De ce a căzut Imperiul Bizantin? Crizele și agonia marelui imperiu roman de răsărit

În anul 1453, Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor după un asediu îndelungat. Însă cucerirea otomană a fost doar vârful  aisbergului  pentru că Imperiul Bizantin se afla de mult timp într-o continuă agonie. Cucerirea otomană doar i-a curmat suferinţa îndelungată.

1.Marile Migraţii din secolele IV-VII

Încă din primii ani ai existenţei sale, Imperiul Bizantin s-a confruntat cu probleme majore. Perioada secolelor IV-VII a înregistrat valuri succesive de migratori.

Primii veniţi au fost goţii care s-au scindat în vizigoţi şi ostrogoţi, aşezându-se în Dacia. Constantin cel Mare, fondatorul imperiului, a organizat o campanie militară împotriva vizigotilor. În 332 a impus un „foedus” prin care goţii îşi asumau apărarea liniei dunărene şi furnizau trupe auxiliare imperiului. Vizigoţii au fost creştinaţi pe rit arian.

În 376, hunii şi-au făcut apariţia în Europa, provocând o reacţie în lanţ în stepele nord-pontice. Iniţial, aflându-se la nord de Dunăre, în Pannonia, au acţionat ca aliaţi ai împăratului.

Nemulţumiţi de politică fiscală a Constantinopolului şi ameninţaţi de huni, vizigoţii au reluat atacurile asupra imperiului în timpul domniei împăratului Valens. S-au revoltat în 378, iar în Bătălia de la Adrianopol, au învins armata romană şi l-au ucis pe însuşi împăratul Valens. Contigente ale cavaleriei hune au participat la Bătălia de la Adrianopol.

În 379, împăratul Teodosius i-a oprit pe vizigoţi. În 382 a încheiat un nou tratat de „foedus”, vizigoţii fiind instalaţi în provinciile Dacia  la sud de Dunăre şi Moesia, bucurându-se de privilegii în Peninsula Balcanică şi fiind constituită „Goţia”. Elitele vizigote au fost atrase în slujba împăratului care a încurajat căsătoria acestora cu femeile din aristocraţia romană, vizigoţii fiind  integraţi în populaţia romană.  

Dar în 395, un nou rege vizigot, Alaric, a reluat atacurile la sud de Dunăre, atacând Pannonia, Moesia şi ajungând în Peloponez, instalându-se în Epir în anul 397. Comandantul gărzii din Constantinopol, Galinas, a fost trimis să reprime răscoala în Asia Mică, dar s-a aliat cu cei revoltaţi şi a subjugat capitala bizantină. Populaţia oraşului s-a revoltat şi i-a alungat pe vizigoţi. Între timp, vizigoţii conduşi de Alaric au ajuns în Italia şi au jefuit Roma în 410.

În anii 440, hunii conduşi de Attila au atacat provinciile Imperiului Bizantin. Împăratul de la Constantinopol a fost nevoit să-i plătească tribut hunilor, iar în 447, Attila a pretins triplarea tributului şi a emis pretenţii teritoriale. Constantinopolul a trimis o solie la curtea regelui hun, din care făcea parte Priscus din Panion ce a observat o societate hunica stabilită în Pannonia şi a fost uimit că au pătruns influenţe romane că baia romană. Priscus l-a convins pe Attila să renunţe la pretenţiile teritoriale. Attila şi-a îndreptat atenţia către Imperiul Roman de Apus, ajungând în Galia unde a prăduit oraşe. În Bătălia de la Câmpiile Catalaunice din 451, Attila a fost învins de Flavius Aetius, comandantul roman de Apus care a angajat goţi. Împăratul bizantin, Marcian, a refuzat să-i mai plătească subsidii şi şi-a mobilizat armata pentru apărare.Attila atacă din nou vestul, de data aceasta, nordul Italiei, prăduind oraşe, însă când era gata să atace Roma, Papa Leon cel Mare l-a convins să se răzgândească. Din 453, după moartea lui Attila, hunii nu mai reprezentau o ameninţare pentru bizantini.

Nu a durat mult ca în bazinul Dunării să se stabilească gepizii . Un grup de ostrogoţi din Pannonia au intrat în serviciul împăratului bizantin, Teodoric Strabo devenind conducător al gărzii imperiale bizantine în timpul împăratului Leon I. Din Pannonia a fost trimis ca  ostatic şi Teodoric, crescut şi educat după stil roman în şcolile din Constantinopol, fiind familiarizat cu obiceiurile, traiul şi tehnicile de luptă bizantine.

În 470, Teodoric se întoarce în Pannonia şi îl învinge pe Teodoric Strabo. În 474, Teodoric primeşte de la Zenon titlul de Magister Militum. Avea să-l ucidă pe regele ostrogot al Italiei, Odoacru. În 488-489, ostrogoţii au părăsit zona Dunării.

Imperiul Roman de Apus nu mai există, şi Imperiul Roman de Răsărit ducea mai departe continuitatea romană. Dar pericolele încă pândeau, iar populaţiile migratoare încă cauzau pierderi imense Bizanţului şi menţineau starea de insecuritate şi nelinişte, disturbând comerţul şi rutele din Balcani. Frontiera dunăreană slăbise, dar în schimb, diplomaţia bizantină abilă a recurs la tactica „divide et impera”, ridicându-i pe unii migratori împotriva altora.

În secolele V-VI, slavii păşesc în zona stepelor nord-pontice şi la Dunăre, împărţiţi în „anţi” şi „sclavini”. În timpul domniei împăratului Anastasius I, slavii încep să atace la sud de Dunăre şi prăduiesc anual, luând 200 000 de prizonieri bizantini. Atacurile au fost îndelungate, căci slavii iernau la sud de Dunăre. În 559, slavii au atacat Chersones, sudul şi estul Peninsulei Balcanice. Iustinian l-a trimis pe generalul Belizarie să respingă atacurile.

În 558 îşi fac apariţia avarii la nordul gurilor Dunării, care trimit o solie împăratului Iustinian, cerându-i să le plătească subsidii anuale pentru a nu ataca imperiul şi să se stabilească în Dobrogea de azi. Iustinian a acceptat doar plata unor subsidii anuale. După moartea sa, Iustin al II-lea a refuzat să le mai plătească tribut. Avarii au presat linia Dunării, instalându-se în Pannonia estică şi în Transilvanai de azi. I-a determinat pe longobarzi să părăsească regiunea şi să atace Italia ocupată de bizantini. Avarii s-au aliat apoi cu slavii şi au atacat la sud de Dunăre. În 582 au cucerit oraşul Silmium, devenind  reşedinţa khaganului avar. Tesalonicul a fost atacat de două ori conform scrierilor arhiepiscopului oraşului, Ioan.

În secolul VII, Mauritius şi-a concentrat trupele împotriva slavilor şi avarilor pe Dunăre . Comandantul Friscus a fost chemat, dar armata sa s-a revoltat în 602 din cauza neplăţii soldelor sub conducerea lui Phocas. Mauritius a fost înlăturat şi executat, alături de fii săi, iar Phocas s-a proclamat ca noul împărat.

Slavii s-au instalat în provinciile imperiale sud-dunărene, şi alături de avari, au cucerit oraşele Naisus şi Serdica, au asediat Tesalonicul şi Constantinopolul în 619. În 626, slavii s-au instalat în Peninsula Balcanică, urmând trei direcţii:spre Marea Adriatică în vest, în sud spre Marea Egee şi spre est, către Marea Neagră. Salona a fost cucerită de avari. Doar oraşele de pe litoralul Mării Adriatice, Atena, Patras şi Tesalonic se mai aflau sub control bizantin. Slavii au pus bazele unor aşezări „lavinii”bazate pe legături de rudenie, dezvoltând relaţii bune cu bizantinii. Slavii s-au apucat de agricultură, au început să vorbească greacă, s-au convertit la creştinism, au creat   alfabetul chirilic şi au adoptat influenţele şi moda romană, conform lucrării „Miracolele Sfântului Dimitrie” scrisă de Perbundos.

La mijlocul secolului VII au venit bulgarii conduşi de Kubrat din nordul Munţilor Caucaz ce au stabilit contacte cu împăratul bizantini Heraclius. După moartea lui Kubrat, bulgarii s-au divizat în mai multe formaţiuni după atacurile kazarilor. O formaţiune i-a revenit sub conducerea lui Asparuch, care a plecat spre vest şi s-a aşezat în sudul Moldovei de azi, începând atacurile asupra imperiului.

În anii 679-680, bulgarii au traversat Dunărea şi s-au stabilit în zona Varnei. Constantin al IV-lea a organizat o expediţie împotriva acestora. Dar campania a eşuat şi Constantin al IV-lea a încheiat un tratat cu bulgarii prin care recunoştea existenţa statului bulgar al lui Asparuch la sud de Dunăre cu capitala la Pliska, unde s-au integrat şi slavii.

Efecte:Bizanţul a pierdut teritorii cuprinse între Munţii Balcani şi Dunăre, controlul asupra rutelor comerciale din Balcani (vechea Via Ignatia fiind scoasă din uz), şi mari metropole bizantine au fost distruse în urma războaielor. Sistemul administrativ a ajuns într-o situaţie deplorabilă, iar diocezele Tracia şi Iliricum au fost desfiinţate . A urmat o perioadă de foamete. S-a creat statul bulgar la sud de Dunăre, iar slavii au ocupat Peninsula Balcanică de la Dunăre până la Peloponez şi au fost asimilaţi, adoptând creştinismul şi modul de viaţa roman, iar populaţia romanizată s-a retras în Epir şi Macedonia sau în Dalmaţia. 200 000 de bizantini s-au transferat dle a sud de Dunăre la nordul Dunării, mulţi fiind luaţi prizonieri de slavi şi transportaţi. Aceştia au consolidat romanitatea nord-dunăreană.

2. Disputele religioase (luptele cristologice)

Nu doar migraţiile au slăbit imperiul, ci şi luptele interne. Luptele Cristologice au durat patru secole. Provinciile orientale, fiind dominate de erezii şi manifestând opoziţie faţă de autoritatea centrală de la Constantinopol, au fost cucerite de arabi.

Iniţial, până în secolul IV, creştinii erau persecutaţi, iar biserica era egalitară şi marginală. În urma edictelor emise de Galerius şi Constantin, creştinismul a fost legalizat. S-au organizat sisteme administrative creştine, ca dioceza, unitatea de bază a instituţiei religioase. Biserica a legitimat societatea ierarhizată, în fruntea acesteia fiind conducătorii din rândurile aristocraţiei. Au izbucnit tensiuni dintre masele de creştini adepţi vechilor principii religioase şi elita religioasă.

Doar cele patru evanghelii şi Faptele Apostolilor erau textele unanim acceptate pentru Noul Testament, oferind o doctrină coerentă bisericii. Unii preoţi alegeau să se ghideze după mai multe texte şi de aceea erau denumiţi „eretici”. S-a ajuns chiar la crearea unor tensiuni între scaunele episcopale. Roma pretindea poziţia dominantă a episcopului acesteia în raport cu ceilalţi episcopi din imperiu, invocând fondarea scaunului Romei de către apostolul Petru pentru a-şi susţine pretenţiile doctrinei ridicată la rang de dogmă, scaunul pontifical fiind instanţa supremă căreia i se adresau toţi creştinii din vest.

Episcopul Constantinpolului era susţinut de împărat după ce în 381, în urma celui de-al doilea conciliu ecumenic din capitala bizantină, Teodosiu a fondat cel de-al doilea mare scaun episcopal din imperiu, devansând celelalte episcopii din Alexandria şi Antiohia.

În conciliul ecumenic de la Calcedon din 451 s-a stabilea egalitatea dintre Roma şi Constantinopol, împăratul Marcian manifestându-şi sprijinul pentru episcopul său. Lărgirea jurisdicţiei episcopului Constantinopolului afecta autoritatea episcopului Alexandrei, din Egipt, unul din provinciile orientale care opuneau rezistenţă politicii fiscale şi tendinţelor de grecizare impuse de autoritatea centrală.

Secolul al IV-lea a fost o perioadă de dispută privind raportul celor trei membri ai Sfinte Treimi (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh). S-au dezbătut erezia lui Arie şi erezia lui Macedonius. Între secolele V-VII s-a disputat raportul dintre natura divină şi natura umană a lui Hristos şi coexistenţa acestora.

În Egipt, prin secolul IV, preotul Arius propunea ierarhizarea Sfintei Treimi, susţinând că Dumnezeul Fiul nu era din substanţa lui Dumnezeu Tatăl, singurul necreat şi nepieritor.

În 320-321, la Alexandria s-a convocat sinodul local, prin care s-a decis condamnarea lui Arius în urma acuzaţiilor făcute de un alt preot, Atanasios, apropiat de episcopul Alexandru al Alexandriei. Şi-a pierdut parohia şi a fost exilat. Arius şi-a răspândit ideile în provinciile orientale, provocând  tulburări.

Însuşi împăratul Constantin a intervenit, convocând primul conciliu de la Niceea în 323. 318 de preoţi au participat şi au dezbătut problema arianismului. Aprige discuţii s-au purtat între Arius şi Atanasios (care avea să fie viitorul episcop al Alexandriei). Arianismul a fost condamnat ca erezie în timp ce doctrina lui Atanasios a fost declarată ca „dreapta credinţă”, susţinând că Tatăl şi Fiul sunt de aceeaşi natură. Arius a fost din nou condamnat şi exilat. S-au elaborat articole din formula Crezului ce afirmau credinţa în Dumnezeul Tatăl şi Dumnezeul Fiul, care erau de aceeaşi substanţă (aşa cum avea se fortifice relaţia dintre Împărat şi episcopul Constantinopolului). S-a elaborat Crezul-Simbolul Niceean, stabilindu-se dogma oficială a bisericii. Împăratul avea dreptul de a convoca şi prezida conciniile ecumenice, credinţa sa fiind împărtăşită de toţi supuşii săi.

Situaţia nu s-a calmat căci Arius avea susţinători puternici, ulterior şi Constantin, Eusebiu de Nicomedia şi Eusebiu de Cezareea intrând în rândurile acestora. Constantin l-a chemat pe Arius exilat în Iliricum ca să-i explice doctrina. În cele din urmă, doctrina i s-a părut mai favorabilă căci întărea ideologia imperială şi monoteismul riguros. În 335, la Tyr, Arius a fost reabilitat la conciliu şi s-a întors în Alexandria unde a murit după un scurt timp. Constantin a fost botezat în rit arian înaintea morţii sale, iar succesorul său, Constantin al II-lea, a oficializat arianismul ce s-a răspândit şi în rândul goţilor, Ulfila convertindu-i în rit arian la creştinism.

La mijlocul secolului IV, Macedonius acceptă consubstanțialitatea Tatălui şi Fiului, dar susţinea că Sfântul Duh nu este consubstanțial  şi egal cu primii doi. După ce s-au constituit grupări şi tensiunile au reînceput, împăratul Teodosius a convocat cel de-al doilea conciliu la Constantinopol în 381. A condamnat ereziile lui Arius şi Macedonius, iar Crezul a fost definitivat şi de atunci era rostit la fiecare slujba religioasă.

În secolul V, la Antiohia s-a fondat şcoala arianistă unde în anul 428, Nestorios susţinea că Isus era predominat de natura umană după întrupare şi că Fecioara Maria nu era „Născătoare de Dumnezeu”, iar la Alexandria s-a fondat şcoala cristologică care promova doctrina lui Atanasius, Vasile cel Mare, Grigore de Nazians şi Grigore de Nyssa. Nestorios a devenit episcopul Constantinopului şi ia naştere nestorianismul.

Şcoala de la Alexandria susţinea că Isus avea mai degrabă natura divină predominantă în defavoarea celei umane şi astfel a luat naştere monofizismul.

În 431, la Efes, cele două doctrine s-au înfruntat. Nestorianismul a fost condamnat ca erezie sub influenţa şi puterea faraonică a episcopului Alexandriei, iar Nestorios a fost depus şi exilat. Fecioara Maria era declarată ca fiind mama divinităţii. Monofizitismul a câştigat teren.

Nestorios, susţinut de papa Leon cel Mare, a condamnat monofizitismul, şi în 449, tot la Efes, Teodosius al II-lea a convocat un nou conciliu, luând denumirea în istoriografie ca „Sinodul Tâlhăresc” datorită abuzurilor şi bătăilor dintre preoţi.

În 451 a fost convocat cel de-al patrulea conciliu la Calcedon, şi prin influenţa puternică a soţiei împăratului Marcian, care era susţinătoare a ortodoxiei, atât nestorianismul şi monofizismul au fost condamnate, stabilindu-se dogma oficială a diofizismului, prin care ambele naturi ale lui Hristos, şi cea divină şi cea umană, erau recunoscute ca fiind unitare. Tensiunile au escaladat în provinciile orientale, iar în Egipt s-au declanşat lupte între tabăra ortodoxă condusă de episcopul de la Constantinopol şi tabăra monofizită condusă de Patriarhul Alexandrei. S-a constituit prima biserica monofizită, Biserica Coptă din Egipt. Noi biserici monofizite au apărut în Siria şi Armenia.

În 482, pentru a face compromisuri între cele două tabere, Împăratul Zenon a emis edictul „Henotikon”prin care interzicea disputele religioase.

În 533, la Constantinopol, s-a convocat cel de-al cincelea conciliu prezidat de împăratul Iustinian care a încercat să-i împace pe ortodocşi şi monofiziţi, condamnând nestorianismul, dar fără succes.

Efecte:în secolul VII, datorită tensiunilor şi fragmentării religioase interne, provinciile arabe opun o slabă rezistenţă împotriva arabilor.

Împăratul Heraclius a încercat să impună două formule de compromis:monoenergimsul (cele două naturi, dar o singură energie) şi monothelismul (cele două naturi, dar o singură voinţă de a acţiona), impuse prin două edicte în anii 638-648.

Nu s-a ajuns la rezultatul aşteptat şi Imperiul Bizantin a pierdut Egiptul în secolul al VII-lea. Abia în anii 680-681, la cel de-al şaselea conciliu ecumenic de la Constantinopol, Constantin al IV-lea a condamnat toate ereziile şi formulele de compromis, şi a restabilit ortodoxia cu preţul pierderilor teritoriale.  

3. Războaiele cu Sasanizii şi Expansiunea Islamului

În secolul VII, armatele Imperiului Sasanid atacau provinciile orientale ca Siria, Palestina, Mesopotamia şi Armenia. Au condus raiduri în Asia Mică până pe malurile Bosforului.

În 610, Heraclius a fost încoronat ca împărat al unui imperiu bizantin lipsit de resurse financiare. A apelat la Biserică, iar în 622 a început contraofensiva bizantină ce s-a prelungit până în 628. După obţinerea unor succese, capitala Imperiului Sasanid a fost cucerită.

În 628, regele sasanid a cerut încheierea păcii în condiţii avantajoase pentru bizantini. Bizantinii nu aveau să ştie însă că slăbirea imperiului sasanid avea să aibă un impact negativ  pe termen lung asupra acestora.

În 632, Peninsula Arabă era unificată sub o nouă religie predicată de profetul Mahomed-Islamul. Raidurile arabilor asupra teritoriilor ambelor imperii au luat amploare.

În 635-637, Imperiul Sasanid a fost subjugat de arabi. Forţele bizantine s-au mobilizat. Stăpânirea bizantină asupra provinciilor orientale a fost pierdută. Palestina, Siria, Damascul şi Antiohia s-au predat arabilor după înfrângerea bizantină de la Yarmuk.

După 639-641, Mesopotamia şi Armenia sunt pierdute. În 642, „grânarul imperiului”, Egiptul, a fost anexat, iar Alexandria a fost ocupată de arabi.

În 645, bizantinii au organizat o expediţie pentru recucerirea Egiptului, dar fără succes căci arabii şi monofiziţii egipteni au încheiat o alianţă. Bizantinii mai stăpâneau doar Asia Mică către sfârşitul domniei împăratului Heraclius.

Curând, arabii cuceresc Cipru, Rhodos şi alte insule din arhipeleagul grecesc. Bizantinii au pierdut controlul asupra Mării Mediterane după ce califul Moawija, guvernatorul Siriei, şi-a creat o flota proprie. Sunt cucerite Peninsula Cyzic şi oraşul Smirna.  

Bizantinii au rezistat eroic asediului Constantinopolului în 674-678, utilizând „focul grecesc”, un amestec pe bază de petrol, împroşcat prin ţevi lungi ataşate de corăbiile bizantine, sau aruncat în recipienţi din sticlă ce au incendiat corăbiile arabilor.

În 678 a fost încheiat un tratat în condiţii avantajoase pentru bizantini, primind tribut anual de 3000 de livre de aur, 50 de sclavi şi 50 de cai de rasă.

Dar 20 de ani mai târziu, în 698, Cartagina a fost cucerită de arabi.

Între 717-718, Constantinopolul a fost supus celui de-al doilea asediu. Împăratul Leon al III-lea Izaurianul a ordonat folosirea focului grecesc pentru incendierea vaselor arabe, ca apoi, izbucnirea unei epidemii de ciumă şi venirea armatei bulgare în ajutorul bizantinilor să-i determine pe arabi să se retragă.

Efecte:

Chiar dacă bizantinii au reuşit să respingă două asedii, au pierdut controlul asupra Peninsulei Balcanice, Peninsulei Italice, nordului Africii, Peninsulei Iberice şi asupra provinciilor orientale.

Pierderea acestora au cauzat pierderi economice. Procesul de ruralizare s-a intensificat, toate oraşele pierzându-şi statutul de „Polis”, fiind de acum înainte denumite „kastron”(castre), cu funcţii militare şi administrative. Comerţul a intrat în declin, iar Bizanţul îşi mai desfăşura activitatea comercială doar în Marea Egee, Marea Adriatică, în Marea Neagră şi la strâmtori. Pierderea „grânarului imperiului” a restrâns aprovizionarea Constantinopolului cu grâu. Bizantinii au fost nevoiţi să încheie alianţe cu khazarii pentru a cumpăra cereale din Dobrogea, Tracia, Peninsula Crimeea şi zonele nord-pontice.

Pe plan social, situaţia sclavilor s-a îmbunătăţit, căci sclavii deveneau „coloni”şi ulterior „ţărani liberi”. Societatea ierarhizată a devenit una orizontală, dominată de comunităţi libere şi structuri de obsti săteşti libere. Micile proprietăţi ţărăneşti erau protejate de imperiu.

S-a manifestat o puternică tendinţă de descentralizare. Structuri ca Magister Officiorum au dispărut, atribuţiile acestuia fiind preluate de multe alte departamente. Au apărut theme-unităţi militaro-administrative, conduse de strategi cu puteri administrative pentru mobilizarea resurselor în situaţii primejdioase.

La fiecare themă s-a constituit o armata alcătuită din stratioti:ţărani înarmaţi, care primeau din partea statului pământ pe care îl deţineau cu drepturi depline, venitul obţinut de fiecare ţăran înarmat fiind de 18-19 nomisme anual pentru întreţinerea familiei şi procurarea echipamentului militar. Efectivele armatei se riducau la zeci de mii, alături de un corp central, o armată operativă comandată de împărat, cu efective de 20-24 000 de soldaţi.

În urma pierderii teritoriilor balcanice romanizate şi a provinciilor orientale, imperiul a abandonat politica şi doctrina universalistă, promovând o politică externă realistă. Bizanţul a devenit dintr-un imperiu universal bilingv un imperiu naţional grec ce milita pentru patrie şi ortodoxie.

4. Luptele Iconoclaste

În 306, la conciliul de la Evira, s-a decis în canonul al XXVI-lea interzicerea afişării icoanelor şi venerarea acestora. În secolul al V-lea, episcopul Epifanie de Salamina a scris că venerarea icoanelor era un act de păgânism. Papa Grigore cel Mare susţinea că icoanele puteau servi la educarea populaţiei. A fost informat de episcopul Marsiliei că s-a cerut scoaterea şi distrugerea icoanelor din bisericile din cadrul eparhiei sale.

Conflictul iconoclastic a fost stârnit în perioada de criză izbucnită de invaziile arabe când populaţia îşi găsea refugiul la biserica. Icoanele reprezentau o mare importanţă, fiind considerate drept „naşi” pentru copii botezaţi.

Iconodulii erau majoritari în provinciile vestice, pe când iconoclaştii, influenţaţi de monofiziţi, erau majoritari în provincile estice din Asia Mică.

În această perioadă tensionantă, bogaţii şi-au cedat averile mănăstirilor, biserica devenind cel mai mare proprietar funciar. Puterea imperială şi-a transferat prestigiul către biserica. Împăratul nu-şi mai putea proteja supuşii, ci doar Dumnezeu. Biserica începea să se emancipeze.

În 723, califul arab Yazid al II-lea a interzis cultul icoanelor în bisericile creştine aflate sub autoritatea sa pentru a se conforma regulilor din Coran.

Mişcarea iconoclastă a fost inaugurată prin decretul lui Leon al III-lea în 726 prin care interzicea cultul icoanelor. Leon al III-lea Isaurianul a înlăturat portretul lu Isus de pe poarta de bronz al palatului imperial. Au urmat represalii şi revolte din partea populaţiilor din Grecia şi Italia.

Patriarhul Constantinopolului, Germanios şi Papa Grigore al II-lea s-au opus politicii lui Leon al III-lea, care a organizat un consiliu lărgit pentru a-l înlocui pe Germanios cu Anastasios.

Sub împăratul Constantin al IV-lea, s-a convocat un sinod la Constantinopol în 754, la care nu au participat legaţii papali şi patriarhii din orient. Se condamna cultul icoanelor şi pedepsirea celor care le fabricau şi le venerau.

Constantin al V-lea a declanşat lupta împotriva bisericii ce deţinea vaste teritorii. Călugării au fost readuşi la viaţa activă şi multe mănăstiri au fost transformate în instituţii de binefacere. Constantin a decis distrugerea icoanelor şi picturilor din biserici şi a operelor de artă. Catedrala Sfânta Sofia a fost redecorată. Se punea de acum înainte accent pe semnul crucii, pe scene şi motive florale şi vegetale, pe reprezentarea animalelor şi a livezilor.

Sub domnia Irinei, regenţa împăratului minor, Constantin al VI-lea, iconodulii au fost susţinuţi şi s-a convocat un nou conciliu la Constantinopol în 786. A ordonat armatei să-i împrăştie pe participanţi şi a reorganizat conciliul de la Niceea în 787, restaurând cultul icoanelor şi lăcaşurile de cult, reaşezând relicvele, reabilitând mănăstirile secularizate şi condamnând simonia.

Iconoclasmul a reizbucnit în secolul al IX-lea sub Leon al V-lea Armeanul, convocând  un sinod  la Constantinopol în 815. Mulţi călugări au fost arestaţi şi ucişi. În 820, Leon al V-lea a fost asasinat, fiind succedat de alţi împăraţi iconoclaşti, Mihail al II-lea şi Teofil. Dar în 863, sub regenţă Teodorei şi a fiului ei, Mihail al III-lea, cultul icoanelor a fost reabilitat.

Efecte:biserica a devenit aliatul supus al autorităţii imperiale, întărită de pe urma secularizării proprietăţilor clericale. Însă multe monumente, picturi şi sculpturi realizate în secolele anterioare au fost distruse.  

5.Revolte, Războaie Civile şi Selgiucizii

Perioada 1025-1081 a fost marcată de o criză profundă pe plan intern şi extern. În numai 56 de ani, Bizanţul pierde controlul asupra tuturor provinciilor. Această perioadă este foarte bine reflectată într-o lucrare scrisă de un martor ocular al evenimentelor, Mihail Psellos, în Cronografia. Atenţia lui s-a concentrat asupra problemelor politice. Ajunge secretar imperial, în 1140, apoi lider al Senatului, consilier al împăratului Constantin X Dukas şi mai târziu al lui Mihail VII Dukas. Numele lui este legat şi de reorganizarea Universităţii din Constantinopol în timpul lui Constantin IX Monomahul. Psellos vorbeşte foarte puţin despre criza externă a statului bizantin, doar atunci când se raportează la un împărat sau altul.

Psellos consideră epoca lui Vasile II Macedoneanul ca fiind una de aur, iar pe fratele acestuia, Constantin, îl critică, considerând că nu a continuat politica lui Vasile. În 1028, după ce Romanos III Argyros ajunge împărat, domnia sa a fost marcată de favorurile şi darurile pe care acesta le oferea diverşilor demnitari. Acesta a pregătit o expediţie împotriva sarazinilor, însă a fost înfrânt. Împăratul a fost invidios pe Templul lui Solomon şi pe Sfânta Sofia construită de Iustinian, astfel că a dorit să construiască şi el o astfel de clădire.

În cele din urmă, Romanos III Argyros a fost asasinat, iar tronul a fost ocupat de Mihail IV. Psellos îl laudă pe acesta, pe de-o parte datorită faptului că Mihail îl alesese drept consilier. Fiindcă suferea de epilepsie, Mihail a abdicat, iar pe tron ajunge Mihail V. Psellos îi asociază de obicei cu termenul de „tiran”, deoarece a dorit să o îndepărteze de la domnie pe Zoe, trimiţând-o pe această la mănăstire.

În urma unei revolte populare, împărăteasa a fost readusă la palat. Teodora, sora lui Zoe, a fost adusă de la mănăstire şi aseazata pe tron, astfel că cele două surori au domnit pentru o anumită perioada. Însă divergenţa dintre cele două surori o determină pe Zoe să se căsătorească pentru a treia oară, astfel că pe tron ajunge Constantin IX Monomahul. Şi el, ca şi toţi ceilalţi împăraţi, era un reprezentat al aristocraţiei civile.

Constantin moare în 1055, iar conducerea imperiului este preluată de Teodora, care guvernează până în 1056, când moare, astfel că se distinge pe linie feminină Dinastia Macedonenilor. Pe tron ajunge Mihail VI, care fusese ales că succesor de către Teodora. În cele din urmă, acesta a fost deposedat de putere de un reprezentant al aristocraţiei militare.

Revolta militarilor este condusă de Isaac  Comnenul şi izbucneşte în 1057, acesta preluând puterea. Psellos a recunoscut că încă de la început, obiectvul domniei lui Isaac a fost să pună capăt răului din Imperiu, însă consideră că nu trebuia să impună atât de rapid anumite reforme. Împăratul a anulat toate donaţiile şi favorurile realizate de predecesorii săi, domeniile respective intrând în posesia statului, inclusiv pe cele care erau oferite bisericilor. De asemenea, îmbunătăţeşte sistemul de colectare a impozitelor. Aceste măsuri au determinat reacţia aristocraţilor din Constantinopol, care erau cei mai afectaţi de aceste măsuri, astfel că aceştia se împotrivesc reformelor imperiale (Senatul a blocat iniţiativele împăratului). În consecinţă, Isaac abdică în 1059 şi se retrage la mănăstire.

Următorul împărat a fost  Constantin X Dukas. Psellos menţionând că a avut un anumit rol în ceea ce priveşte alegerea împăratului. Cea mai mare greşeală a sa a fost slăbirea armatei.

Acesta moare în 1067, iar pe tron ajunge Mihail VII, iar mama lui se căsătoreşte cu Roman IV Diogenes. Acesta rămâne la conducere până în 1071, organizând trei campanii victiorioase împotriva selgiucizilor. În 1071 suferă o înfrângere la Manzikert, chiar însuşi împăratul fiind capturat. La Constantinopol, puterea este preluată de Mihail VII, care guvernează până în 1078. Despre acesta, Psellos nu scrie multe, deoarece partea a două a lucrării este comandată de Mihail VII.

Pe tron a ajuns Nikephor III. În perioada sa, au loc mai multe confruntări pe plan intern, făcându-se apel la selgiucizi în urma unei revolte militare condusă de Alexios I Comnenul.

Efecte:

Pe plan politic s-a manifestat rivalitatea dintre aristocraţia civilă şi cea militară. S-a ajuns astfel la o instabilitate politică căci în doar 56 de ani au fost 13 împăraţi pe tron. Fiecare grupare caută să-şi impună propriul reprezentant pe tronul imperial, urmându-şi interesele. Cele mai multe succese le-a avut aristocraţia civilă.

Pe plan economic şi financiar se manifestă seceta şi foametea, care conduc la revolte şi războaie civile. Imperiul Bizantin suferă un declin economic şi demografic. Multe terenuri au fost părăsite datorită fiscalităţii excesive. Bizanţul îşi pierde din nou controlul asupra rutelor comerciale. Măsurile ineficiente ale unor împăraţi au contribuit la destabilizarea economică, cheltuind banii din vistierie pentru activităţi personale, distribuirea demnităţilor, acordarea de scutuiri de la plata impozitelor unor persoane laice, acordarea de titluri şi rente unor conducători străini pentru a-i convinge să nu atace imperiul. Cantitatea de aur a monedelor scade, ajungând în timpul lui Mihail al VII-lea de la 24 de karate la 8.

Împăraţii lărgesc baza socială a regimului, deschizând porţile senatului în faţa orăşenimii ce putea constitui un sprijin politic.

Pe plan militar, politica expansionistă este abandonată, astfel, cheltuielile militare a ufost reduse. Constantin al IX-lea a desfiinţat 50 000 de proprietăţi stratiotice de la frontieră imperiului pentru că avea nevoie de bani. Revoltele generalilor au contribuit la declinul armatei.

Pe plan extern, bizantinii reuşesc să cucerească Regatul Armeniei, dar apar turcii selgiucizi care cuceresc Bagdadul şi care invadează provinciile bizantine prin anii 1050-1060. În 1067, aceştia invadează Asia Mică, iar în 1071, bizantinii suferă catastrofală înfrângere de la Manzikert, asta în timp ce normanzii cuceresc sudul Italiei. În Peninsula Balcanică, revoltă din 1047 a destabilizat apărarea de pe linia dunăreană. Pecenegii şi uzii ajung în 1064 în Grecia, dar fiind decimati de epidemie, s-au fragmentat şi au fost absorbiţi de populaţia bizantină. Când Alexios I Comnenul a ajuns la tron, Imperiul Bizantin mai controla doar Constantinopolul şi o parte din Tracia.

6. Cruciada a-IV-a 

Între noiembrie 1202 și începutul anului 1203, în tabăra cruciată își face apariția fiul lui Isaac Angelos, împăratul detronat în 1095, prințul Alexios. Acesta era apropiat de cruciați deoarece era rudă cu Filip de Suavia, care la rândul lui era vărul lui Bonifaciu de Montferrat. Se pare că papa avea cunoștință de acțiunea prințului Alexios, iar într-o primă fază, Inocențiu III susținea ideea sprijinului cruciat pentru reinstalararea pe tron a lui Isaac II Angelos. Susținerea papei era legată de dorința sa de a restabili unitatea Bisericii Creștine. Prințul Alexios face promisiuni importante cruciaților, fiind vorba de o sumă importantă de bani (200.000 de monede de argint), participarea armatei bizantine la expediția cruciată, asigurarea aprovizionării pentru cruciați și apărarea Locurilor Sfinte după ce acestea avea să fie recucerite. Acestea promisiuni i-au determinat pe cruciați să ia în calcul devierea expediției către Constantinopol, însă un rol important l-a avut și Enrico Dandolo, dogele Veneției.

Promisiunile lui Alexios și dorința venețienilor de a ajunge la Constantinopol i-au determinat pe cruciați să se îndrepte către capitala bizantină. Aceștia ajung la Constantinopol în primăvara anului 1203, alături de forțele terestre apărând și flota venețiană. Din sursele occidentale referitoare la cruciada a IV-a,  un reprezentant al marii nobilimi, Godefroy de Villerhardouin și Robert de Clari, un reprezentant al mici nobilimi  și cruciații se așteptau ca prințul Alexios să fie întâmpinat cu entuziasm de populația bizantină, însă lucrurile nu au stat deloc așa. Grecii din Constantinopol nu erau interesați sa îl revadă pe tron pe Isaac Angelos. Însă prezența cruciaților în fața orașului a determinat o mișcare de nemulțumire în capitala bizantină, împăratul Alexios III reușind să fugă din oraș, luând cu el și cea mai mare parte a averilor imperiale. După fuga lui Alexios III, Isaac II a fost scos din închisoare și reinstalat pe tronul imperial, alături de el domnind ca și co-împărat fiul său, Alexios IV.

Alexios IV a avut sprijinul cruciaților pentru a-și duce la capăt planul, însă problemele majore au apărut atunci când acesta a fost nevoit să își respecte promisiunile pe care le făcuse cruciaților, mai ales când venea vorba de bani. Acesta a negociat cu ei o prelungire a tratatului pentru încă 6 luni, până în aprilie 1204. Faptul că latinii au rămas la Constantinopol neplătiți  nu a rămas fără consecințe. Atât sursele occidentale, cât și Nicetas Choniates prezintă aceste consecințe, cu atât mai mult cu cât unele acțiuni ale cruciaților au determinat nemulțumirea populației bizantine (a fost provocat un incendiu ce a mistuit aproape tot orașul;o moschee a fost atacată de cruciați și apărată de bizantini alături de musulmani). Robert de Clari spuneau că bizantinii și cruciații se insultau reciproc, acesta fiind momentul în care este conștientizată ruptura religioasă între Răsărit și Apus (chiar preoții latini îi acuzau pe greci că erau mai răi decât evreii).

Aceste nemulțumiri reprezentate de prezența cruciaților și incapacitatea lui Alexios de a guverna imperiul au dus la izbucnirea unei revolte în februarie 1204. Cei doi împărați au fost detronați (Isaac II a murit la scurt timp după acest moment), iar în locul lor a fost proclamat un alt împărat, reprezentant al aristocrației bizantine, Alexios Dukas, care devine împărat sub numele de Alexios V Dukas. Acesta ia măsuri pentru apărarea orașului, refuzând să îndeplinească promisiunile făcute de Alexios IV, iar cruciații au două variante:să încerce să îi impună noului împărat bizantin respectarea tratatului încheiat cu predecesorul său sau să părăsească orașul Constantinopol și să continue expediția spre Egipt. Au ales prima variantă, iar din martie 1204 încep discuțiile legate de asedierea Constantinopolului.

În tabăra cruciată este elaborat un document cunoscut sub numele de “Partitio Romaniae”. Potrivit acestui document, cruciații urmau să ia cu asalt Constantinopolul și își împărțeau teritoriile bizantine pe care aveau să le controleze după ocuparea capitalei bizantine. Documentul prevedea constituirea unui imperiu latin cu capitala la Constantinopol, iar conducătorii expediției urmau să primească  o serie de teritorii bizantine,  iar cel care  obținea cel mai mult de pe urma acestei împărțiri era Dogele Veneției. Potrivit tratatului, Veneția urma să obțină trei optimi  din teritoriul bizantin, inclusiv din Constantinopol, în special zona Cornului de Aur, tot ei ocupând și Catedrala Sfânta Sofia.

În aprilie 1204, cruciații au luat cu asalt Constantinopolul. Primele atacuri au eșuat, astfel că apăruse ideea că Dumnezeu se împotriva lor, însă au crezut că acestea erau doar câteva încercări, urmând ca să depună mai multe eforturi pentur a cuceri orașul. Prin urmare, în dimineața zilei de 13 aprilie, cruciații au intrat în Constantinopol. Orașul a fost prădat cumplit de cruciați, palatele, bisericile fiind jefuite cumplit. Nicetas Choniates insistă cel mai mult asupra jefuirii asupra Constantinopolului, prezentând pe larg faptele întreprinse de crucați, atât cele legate de jafuri și de omoruri. Timp de trei zile, orașul a fost jefuit  cumplit, iar Constantinopolul nu a mai revenit niciodată la strălucirea sa de dinainte.

Efecte:

După cucerirea orașului, principalele probleme pentru cruciați erau legate de punerea în practică a tratatului din 1204, cea mai importantă fiind cea a desemnării unui împărat. S-a constituit un colegiu format din 6 reprezentanți ai crucților și 6 venețieni care să desemneze un nou împărat. Cei mai mulți credeau că va fi desemna marchizul de Montferrat, însă în mod surprinzător,  împărat a ajuns Balduin de Flandra, care se bucura de sprijinul venețienilor. Acesta a devenit primul împărat latin al Constantinopolului.

Cea de-a doua problemă era legată de împărțirea teritoriilor bizantine. Lucrurile nu au fost la fel de simple, deoarece cruciații occidentali au întâmpinat o rezistență foarte puternică din partea populației grecești, iar în cele din urmă se constituie două sisteme de state de-o parte statele latine:Imperiu Latin de Constantinopol, Regatul Thesalonicului (constituit într-o încercare de a-l despăgubi pe marchizul de Monferrat), mai multe principate latine în Grecia (Moreea revenind familiei de Villehardouin). Evident Veneția a reușit să își rezerve pozițiile cele mai importante, obținând 3/8 din Constantinopol și punctele cheie din arhipelagul grecesc și cetățile de coastă care îi permiteau controlarea traficului comercial prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, și a Mării Egee alături de bazinul oriental al Mării Mediterane (stăpânirea venețiană avea să se numească Ducatul Arhipelagului). Vor apărea și state grecești, state de rezistență greacă. În jurul anului 1203 apare Imperiul de Trapezunt, bazele acestui imperiu fiind puse de doi nepoți ai lui Andronic I Comnenul, David și Alexios. Imperiul nu a avut un rol important în lupta pentru recucerirea capitalei bizantine. În 1205 se pun bazele Imperiului de Niceea, bazele fiind puse de ginerele lui Isaac II Angelos, Theodor Lascaris, care devine împărat la Niceea. Obține un succes de prestigiu când reușește să pune bazele constantinopolitate în orașul Niceea. Acest patriarh l-a încoronat pe Teodor I Lascaris. Al treilea stat este Despotatul Epirului, cu capitala la Arta. Conducătorii despotatului, pentru a-și întări pozițiile, și-au adăugat numelor lor toate numele dinastiilor bizantine din sec. XII (Dukas – Angelos – Kommnenos). Despoții reușesc să cucerească Thesalonicul, proclamându-se regat, însă situația se schimbă după ce grecii sunt înfrânți de Ioan Asan II.

7. Compromisuri şi tentative de recucerire a capitalei bizantine

În urma împărţirii statului bizantin după cruciada a IV-a, s-au constituit două grupări de state:statele latine:Imepriul Latin de Constantinopol,   Principatul de Moreea şi Thesalonicul, şi Statele de rezistenţă greacă:  Imperiul din Trapezunt, pe litoralul sud estic al Mării Negre, o poziţie periferică(condus de Comneni, fondat de nepotul lui Andronic Comnenul), Despotatul Epirului cu centrul la Arta (condus de doi fraţi a lui Alexios al III-lea Angelos, Mihail şi Teodor, având o ascensiune inforitoare, cel puţin în primele două decenii de după cucerirea Constantinopolului).

În 1224, Despotatul Epirului cucereşte Thesalonicul şi pun bazele imperiului de Thesalonic, imperiu grec care se menţine până în 1230, când imperiul de Thesalonic e învins de ţaratul bulgar a lui Ioan Asan al II-lea, imperiul fiind readus la statutul de despotat şi intrând sub autoritatea împăratului de la Niceea.

Rolul cel mai important l-a avut Imperiul de la Niceea. Bazele sunt puse de Teodor I Lascaris care a domnit până în 1222. Şi-a legat numele de înfiinţarea patriarhiei ecumenice în exil. În 1208 a fost încoronat de Patriarhul Constantinopolului pentru a aduce un plus de imagine. A reuşit să oprească înaintarea latinilor din Constantinopol în Asia Mică. A încheiat un tratat cu Imperiul Latin de Constantinopol în 1214, consemnând menţinerea statutul quo-ului din acel moment. Elaborează un plan ce avea ca obiectiv redobândirea Constantinopolului. Îşi propunea să accepte unirea cu biserica Romei şi reia politică de privilegii comerciale. A încheiat tratatul cu Veneţia în 1219 prin care le acorda dreptul de a face comerţ în teritoriile sale, dar nu de a se instala.

Planul nu avea să fie dus la sfârşit. Rezistenţa grecilor a fost puternică căci nu doreau unirea cu Roma. Nu a putut să se căsătorească  cu moştenitoarea Imperiului Latin de Constantinopol.

După moartea lui, tronul revine ginerelui său, Ioan al III-lea Ducas Vatatzes care a condus până în 1254 . A ştiut să menţină un echilibru pe plan intern. S-a bazat pe categoriile mici şi mijlocii:micii pronoiari şi meşteşugari. A reuşit să refacă categoria stratiotilor pentru scurt timp. A promovat o politică care proteja interesele supuşilor săi şi ale imperiului. În 1235 a emis un decret prin care cerea supuşilor să se mulţumească cu ceea ce produc mâinile şi pământurile romeilor şi să renunţe la importuri. Afirmă în edict că aurul niceean nu trebuia să întărească puterea veneţienilor.

În 1240 li se oferă poziţia privilegiată negustorilor din Pisa, care era aliată lui Frederich al II-lea. S-a ocupat şi de refarcerea flotei, fiind conştient că flota veneţiană apăra Constantinopolul. Încurajează activitatea în acest domeniu şi amenajează şantierul de la Smirna.

Pe plan extern, şi-a propus că obiectiv recucerirea Constantinopolului. Reuşeşte să stabilizeze situaţia orientală căci a încheiat pacea cu selgiugizii. Îşi întoarce atenţia spre Constantinopol şi Peninsula Balcanică. Lichidează stăpânirea latină în Asia Mică. Ajunge până la strâmtoarea Bosfor, apoi trece în Peninsula Balcanică. Încheie o alianţă cu Ţarul Bulgar, cu Ioan Asan al II-lea în 1235, printr-o căsătorie dintre fiul lui Ioan Asan şi fiica lui Vatatzes.

Asediază împreună Constantinopolul care nu durează foarte mult.  Apar neînţelegeri între cei doi aliaţi şi asediul a fost ridicat.

În perioada următoare  reuşeşte să învingă Despotatul Epirului, care devine vasal al împăratului niceean. Recucereşte teritoriile din sudul Peninsulei Balcanice, ajungând până la Munţii Hemus. Acţiunile lui sunt facilitate şi de dispariţia lui Ioan Asan al II-lea, 1241.

La moartea lui Iona al III-lea, teritoriile niceeane înconjurau din toate părţile imperiul Latin. Succesorul lui Ioan, Teodor al II-lea Lascaris a avut o domnie scurtă (1254-1258) căci suferea de epilepsie. A reuşit însă în cele din urmă să ducă două campanii împotriva Bulgariei şi a consolidat stăpânirea niceeană din această regiune. Moartea lui timpurie a făcut că în 1256 să ajungă la tron un copil de 6 ani, Ioan al IV-lea. Din regenţă făcea parte omul de încredere a lui Teodor al III-lea Lascaris, Georgios Muzalon. La scurt timp după moartea lui Teodor, se produce o reacţie a aristocraţiei niceeane, profund nemultumuita de desfiinţarea privilegiilor sale de dinastia Lascarizilor şi de marginalizarea sa în conducerea statului. Regenţa a fost înlăturată, iar Geogios Muzalon a fost asasinat, revolta fiind condusă de Mihail Paleologul. Nu l-a înlăturat  pe împăratul legitim, dar a urcat foare repede în ierarhie. Îl convinge pe patriarhul Arsenios că cea mai bună cale de a proteja tronul minorului este de a-l încorona drept co-împărat. La începutul anului 1259, Mihail al VIII-lea era într-o situaţie dificilă şi delicată. Era conştient de faptul că pentru a aduce la conducere propria dinastie avea nevoie de un succes major. Acesta devine obiectivul său declarat:recucerirea Constantinopolului.

Obţine victorii asupra armatelor latine reunite în 1259 la Pelagonia. Însă, un alt asediu eşuat al Cosntantinopolului în 1260 i-a demonstrat împăratului că are nevoie de o flotă mult mai puternică decât cea niceeană pentru a putea să se opună celei veneţiene. Începe să caute aliaţi. Cel mai bun aliat era Genova care era  nemulţumită de faptul că Veneţia controla strâmtorile şi vasele sale nu aveau acces în Marea Neagră, fiind atrasă de perspectivele comerţului pontic.

În 1261 Imperiul de la Niceea şi Genova semnează tratatul de la Nymphaion. Basileul acordă daruri genovezilor:500 hyperperi şi ahiepiscopului Genevei 60 de hyperperi şi acordau genovezilor libertate de comerţ. Pentru prima oară, genovezii aveau jurisdicţie proprie şi veşnică . Toţi duşmani genovezilor urmau să fie excluşi de pe piaţa bizantină, exceptând Pisa.

Li se promiteau vechile lor posesiuni din Constantinopol, dar şi cartierul veneţian din Constantinopol dacă aveau să trimită ajutor rapid şi eficace pentru recucerirea cetăţii.

Genovezii puteau să adune mărfuri, cereale din imperiu şi să le vândă liber. În plus, numai genovezi şi pisani aveau dreptul de a face comerţ în Bazinul Pontic. Aveau ca interdicţie să vândă aur şi argint, căci nu puteau scoate aur şi argint din imperiu fără acordul împăratului. La sfârşitul tratului urmează şi privilegiile negustorilor bizantini, având dreptul să meargă în teritoriile genoveze să facă comerţ. Bizantinii nu au avut nevoie de ajutorul genovezilor în recuceriea Cosntantinopolului. În vara lui 1261  a avut loc o situaţie fericită. O armata niceeană trece pe sub zidurile Constantinopolului, iar grecii le spun că flota veneţiană nu era în oraş. Flota neceeană intră imediat în oraş. Ultimul împărat al Constantinopolului, Balduin al II-lea, fuge. Oraşul a fost recucerit.

Efecte:

Tratatul dintre Niceea şi Genova a stat la originea declinului imperiului, căci acesta ajungea o anexă a economiei oraşelor italiene.

Negustorii genovezi obţineau avantaje vamale considerabile spre deosebire de negustorii bizantini . La mijocul secolului XIV, genovezii se instalează în cartierul Pera. De la  Andronic al II-lea primesc şi dreptul de a-l fortifică. Treptat, genovezii reuşesc să atragă cea mai mare parte a traficului care se desfăşoară prin strâmtori. La mijlocul secolului XIV, Nicephor Gregoras spune că genovezii obţineau din taxele vamale 200 000 hyperperi anual, bizantinii abia obţineau 30 000. Se înregistrau pierderi importante şi prin cedarea comerţului pontic.

Primind dreptul de a aduna şi cerealele, a pornit o criză alimentară în statul bizantin, care depindea tot mai mult de italieni pentru a se aproviziona cu cereale. Împăraţii bizantini au fost nevoiţi să le cumpere cereale. Alimentele erau rare şi vândute la preţuri inaccesibile pentru bizantini. Patriarhul Constantinopolului, Athanasius al III-lea i-a trimis două memorii împăratului prin care reclamă că nu numai că italienii au luat aurul şi argintul lor, dar mai rău este că vindeau  grâu stricat sau amestecat cu paie.

Tratatul din 1261 a fost originea unei adevărate competiţii între Genova şi Veneţia. Patru războaie venetiano-genoveze s-au desfăşurat între mijlocul secului XIII şi sfârşitul secolului XIV. În mare parte, pe teritoriul bizantin se producea confruntarea dintre cele două. Şi tot Imperiul Bizantin a fost cel care a plătit.

8. Otomanii pun capăt agoniei

Sumele pe cale le alocă Bizanţul pentru câştigarea şi menţinerea alianţelor în Occident creşteau tot mai mult. Andronic nu avea cum să mai întreţină flota, marinarii bizantini fiind gata să între în servicul oraşelor italiene sau a turcilor. Apariţia otomanilor complică situaţia şi mai mult.

La începutul sec XIV, în primele două decenii, bizantinii mai controlau doar câteva cetăţi în Asia Mică, Nicomedia, Niceea, aflate în apropierea Constantinopolului. În sec XIV se desfăşoară în Imperiul Bizantin trei  războaie civile. Primul război se desfăşoară între doi membrii ai familiei Andronic în anii 1321-1328, fiind implicaţi sârbii şi bulgarii. În urma victoriei obţinute, Andronic al III-lea devine împărat. După moartea sa din 1341, tronul îi revine lui Ioan al V-lea Paleologul, un copil, şi este instaurată regenţa din care făceau parte Ana, mama sa, şi Ioan Cantacuzino. Cei doi nu se înţeleg şi izbucneşte cel de-al doilea război civil în anii 1341-1347, respectiv în anii 1352-1354. Ioan Cantacuzino încheie alianţa cu otomanii. În 1391, tronul a fost preluat de Manuel II Palaiologos .

Între timp, otomanii se extind. Manuel al II-lea intră în conflict cu Baiazid şi timp de 8 ani, din 1394 până în 1402, Constantinopolul a fost supus blocadei otomane.

În 1422, Murad al II-lea a asediat fără succes Constantinopolul şi a ocupat Thesalonicul.

În 1453, sultanul Mehmed al II-lea  Cumpără acumcucereşte Constantinopolul.

Surse:

Stelian Brezeanu-O istorie a Bizantului, Meronia, 2005

https://en.wikipedia.org/wiki/Decline_of_the_Byzantine_Empire