De ce a pierdut Japonia războiul - Povestea uriaşelor submarine din flota niponă
Se spune că puterea este un fel de afrodiziac capabil să distrugă şi cele mai echilibrate minţi, mai ales dacă sistemul permite avansarea în ierarhie a persoanelor capabile doar de o ruşinoasă linguşire în faţa superiorilor. Militarii niponi, îmbătaţi de succesele obţinute relativ uşor în China, au trecut la făurirea de planuri măreţe privind transformarea Japoniei în puterea dominantă în Extremul Orient şi în Oceanul Pacific. Politica măreaţă însemna o confruntare directă cu principala putere navală a lumii. SUA avea interese în China şi Filipine, războiul fiind inevitabil. Rămânea doar ca una din tabere să facă prima mişcare.
Ambele puteri au trecut la o politică de înarmări navale în căutarea armei care să asigure o supremaţie rapidă. Cuirasatele impresionau prin forța tunurilor, dar nu mai aveau forța strategică satisfăcătoare pentru militari și politicieni. Portavioanele păreau cheia succesului prin mobilitate și forța de izbire, dar nici submarinele nu erau de neglijat în urma rezultatelor obţinute în prima conflagraţie mondială. Conducătorii niponi au ales să meargă pe calea gigantismului pentru a putea să lovească la nivel planetar. S-a decis combinarea portavionului cu submarinul pentru a ataca ţinte navale prin surprindere, inclusiv să se dea o lovitură asupra ecluzelor canalului Panama pentru a bloca traficul militar şi comercial american. Chiar dacă industria niponă nu avea suficiente materii prime, s-a trecut la punerea în practică a indicaţiilor de la Tokyo. Au fost lansate submarinele din clasele A şi B în număr de 35. Nu s-au afirmat în mod deosebit cu excepţia lui I-58 ce a reuşit să torpileze crucişătorul USS Indianapolis. Amiralii niponi n-au fost mulţumiţi de dimensiunile atinse şi se dorea o lovitură asupra ecluzelor canalului Panama. Un singur avion la bord nu era suficient. A rezultat seria Sen Toku (I-400) ce cuprindea cinci nave, din care trei au putut naviga. Aveau 5.223 t (unele surse dau valoarea de 5.900 t) şi puteau transporta fiecare câte două aeroplane capabile să lanseze câte 800 kg de bombe. Au rămas cele mai mari unități până la lansarea submarinelor nucleare cu rachete strategice. Modelul de avion Aichi M6A Seiran a fost special proiectat pentru acest tip de misiune.
Ideea amiralilor niponi nu era rea în teorie. Submarinele au o capacitate limitată de descoperire a ţintelor şi avioanele ar fi permis nişte surprize neplăcute pe liniile de comunicaţii inamice. Practica a demonstrat că în război contează în mod decisiv factorul viteză şi un astfel de colos avea mari probleme la scufundarea de urgenţă în condiţiile în care aviaţia americană domina spaţiul aerian. Submarinul era lung de 122 m şi lat de 13m, ceea ce însemna că era mai mare şi mai greu decât distrugătoarele obişnuite ale timpului. Nu mai avea utilitate practică în 1945 decât poate ca transportor de materiale şi de mine. Anularea altor 13 unităţi înainte de punerea chilei demonstrează că s-a sesizat enormitatea greşelii, dar era prea târziu. Submarinul cu avion nu era o soluţie viabilă. Bombardierele cu flotoare erau lente în raport cu avioanele de vânătoare americane și doar o acțiune prin surprindere ar fi avut minime șanse de succes. Timpul de lansare ridicat transforma submarinul purtător într-o țintă sigură. Au fost tocate în mod inutil puţinele materiale strategice, ceea ce demonstrează că nu exista o conducere centrală vizionară. Existau centre de putere ce comandau tot ce li se părea interesant din punct de vedere al puterii de foc. Haosul a dominat imperiul asiatic.
