Cum se trăia în Norvegia medievală

Regalitatea norvegiană şi-a întărit puterea şi a construit aparatul de stat în secolele XI-XII.  Lupta pentru putere se ducea pe două planuri, pe de o parte între  monarhia cu caracter personal şi biserică, iar pe de altă parte între monarhie şi artistocraţia laică. Monarhia a iesit în ambele cazuri victorioasă, iar în acest sens un rol important l-a jucat categoria ţăranilor (bonder).

Regii, biserica si nobilii

Istoriografia marxistă a insistat pe asuprirea acesteia de către triada monarhie-biserică-aristocraţie, dar realitatea era mult mai complexă de atât. De fapt, regalitatea a susţinut dezvoltarea ţărănimii, care la rândul său a fost un factor benefic pentru consolidarea monarhiei. Un rol decisiv în această perioadă l-a jucat capacitatea instituţiilor de a furniza ‘’servicii’’ pentru populaţie şi de a obţine acceptarea faptului ca loialitatea era necesara. Aparatul administrativ s-a dorit a răspunde nevoilor acesteia şi ideologic vorbind avea legătură cu funcţia regalităţii, şi anume aceea de a garanta pacea şi stabilitatea în comunitate. Ţărănimea ar fi fost interesată de menţinerea aparatului administrativ, lucru exploatat de regi la rândul lor. În ceea ce priveşte biserica, aceasta a căutat pe de o parte să capete putere politică, ca în cazul revoltei sale împotriva regilor Sverre sau Magnus Lagabøte, dar pe de altă parte a contribuit la promovarea culturii şi dezvoltarea comunităţilor. Mijlocul secolului al XIII-lea este considerat apogeul bisericii norvegiene, vreme în care s-au demarcat parohii şi înfiinţat mănăstiri.

Conflictul cu monarhia nu a fost unul constant, existând şi multe exemple de colaborare:de pildă, pentru a se asigura că fiul său Magnus va ocupa tronul deşi avea ascendenţă regală doar pe linie maternă, jarl Erling a apelat la biserică. Tratativele au dus la prima ceremonie de încoronare din Norvegia, efectuată de arhiepiscopul Øystein în 1163. În schimb, micul rege a rostit un jurământ de fidelitate papei si a oferit garanţii arhiepiscopiei de la Nidaros, înfiinţate cu 10 ani mai devreme.

Regele Sverre însă, care în 1184 l-a contestat pe Magnus Erlingson, a cerut supunerea bisericii faţă de puterea laică. A fost excomunicat, iar arhiepiscopul Eirik a organizat o rebeliune împreună cu inamicii seculari ai regelui, preluând controlul în Viken şi Oppland, constituind o ameninţare permanentă pentru Sverre pe tot parcursul domniei. Moartea sa în 1202 a deschis calea negocierilor dintre puterea ecleziastică şi “partidul” său, birkebeiene, familiile din Trøndelag. Abia 15 ani mai târziu s-a căzut de acord asupra unui rege, Hakon Håkonsson. În timpul său s-a adoptat în sfârşit legea de succesiune, care transforma Norvegia în monarhie ereditară, spre deosebire de multe alte ţări europene. Fiul său a intărit instituţia, implicată acum puternic şi în domeniul legislativ. În 1270, Magnus Lagabøte a elaborat legile regatului, Suedia ajungând în acest stadiu de evoluţie la mijlocul secolului următor.

Urmaşul său Eirik a limitat influenţa bisericii, iar fratele său Hakon Magnusson a contribuit la eficientizarea administraţiei şi îngrădirea puterii aristocraţilor, ba mai mult, a condus părţi din sud şi insulele Faeroe cu titlul de duce. A iniţiat construcţia a mai multe forturi, precum Akershus, Båhus sau Vardøhus, care împreună cu Bergenhus ridicat mai târziu vor constitui reţeaua de burguri regale din evul mediu târziu. Centrul politic părea că se mută spre vest. Traziţia a devenit vizibilă în speţă odată cu Magnus Eriksson, care drept urmare a politicilor internordice a devenit şi rege al Suediei, la începutul secolului al XIV-lea. Uniunea avea caracter temporar, cu toate acestea nobilii s-au răsculat din cauza politicii sale expansioniste în calitate de rege suedez şi lipsei colaborării cu norvegienii. S-a ajuns la un compromis în momentul preluării tronurilor de către fiii lui Magnus.

O societate de fermieri

Ascensiunea monarhiei şi a bisericii în evul mediu a însemnat preluarea controlului asupra unor funcţii-cheie, cum ar fi elaborarea legilor, ceea ce comunităţile de fermieri făceau singure înainte. Şi totuşi, acestea nu au fost reduse la o participare formală la guvernare, căci interdependenţa monarhie-ţărănime s-a manifestat pe tot parcurul epocii medievale. Societatea norvegiană, deşi supusă schimbărilor, a beneficiat totuşi de o schemă comunitară destul de constantă, de interdependenţa monarhie – autonome locală. Populaţia era implicată direct în domeniul public, atât în cadru juridic cât şi militar. În plus, fermierii erau responsabili de ceea ce în termeni moderni am numi infrastructură.

Aristocraţia laică s-a schimbat şi ea, transformându-se în aristocraţie de robă:serviciile prestate în aparatul de stat asigurau prestigiu şi poziţie social-economică. Colaborarea militară şi politică în timpul războaielor civile a contribuit la consolidarea relaţiilor dintre mica nobilime şi regalitate. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea aristocraţia se organiza sub forma unui “alai” (hirden), ceea ce însemna că mulţi membri nu se aflau în permanenţă alături de rege, mulţi aveau insărcinări locale în calitate de trimişi ai acestuia. Cerinţa pentru a intra în alai era practic jurământul de vasalitate. Curtea regală era deschisă şi celor de rang mai jos, arătând că exista un strat social şi între fermieri şi nobili, cu posibilităţi de ascensiune sau dimpotrivă. Intrarea în serviciul regal depindea şi de cât de bine dezvoltat era controlul regalităţii în diversele regiuni. Exista desigur şi o bucată de aristocraţie nelegată în niciun fel de monarhie. Sub Magnus Lagabøte s-a încercat reglementarea rangurilor, inclusiv dreptul la titlul ereditar ori de lendman (baron), ori de skutilsveine (cavaler). Væpner erau scutierii.

Apariţia acestor cavaleri însemna de fapt formarea elitelor, sub influenţa societăţii şi culturii Europei continentale. Simultan s-a dezvoltat şi heraldica. Vasalii regali erau scutiţi de taxe în schimbul prestării de servicii militare. Treptat nobilii au ajuns să fie scutiţi de toate taxele pe proprietate, ceea ce avea şi o încărcătură simbolică. Terenul arabil oricum avea întinderi reduse, iar aristocraţia nu era foarte interesată de a-şi înmulţi bunurile, întrucât orice nu intra în administrarea sau directă era taxat. Aşa că prefera să trăiască din favorurile regilor. La finele secolului al XIII-lea putem vorbi de o elită aristocratică în sensul clasic, cu moştenirea titlului. Obiceiul alaiului însă a dispărut în secolul urmator, probabil ca urmare a uniunii cu Suedia în 1319.

Întărirea autorităţii aristocraţiei şi ca urmare a activităţii sale militare a avut consecinţe asupra comunităţilor de fermieri. Din proprietari aceştia au ajuns chiriaşi. Cu toate acestea, libertatea personală de care încă se bucurau ţăranii era o raritate în Europa medievală. Importanţa activităţilor precum gricultura şi păstoritul se reflectă în legislaţia bogată referitoare la proprietatea asupra terenurilor. Despre distribuţie se ştie mai puţin, dar se pare că la finele evului mediu regalitatea avea doar 10%, iar familiile aristocrate cam 50-60%. Creşterea demografică şi precaritatea resurselor a menţinut sistemul plăţii chiriilor de către fermieri.

Societatea medievală norvegiană, la fel ca toată Europa, era una a comunităţilor de fermieri, dar în afara acestora mai existau şi grupuri restrânse care se ocupau cu pescuitul, vânătoarea sau păscutul, şi anume populaţia Sami. În istoriografie s-a vorbit foarte rar despre aceasta, pentru că nu societatea nu cuprindea un sistem stabil şi instituţii corespunzătoare, cu alte cuvinte nu putea asigura o bază de taxare care să servească formării statale. Regalitatea trăia în esenţă din chiriile pe proprietate, dar şi din alte taxe. Oraşele aveau în această perioadă o importantă redusă şi populaţie pe măsură:prin 1350 Bergen avea cam 7000 de locuitori, Oslo 3000, Tønsberg 1500. Deşi regii erau mai mult itineranţi, era nevoie însă ca puterea militară să fie concentrată în câteva centre. Administraţia ecleziastică s-a extins şi ea. Din mediul rural soseau la oraşe produse de larg consum, atât pentru comerţ intern cât şi pentru cel extern. De aceea cele mai multe locuri de muncă se găseau în domeniile negustoresc şi maritim. Se exporta lemn şi peşte, se importau cereale, făină, malţ, textile, dar în general activitatea nu se afla încă în ascensiune.

Resurse:Store Norske Leksikon