se coborau în arena publică, pentru a oferi omului de rând acces la cunoaștere, pentru a-l forma verbal și intelectual, cu alte cuvinte a-i da și o șansă de a accede la vreo funcție în cadrul democrației grecești.
Ce nu-i mai plăcea lui Platon era faptul că sofiștii voiau să democratizeze cultura, în plus nu selectau auditoriul și nici nu-l izolau în vreo academie rupta de lume. Totodată acceptau interacțiunea cu publicul prin întrăbări și răspunsuri – deci amestecul cu cei lipsiți de rang și lucrul sub cerul liber, păcate capitale în viziunea aristocratului Platon.
Sofiștii nu au fost nicidecum niște gânditori incompleți și rudimentari, sau presocratici cum sunt trecuți prin manuale. Unii s-au născut înaintea sau după Socrate, dar de profesat, au profesat odată cu el:Protagoras din Abdera, Gorgias din leontinoi, Prodicos din Keos, Hippias din Elis, Critias din Atena, Thrasimahos din Calcedon, toti au trăit cam pe la mijlocul secolului al V-lea a.Hr. Sofiștii nu erau mai prejos de Platon, aveau doar un mod de abordare diferit, mai pragmatic, mai orientat spre concretul cotidian, lucru lesne de înteles având în vedere și background-ul economico-social.
Dar asta nu ne îndreptățește să-i socotim un fel de anexă filosofică, fără merite deosebite.
