⬆

De ce a refuzat Academia Română să îl premieze pe Caragiale: Să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea

În 1891, Caragiale candidează pentru marele premiu al Academiei Române, cu opera sa teatrală, comediile, într-un volum, iar „Năpasta”, într-o broşură separată. Raportul asupra celor două volume este întocmit de marele lingvist şi istoric Bogdan Petriceicu Hasdeu, care-l acuză pe Caragiale de „tendinţe antinaţionale” şi de zugrăvirea excesivă a unor tipuri „imorale”.

Raportul este susţinut de D.A. Sturdza, factotumul Academiei Române, în calitatea sa de secretar perpetuu, dar mai ales de lider al Partidului Liberal, copios satirizat de Caragiale în operele sale. Pentru Caragiale votează doar trei din cei 23 de „nemuritori”, unul dintre ei fiind vechiul său prieten, Iacob Negruzzi. Maiorescu lipseşte de la discutarea raportului, fapt ce va agrava relaţiile dintre cei doi.

„D. Caragiali să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea”

„...în cazul lui Caragiale, Academia – cea românească – e vinovată nu numai pentru faptul de a nu-l fi numărat printre Nemuritorii ei, dar şi pentru că, de două ori, printr-o zdrobitoare majoritate de bile negre, i-a înlăturat lucrările de la premii. Prima dată a fost în ziua 14 Aprilie 1891. În acea şedinţă B.P. Hasdeu citeşte un raport împotriva studiilor critice ale lui Gherea şi împotriva teatrului lui Caragiale. Atunci bătrânul academician G. Sion «aprobă şi se uneşte cu d. Hasdeu în ce priveşte concluziunile raportului său asupra scrierilor d-lui Caragiali». Iar după o apărare plină de bune intenţii, dar foarte, foarte slabă, încercată de Iacob Negruzzi, vine Dimitrie A. Sturdza şi, luând-o pe laturea patriotică şi morală, obţine aproape unanimitatea voturilor contra lui Caragiale:
D.D. Sturdza se uneşte cu părerea d-lui Hasdeu pentru motive pe care mai ales Academia trebuie să le aibă în vedere. Reprezentaţiunile teatrale nu sunt numai pentru a excita o plăcere trecătoare, momentană; ele trebuie să fie bazate pe un fundament moral. Scriitorii dramatici mari ca Shakespeare reprezintă tipuri de oameni răi şi depravaţi ca Richard III; dar îi prezintă aşa încât să inspire oroare pentru viţiile lor. Ei nu ne atrag spre dânşii, ci noi îi respingem de la inima noastră. Din acest punct de vedere, d. Hasdeu a dat o judecată dreaptă asupra operelor dramatice ale d-lui Caragiali. Este însă un alt moment, atins şi acela de onorabilul nostru confrate, care pe mine m-a revoltat în acele lucrări: acel moment este potrivirea dintre scrierile d-lui Caragiali cu acele ale lui Brociner, ale doamnei Mitte Kremnitz şi ale altor străini răuvoitori pentru Români. Avem mulţi inimici noi, Românii, şi aceşti inimici s-au strâns în timpul modern, când România şi-a luat un avânt, pentru a denigra tot ce este românesc, pentru a face să se creadă peste tot locul că ce e românesc e depravat şi înrăutăţit şi stricat. ...Un artist, un poet trebuie să iubească adevărul, frumosul şi binele; el nu poate şi nu trebuie să ia elementele rele din societate şi a le prezenta ca tipuri, sau de urmărit, sau care înfăţişează naţiunea sa proprie, pe care cu intenţiune o inegreşte şi astfel face de-şi pierde iluziunea şi speranţa. ... D. Caragiali să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea.
D.A. Sturdza a sfârşit prin declaraţiunea că «va vota în contra acordării premierului d-lui Caragiale atât ca Român, cât şi ca membru al Academiei».

Pusă la vot propunerea, rezultatul a fost următorul:

3 voturi pentru 20 voturi contra
Premiul deci nu fu acordat lui Caragiale (nici lui Gherea).
[...] A doua oară a fost şedinţa de la 23 Martie 1902. De astă dată, un referat plin de căldură în favoarea lui Caragiale. Raportorul e D.C. Olănescu-Ascanio. Şi raportul lui se încheie aproape implorător:
«În aceste simţeminte şi pentru a resplăti asemenea produceri – o rodnică şi onorătoare spiritului şi literilor române activitate, îmi fac o plăcută datorie de a supune cele precedente aprecierii d-voastră, cu rugăminte de a acorda d-lui I.L. Caragiale premiul Năsturel-Herescu de 4.000 lei».
Punându-se la vot, propunerea de premiare a Momentelor lui Caragiale a obţinut: 2 bile albe, pentru; 2 bile negre, contra. Caragiale n-a menajat Academia şi pe academiciani. În satira dedicată «Amicului Gion» el vorbeşte de «ctitoriceasca ţâfnă» a instituţiei acesteia. El doreşte să aibă «înţeposul stylum al lui Juvenal» sau măcar un ac de cojoc: Ca să mursic şi să ustur imortalele mumii. La o campanie mai întinsă, însă nu se înhamă: «Ce sânt eu să lupt cu ghiujii?», se întreabă la un moment dat. Şi continuă: Nu sânt eu nebun, în versuri lungi de şaisprece silabe, Să contrariez acuma pasiunea unei babe.” („Caragiale şi «Academia română»”, în Cu privire la: I.L. Caragiale, de barbu Lăzăreanu, bucureşti, Cultura românească, 1938)