De ce-am fost de acord cu Ceauşescu în 1968
Printre alte multe clişee deversate de televiziuni din obligaţia de a reflecta (Dumnezeule, ce barbarism comunist!) Revoluţia din decembrie 1989, s-a numărat şi invocarea de către Nicolae Ceauşescu a momentului august 1968. Asta mi-a dat imboldul de a mă întreba:De ce l-am sprijinit noi, românii, pe Ceauşescu în august 1968?
Până atunci, profit de tulburarea intelectuală stârnită de propunere pentru a mă întreba, în premieră, pentru mine, de ce-a sprijinit naţiunea poziţia lui Ceauşescu. De-a lungul vremii s-a dat acestei întrebări un răspuns care, iată, mi se pare impropriu acum, când situaţiunea mă obligă să mă întreb şi eu.
Şi anume că românii l-au urmat pe Ceauşescu pentru că:
1) Sunt devastaţi de patriotism.
2) Sunt antiruşi.
Altfel spus, românii ar fi fost de partea lui Ceauşescu, pentru că acesta condamna intervenţia din Cehoslovacia în numele principiului sancrosant al neamestecului în treburile interne ale ţărilor socialiste.
Aceste explicaţii sunt necesare, dar nu suficiente. Pentru că ele nu răspund unei alte întrebări, la fel de sâcâitoare. Dacă e aşa, de ce românii n-au mai tresărit patriotic în decembrie 1989, cînd Nicolae Ceauşescu a invocat – corect, de altfel, pericolul sovietic?
Sensul unităţii dintre Popor şi Nicolae Ceauşescu nu poate fi înţeles fără întoarcerea la conjunctura lui august 1968. Trupele Tratatului de la Varşovia au intrat în Cehoslovacia pentru a pune capăt Primăverii de la Praga, altfel spus, procesului de liberalizare a socialismului.
Românii, care ascultau posturile străine – Europa liberă şi Vocea Americii – sau ştiau din presa occidentală ce se întâmpla în Cehoslovacia au văzut în sprijinul dat de Ceauşescu lui Dubcek solidarizarea Conducătorului cu marile transformări liberale din Cehoslovacia. În 1968, de altfel, România se bucura, de vreo câţiva ani, de Primăvara de la Bucureşti. Indiscutabil, Nicolae Ceauşescu invoca dreptul fiecărei ţări socialiste de a-şi alege calea proprie de construire a socialismului. Împărtăşind teza eurocomuniştilor, Nicolae Ceauşescu solicita, prin invocarea acestui drept, libertatea ţărilor socialiste de a moderniza regimul comunist prin raportare la ceea ce se numea Îngheţul brejnevist.
Să nu uităm că în 1968 dinspre Moscova bătea crivăţul reîntoarcerii brejneviste la stalinism. Un stalinism niţel mai vesel decât cel de sub Stalin, dar stalinism, totuşi. Cehoslovacia stârnise mânia Kremlinului prin depărtarea de ceea ce Brejnev numea idealurile socialismului real.
În 1968, aflată în plin proces de reformare a comunismului rigid, România putea fi suspectată de trădare a idealurilor lui Marx şi Lenin. România n-a participat la invazie. Mai mult, în dimineaţa invaziei – 22 august 1968 – din Balconul CC, Nicolae Ceauşescu a condamnat invazia. În numele dreptului la independenţă al fiecărei ţări socialiste.
Românii au perceput Discursul lui Nicolae Ceauşescu drept o condamnare nu a invaziei în general, ci a invaziei într-o ţară socialistă care înfăptuia reforme liberale urâte de Moscova.
Ampla mişcare naţională de solidarizare cu Nicolae Ceauşescu îşi avea temeiul în această nuanţare deosebită. Presa regimului Ceauşescu înfăţişase Primăvara pragheză în culori seducătoare. Nicolae Ceauşescu însuşi, pe parcursul unei vizite la Praga, apreciase transformările din Cehoslovacia.
Aşadar, românii îl sprijineau pe Nicolae Ceauşescu în numele României liberale şi nu în numele dreptului legitim la calea proprie de socialism. După venirea lui Gorbaciov la Kremlin, treptat-treptat, Moscova a apărut românilor ca exemplu de urmat în reformarea socialismului real. Rolurile se inversează. Acum Bucureştiul era dogmatic, rigid, îngheţat, în timp ce Moscova împărtăşea binefacerile unei Primăverii.
Ca şi în 22 august 1968, în 21 decembrie 1989, din Balconul CC Nicolae Ceauşescu a denunţat intervenţia (chiar dacă subtilă) a Tratatului de la Varşovia în România în numele independenţei şi suveranităţii. De data asta, Poporul nu l-a mai urmat. De ce? Pentru că, spre deosebire de 22 august 1968, Nicolae Ceauşescu invoca idealul independenţei şi suveranităţii naţionale pentru a apăra regimul său dogmatic de intervenţia regimului deschis, modern de la Moscova.
Mulţi istorici se întreabă de ce a convocat Nicolae Ceauşescu mitingul fatal? În lumina celor de mai sus, răspunsul e simplu:Pentru că n-a înţeles nimic din solidarizarea din 22 august 1968!
Sursa:www.adevarul.ro
