De ce desenau cartografii medievali dragoni și monștri pe hărți?
Hărțile medievale nu descriau doar lumea cunoscută, ci și spațiile în care imaginația, religia și geografia se amestecau. De la oamenii cu cap de câine ai lui Pliniu la dragonii de la marginile oceanului și insulele fabuloase ale Sfântului Brendan, monștrii au ocupat timp de secole un loc firesc în cartografia europeană.
Încă din Antichitate, fantezia despre unicorni și manticore a pus stăpânire pe hărți și bestiare și a alimentat chiar și căutarea paradisului terestru.
Originea bestiarelor medievale nu se află într-o presupusă credulitate proprie epocii, ci într-o tradiție mai veche și mai respectabilă: aceea a autorilor clasici, citiți, rezumați și interpretați de călugări care amestecau, fără prea multe complexe, autoritatea păgână cu teologia creștină.
Detaliu din tapiseria din seria Doamna și unicornulDomeniu public
Printre aceste influențe, figura lui Pliniu cel Bătrân a ajuns să devină o sursă inepuizabilă de ființe imposibile, regiuni îndepărtate și creaturi cărora imaginația medievală le-a acordat o existență pe deplin oficială.
Bestiare medievale: zoologia fantastică menită să explice opera lui Dumnezeu
Pliniu avea o curiozitate nestăvilită față de natura din jurul său. A murit în timpul erupției Vezuviului, după ce a inhalat norul de vapori toxici sau, poate, în urma unui atac de cord. Știm că a scris despre aproape tot ceea ce putea interesa un roman neliniștit intelectual: astronomie, geografie, botanică, medicină, mineralogie și chiar despre subiecte atât de diferite precum un manual de luptă călare — familia sa aparținea ordinului ecvestru, iar el însuși petrecuse unsprezece ani în armată — și un tratat de pedagogie.
Din nefericire, din întreaga sa operă s-a păstrat doar Istoria naturală, o compilație monumentală a întregii cunoașteri a epocii: treizeci și șapte de cărți care reunesc informații, zvonuri și presupuneri, acordându-le tuturor același grad de credibilitate. Practic, prima „enciclopedie” despre care avem cunoștință.
Dintre toate volumele tratatului, al șaptelea este cel mai cunoscut. Este dedicat diversității umane, cu accent pe speciile mai mult sau mai puțin antropomorfe despre care se credea că locuiesc în regiunile cele mai puțin explorate. Astfel, în paginile sale apar cinocefalii, oameni cu cap de câine care comunicau prin lătrături, și monopodii, ființe cu un singur picior, care își foloseau talpa uriașă pentru a-și face umbră. Un lucru destul de rezonabil, dacă ținem seama de intensitatea soarelui tropical.
Creaturi fantastice
Alte rase se caracterizau prin lipsa unor organe de o anumită importanță. Blemmyilor le lipsea capul, iar ochii le erau așezați pe piept; și mai greu o duceau membrii tribului astomilor, locuitori ai izvoarelor Gangelui, cărora — după cum sugerează și numele — le lipsea gura. Rezolvau problema alimentației inspirând aroma rădăcinilor, florilor și fructelor.
