⬆

De ce a fost interzis Partidul Comunist din România în perioada interbelică

În vara anului 1920 a avut loc al II-lea congres al Cominternului, în care Cristian Racovski, considerat specialistul Sovietelor în problemele Balcanilor, negociază cu delegația română afilierea la Comintern. Delegația socialiștilor români, condusă de către Gheorghe Cristescu și compusă din Alexandru Dobrogeanu-Gherea (fiul lui Constantin), Ion Flueraș, Eugen Rozvani, Constantin Popovici și David Fabian-Finkelstein, n-are mandat să negocieze, ci doar să se informeze. Nu va fi însă vorba nici de informare, nici de negociere, ci doar de impunere.

Liderii sovietici sunt intratabili, delegația trebuie să accepte necondiționat cele 21 de condiții de afiliere la Comintern. Discuțiile sunt dure; Buharin, „copilul preferat al partidului” (după aprecierea lui Lenin din testamentul său politic), îi cere lui Ion Flueraș să părăsească Rusia pe motiv că a participat la adunarea de 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, colegii lui din delegație nu protestează. Pentru ei, Lenin, Zinoviev, Troțki, ba chiar și Racovski, pe care îl cunoșteau de mult, sunt „zei”, sunt personaje de legendă.

Condițiile Cominternului sunt dure: excluderea din partid a liderilor socialiști Iosif Jumanca, Ion Flueraș etc., ruptura cu reformismul, supunerea absolută față de hotărârile Federației Comuniste Balcanice, lista noului Comitet Central al partidului urma să fie aprobată de conducerea Cominternului etc. Poziția delegației române este inconfortabilă, neavând concret cu ce să se laude, greva generală din 20-28 octombrie eșuase lamentabil, iar atentatul din 8 decembrie de la Senat încă nu se produsese. Pe 3 decembrie 1920, Cristescu, Gherea, Fabian, Rozvani și Popovici semnează condițiile impuse de ruși. De fapt, semnaseră – poate fără să-și dea seama – sfârșitul stângii românești.

„Acceptarea condițiilor de afiliere la Comintern este lovitura de grație dată mișcării socialiste, stângii din România. O lovitura după care nu-și va mai reveni niciodată. Gheorghe Cristescu este unul dintre responsabilii principali, dacă nu chiar principalul. Inconsecvența, lipsa lui de fermitate, duplicitatea, oportunismul, neseriozitatea, natura lui coruptibilă au dus la finalul nescontat și fatal al vizitei.” (Stelian Tănase)

Întors în țară, Cristescu acționează conform indicațiilor primite, îi exclude din partid pe cei neagreați de Moscova, ocupă sediile cu oamenii săi, pune mâna pe redacția ziarului „Socialistul”. Obține ca viitorul congres să se țină pe data de 8 mai 1921. Dacă delegația trimisă la Moscova rămăsese fascinată de contactul cu liderii revoluției bolșevice, acum această fascinație acționa în favoarea membrilor delegației. Pentru activul partidului socialist, Cristescu și ceilalți erau „zeii” lor locali, cei care dăduseră mâna și vorbiseră cu Lenin, Troțki, Zinoviev și ceilalți.

Nu e deci de mirare că în cadrul congresului ținut în sediul clubului socialist din strada Sfântul Ionică nr. 12 (azi în apropiere de biserica Krețulescu), 428 dintre cei 540 de delegați votează pentru afilierea la Comintern fără condiții, iar 111, pentru afilierea cu condiții. Evident, ultimii vor fi excluși din partid, și în acest fel sciziunea stângii românești e înfăptuită. Vocile rațiunii cedaseră în fața exaltării mesianice. Chiar înainte de încheierea congresului, dar după votul de afiliere la Comintern, ministrul de Interne Constantin Argetoianu a ordonat arestarea celor care votaseră pentru, pe motiv că se angajaseră în acest fel să servească o putere străină, cu interese contrare celor românești.

Acest haos organizat de Cristescu și de acoliții săi în zilele de 8-11 mai 1921 (pe 12 s-a produs arestarea congresiștilor) este astfel interpretat șase decenii mai târziu de celebrii „frați Petreuș” ai istoriografiei ceaușiste târzii, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu:

„Eveniment de însemnătate istorică, transformarea partidului socialist în Partidul Comunist Român la Congresul din mai 1921 a marcat triumful ideologiei consecvent revoluționare, al marxism-leninismului în mișcarea muncitorească din țara noastră, deschizând o etapă nouă, superioară, în lupta întregului popor”.

Dar cum istoria a fost acuzată deseori că este o doamnă cam neserioasă, merită să vedem și o altă viziune asupra evenimentului din 8 mai 1921, o viziune mai apropiată de adevăr, măcar prin prisma faptului că aparține unui comunist de primă generație, bun cunoscător al împrejurărilor istorice pe care le-a trăit, Belu Silber:

„Puținii care veneau spre noi erau mânați de cele mai variate motive, de la simpla curiozitate în privința unei organizații misterioase, glorificată de partizani și blestemată de dușmani, până la intelectuali convinși că acolo sunt adunați reprezentanții pe pământ ai unui viitor fericit..., trecând prin mulțimea celor nemulțumiți în uzină, în sat, în familie, în mahala. Unguri și bulgari care doreau despărțirea de România, muncitori, care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziți de antisemitism, șomeri fără profesiune definită sau profesioniști mediocri, politicieni nerealizați și nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bovarice, copii sătui de școală; din această lume se recrutau, înainte de război, activiștii de partid.

Fiecare se simțea nedreptățit într-un fel sau altul, frustrat de bunurile visate. Atrași de misterul unei lumi închise în conștiința lor, intrau într-o viață nouă, nu într-un partid politic... Deveneau importanți în fața propriilor lor conștiințe, începeau să capete un statut eroic. Ieșeau din pielea unor dezmoșteniți ai soartei, ca să intre în aceea a unui personaj important, deținător de mari secrete”.

Ultimul congres al comuniștilor ținut în România, până în 1945

Congresul al II-lea al Partidului Socialist-Comunist, cum era denumit oficial partidul, va avea loc în zilele de 3-4 octombrie 1922, la Ploiești. Va fi ultimul congres al comuniștilor ținut în țară, până în 1945. Este schimbată denumirea partidului în Partidul Comunist din România, denumire pe care o va purta până în februarie 1948, când în urma fuziunii cu social-democrații își ia denumirea de Partidul Muncitoresc Român. Cristescu este reales secretar general, dar steaua lui deja începea să apună. Rămăsese omul discursurilor printre muncitori, al băilor de mulțime, șmecher, afabil și tupeist, cum bine remarca Argetoianu: „pe lângă ai lui, voia să treacă om cu trecere la noi, și pe lângă noi, om cu trecere printre ai săi”.

O perioadă, acest joc i-a mers, dar odată cu schimbarea de paradigmă marcată de agonia și apoi de moartea lui Lenin, prezența lui în fruntea partidului mai mult încurca decât ajuta Moscova. Odată cu ascensiunea lui Stalin, venise vremea tenebrelor, a subteranelor, a luptelor dintre facțiuni, situație pentru care alții erau mult mai dotați. În decembrie 1924, la al III-lea Congres al PCR ținut la Viena, este înlocuit cu Elek Koblos, un tâmplar ardelean, etnic ungur, mult mai obedient față de ordinele Kremlinului.

Datorită popularității sale, mai este păstrat în Comitetul Central până în 1926, când este dat afară din partid. Aparițiile sale ulterioare, deși în împrejurări funebre, vor fi mai degrabă marcate de ridicol, decât de demnitate. Participă, în 1936, la înmormântarea fiicei sale, Tița Cristescu, fostă „Miss România” cu zece ani mai devreme, asasinată, se pare, de arhitectul Liviu Ciulei (tatăl viitorului regizor de renume), unul dintre numeroșii amanți ai Tiței, devenită prostituată de lux.

În fața gropii de la Bellu, fostul plăpumar, cârciumar și șef al comuniștilor români intonează „Internaționala”, ține un discurs incendiar împotriva burgheziei și salută cu pumnul ridicat coșciugul fiicei sale. Același comportament histrionic îl va avea și la incinerarea Anei Pauker, în 1960, fiind totuși singurul ei tovarăș de luptă și de idei care a avut curajul să se afișeze la crematoriu în mod public.

Recuperat parțial de Ceaușescu, mai are o ultimă apariție publică în cadrul Congresului al X-lea din 1969. Nu-l va mai apuca pe următorul, murind în 1973. O ultimă scânteiere a fostei sale glorii i-o asigură nepoata sa, Poliana Cristescu, prin mariajul cu „Prințișorul” familiei Ceaușescu, într-o grotescă încercare a acesteia de a-și asigura o ridicolă legitimitate dinastică comunistă, nedorită de niciunul dintre cei doi soți.

Vizita lui Nicolae Ceaușescu la expoziția consacrată aniversării a cinci decenii de la crearea PCR - discuţie amicală cu Gheorghe Cristescu, primul secretar general al comuniștilor români (1921-1924)

Gheorghe Cristescu Nicolae Ceaușescu jpg jpeg

Interzicerea comuniștilor

1924 este și anul interzicerii Partidului Comunist, mai întâi printr-o ordonanță militară emisă de comandantul Corpului II de Armată staționat în Basarabia, apoi în decembrie prin Legea „Mârzescu”, ministrul liberal al Justiției. Rebeliunea de la Tatar-Bunar, din 15-18 septembrie 1924, orchestrată de Soviete cu sprijinul comuniștilor români, a făcut ca existența legală a acestui partid să devină un risc major pentru siguranța națională. Era vorba despre un partid care își propunea în mod oficial dezmembrarea României, afirmând în documentele sale programatice că Dobrogea trebuie restituită Bulgariei, Ardealul, Ungariei și, evident, Basarabia, „măreței Uniuni Sovietice”.

Marginal și marginalizat încă de la înființare, PCR n-ar fi reprezentat în istoria românească decât o modestă notă de subsol, dacă împrejurările istorice consecutive celui de-al Doilea Război Mondial nu l-ar fi ajutat ca prin forță, abuzuri și teroare să acapareze și să-și mențină puterea timp de peste patru decenii.