Meterhanea (copyright Getty images) jpg

Cum sună puterea?

📁 Imperiul Otoman
Autor: Eduard Rusu

Semn distinctiv al dependenţei faţă de Poartă, meterhaneaua a reprezentat cea mai importantă formaţie muzicală întâlnită la Curțile domnești ale Moldovei și Țării Românești, cu rol simbolic şi ceremonial bine reglementat. Fiecare manifestare publică a domnilor se făcea şi prin etalarea muzicii primite de la sultan, metarhaneaua fiind prezentă în absolut toate spaţiile şi ocaziile, mai puţin în interiorul bisericilor. Urmează, veţi vedea, o istorie fascinantă a meterhanelei, a legăturilor strânse dintre muzică şi putere politică.

Încă dinaintea constituirii Imperiului Otoman, structurile politice islamice din Orientul Mijlociu utilizau ‒ alături de alte elemente ‒ o formație muzicală alcătuită din diferite tipuri de tobe, numită „tabl-khana”, ca muzică militară și ca însemn al autorității conducătorului lor (califul). 

Odată cu declinul califatului, conducătorii micilor triburi arabe au solicitat dreptul de a beneficia în continuare de „tabl-khana” și de a se legitima prin aceasta. Iar acest fapt conduce la cristalizarea unei tradiții conform căreia acordarea puterii politice de către calif conducătorului de trib să se facă prin oferirea unei „insigne”, compusă din formația muzicală amintită, un steag și o diplomă de învestire. 

Această practică a fost adoptată și de către otomani în decretarea funcțiilor în ierarhia imperială, fiecare demnitar otoman primind, la numire, o „insignă”, în conformitate cu tradiția islamică amintită.

„Casa mehterilor”

În Imperiul Otoman, această formație muzicală se dezvoltă atât din punct de vedere artistic, cât și politic, devenind o instituție, aflată sub autoritatea strictă a statului. Membrii ei au fost incluși în rândul slujitorilor de rang înalt, denumiți „mehteri”, datorită strânsei legături dintre aceștia și autoritatea politică supremă – sultanul. 

Categoria „mehterilor” cuprindea pe cei care aveau în grijă corturile sultanului, pe cei care se ocupau de diverse servicii interne și pe cei care cântau muzica militară și purtau steagurile în luptă. Din termenul „mehter”, tradus prin „foarte mare”, căruia i s-a adăugat cuvântul „hane”, ce se traduce prin „casă”, s-a ajuns la „mehterhane”, adică la „Casa mehterilor”, care reprezintă instituția acestei categorii de slujitori. 

Muzica militară a otomanilor ‒ sau meterhaneaua ‒ a evoluat de la o componență simplă, din câteva feluri de tobe, la o structură amplă, cu numeroase instrumente, creată pentru a corespunde exigențelor de pe câmpul de luptă sau celor ceremoniale. 

Meterhaneaua cânta în prezența sultanului, atât în curtea interioară, cât și în cea exterioară a palatului Top-Kapı, dar niciodată în harem, și putea fi audiată de un număr foarte mare de persoane, datorită sonorităților puternice și a numărului mare de membri, uneori chiar de ordinul sutelor. Principalele îndatoriri ale mehterilor prevedeau ca aceștia să cânte continuu în timpul luptei, încetarea muzicii însemnând pierderea luptei. De asemenea, ei trebuiau să cânte în fiecare seară (la chindie) sultanului un repertoriu ce cuprindea și rugăciuni și să interpreteze dimineaţa şi seara, în grădina palatului imperial sau în alte orașe ale Imperiului, înainte de rugăciuni, un repertoriu bine stabilit.

În izvoarele româneşti: tabulhanea

Termenul „tabulhanea”, regăsit în izvoarele literare românești mai ales până în secolul al XVIII-lea, este sinonim celui de „meterhanea”. 

Cu toate acestea, în istoriografia română planează încă destul de multe confuzii între acești termeni, ajungându-se până la a se considera că este vorba de două formații muzicale distincte. Confuzia e uşor de lămurit: la popoarele arabe, formația de muzică marțială era alcătuită inițial doar din tobe (tabl=tobă), termenul „tabl-khana” traducându-se prin „Casa tobelor”. „Tabl-khana” sau „tabulhana” reprezintă prima denumire a acestei formații muzicale. După adoptarea și dezvoltarea ei în Imperiul Otoman, termenul „mehterhane” sau „meterhanea” se cristalizează și îl înlocuiește progresiv pe primul.

Puterea trebuie să se audă

După modelul triburilor sau al sangeacurilor arabe din Anatolia de Est, care dețineau aceste formații muzicale ca legitimare a puterii lor, otomanii au preluat și ei practica: toba și steagul au devenit insigna numită „tabl u alem”. 

Însuși Osman I, cel care a pus bazele viitorului Imperiul Otoman, a fost învestit de către sultanul selgiucid Alâeddîn cu însemnele pe care le primea un guvernator de provincie: tui (semn al puterii, alcătuit dintr-un anumit număr de cozi de cal, în funcție de rangul deținătorului), steag, muzică militară și cal.

Titlul de „bey” pe care îl primește Osman vine în urma unor succese militare împotriva bizantinilor, iar primirea simbolurilor tradiționale ale autorității scoate în evidență originea islamică și legitimitatea autorității lui. Steagul și toba reprezentau cele mai importante elemente ale insignei moștenite de la selgiucizi, iar dreptul de a deține muzică militară devine un simbol al puterii guvernatorilor provinciali.

Murad I şi Mehmet al II-lea

Organizarea muzicii mehterilor a fost dezvoltată odată cu formarea Corpului Ienicerilor, în timpul sultanului Murad I. Această formație muzicală a devenit o instituție militară care însoțea ienicerii pe câmpul de luptă, cânta în timpul marșurilor și participa efectiv la luptă prin muzica ei. 

Rolul și activitatea meterhanelei a crescut de-a lungul timpului, iar funcția de „mehter” a depășit limitele Corpului de Ieniceri. Aceste ansambluri au început să funcționeze în mai multe organizații militare, fiecare corp militar având o meterhenea proprie. În afara celei aflate sub ordinea sultanului, au mai fost înființate astfel de formații și pentru marii demnitari ai Imperiului: dimensiunea acestora era reglementată în funcție de numărul tuiurilor celui în subordinea căruia se aflau, dar și de locul unde activau.

Sultanul Mehmet al II-lea este cel care instituie o a doua legislație a meterhanelei, acordând noi posibilități de manifestare acesteia, prin adoptarea ceremonialului de la Curtea bizantină. Tot acum este reglementat și rolul important jucat de meterhanea pe câmpul de luptă, fiind atent gestionat și dezvoltat, sub directa supraveghere și patronare a Palatului: muzica militară trebuia să însufleţească soldaţii înainte de bătălie, dar și în timpul acesteia, când erau obosiți, descurajați sau înspăimântați. 

S-a construit şi un sediu al meterhanelei, care îi conferă acesteia o bază pentru dezvoltare, unde membrii erau educați în spiritul muzicii militare și apoi trimiși, unii dintre ei, în provincii pentru a activa (și educa) acolo. Succesul înregistrat de otomani în pregătirea psihologică a trupelor cu ajutorul muzicii militare a condus la preluarea modelului și de către unele armate europene.

Recrutare pe ritmuri muzicale; războiul sârbo-turc (1876-1878)
Recrutare pe ritmuri muzicale; războiul sârbo-turc (1876-1878)

Sfârşitul meterhanelei

În secolul al XIX-lea, după o lungă perioadă de glorie, înșirată pe un răstimp de mai multe secole, sultanul Mahmud al II-lea desființează Corpul Ienicerilor în anul 1826, iar muzica militară tradițională este și ea îndepărtată din preajma armatei, făcând loc muzicii militare de factură europeană, conduse de Giuseppe Donizetti.

Domni români deținători de meterhanea

În baza legăturilor sus-amintite, primul domn care primește o astfel de „insignă”, conform celor relatate de Ianache Văcărescu, este Mihail, fiul lui Mircea cel Bătrân. Autorul afirmă că în anul 1418 Mihail a închinat țara turcilor, iar în urma acestui fapt sultanul Mehmet I i-a dăruit domnului cabaniță (manta bogat împodobită), cucă (căciulă înaltă, ornată cu pene), două tuiuri, meterhanea împărătească, cal de ceremonie, dar și alte lucruri care țin de acest ritual. 

***

În anul 1462, pe tronul Țării Românești, după Vlad Țepeș, urmează fratele său, Radu cel Frumos, care este instalat direct de sultan, în urma campaniei militare în Țara Românească. Potrivit obiceiului otoman, i s-au dat noului domn cabaniță și cucă, tobă, steag, cal și slujitori.

*** 

Pentru Moldova, primul exemplu vine chiar din timpul lui Ștefan cel Mare. O cronică otomană descrie, referitor la faptele lui Baiazid al II-lea de după cucerirea cetăților Chilia și Cetatea Albă, din anul 1484, că sultanul a numit un voievod al Moldovei și l-a împuternicit cu „insignă” ce avea în componență diferite tobe (davul și nagara), adică meterhanea. 

Cel mai probabil, acordarea acestor simboluri politice are legătură cu pacea moldo-otomană din anul 1486. În urma victoriilor împotriva otomanilor din anii 1485 și 1486, Ștefan cel Mare a încheiat pace cu aceștia, asigurându-și astfel liniștea, iar în urma acestui fapt domnul moldovean primește însemnele puterii, printre care și muzica otomană.

*** 

Un alt domn care a primit însemnele puterii de la Poartă, între elementele cărora se afla și muzica, a fost Vlad cel Tânăr, iar documentul care atestă acest fapt este unul extrem de important pentru cele discutate aici, întrucât se observă foarte clar importanța elementului „muzică” în acest cadru. Astfel, în contextul luptelor pentru putere în Țara Românească, Vlad cel Tânăr este capturat de trupe otomane: „[...] iar apoi, punându-i să meargă, a venit și a tăiat capul voievodului Vlad, cel amintit, sub steagul pe care i-l dăduse măria sa padișahul, tatăl domniei voastre, și a spart toba împăratului”. 

Se observă aici foarte clar elementele puterii politice otomane de care a fost deposedat domnul muntean: Vlad a fost decapitat chiar sub steagul de domnie și i s-a spart toba împărătească, adică toba de la sultan, element prin care domnul se distingea ca mandatar al puterii sultanale. În document nu se amintește nimic despre tuiuri, caftane și altele asemenea, ci doar de steag și de tobă, semn că aceastea erau principalele elemente care sugerau puterea politică.

*** 

O altă mărturie referitoare la prezența muzicii în cadrul simbolurilor puterii acordate de către Imperiul Otoman unui domn român  provine de la Mustafa Ali: acesta relatează despre schimbarea lui Petru Rareș de pe tronul Moldovei cu Ștefan Lăcustă, în contextul expediției sultanului Süleyman Magnificul în Moldova, în anul 1538. În cadrul ceremonialului de învestire, Ștefan Lăcustă a fost îmbrăcat cu blană roșie și cu bonetă de aur și i s-a dăruit din partea sultanului un steag și tobe şi, potrivit „obiceiului generoșilor împărați”, ceremonia a fost dublată de sunetul tobelor, conferind astfel un aspect măreț evenimentului. 

*** 

Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia. Pictură de Stoica Dumitrescu
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia. Pictură de Stoica Dumitrescu

Intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia constituie la rândul ei un episod din care putem desprinde faptul că domnul muntean deținea o meterhanea. 

Muzica turcească acompaniindu-l pe domnitor era alcătuită din „opt trâmbițași după ritul turcesc [care] intonau o melodie acompaniată de tot atâtea timpane de aramă lovite de oameni anume puși [așezați], producând un fel de armonie barbară și discordantă. După aceasta, flaute și fluiere cântând melodios împodobeau intrarea puternicului năvălitor în Transilvania”.

Este foarte posibil ca, și în acest caz, muzica turcească a domnului valah, meterhaneaua, să se fi aflat în posesia lui datorită obținerii tronului cu ajutor otoman, după cum știm, și să reprezinte autoritatea sultanului în acest teritoriu.

FOTO: GETTY IMAGES

Fragmentul face parte din articolul „Muzică şi putere politică. Meterhaneaua la Curtea Țărilor Române”, publicat în numărul 245 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iunie - 14 iulie, și în format digital pe platforma paydemic.

Cumpără acum
Cumpără acum