Cum se sărbătorea Anul Nou la curtea domnească în secolul al XVIII-lea

Ziua de 1 ianuarie a fost stabilită prin edict drept dată care marchează anul nou (de guvernare) în vremea lui Iulius Cezar, romanii dedicând-o lui Ianus, zeu al porților ceremoniale, timpului, dualității, riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție, reprezentat adesea cu două fețe: una orientată spre anul care se încheie și alta spre anul care vine. Metoda cea mai folosită de romani pentru identificarea anilor în scopul numerotării era să-i numească după cei doi consuli care își inaugurau consulatul în acel an. Din 153 î.Hr., ei își începeau mandatul pe 1 ianuarie, iar Iulius Cezar a continuat și legiferat acest obicei.

În Țările Române, în veacul al XVIII-lea, anul bisericesc începea la 1 septembrie, anul financiar la 1 august iar anul agricol în luna martie. Se onora și tradiția calendarului roman, conform căreia anul civil începea la 1 ianuarie, momentul suprapunându-se sărbătorii Sfântului Vasile. Tot în această zi erau schimbați sau realeși egumenii mănăstirilor, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

Pentru instituția domniei, comemorarea sfântului servea drept mijloc de legitimare și comunicare a puterii. Ceremoniile publice creau o punte între domn, boieri și norod, dând impresia coeziunii corpului social. „Adunat în piață, în târg, pe uliță, pe stradă, în sala tronului sau în curtea bisericii, poporului i se oferă o clipă din măreția puterii. Este un timp în care orice conflict, orice disensiune încetează, iar bucuria, afundarea în desfășurarea ritualului, trăirile laice sau religioase fac din participant parte din ceremonialul însuși.” 

Reproducând parțial momentele sărbătorii Nașterii Domnului, solemnitatea se desfășura în două acte, ajunul și ziua propriu-zisă. În ajunul Sfântului Vasile, domnul și dregătorii participau la vecernia oficiată de mitropolit împreună cu înalte fețe bisericești. Apoi, întrega curte se îndrepta spre spătărie, unde avea loc tratația cu vutcă, confeturi și cafea, atmosferă însoțită de muzica fanfarei militare. Tot în ajun debuta ceremonia reînnoirii dregătoriilor. Boierii care aspirau la un nou „mandat” depuneau însemnele funcției lor în mâinile marelui postelnic (toiege aurite, săbii, buzdugane, lanțuri de argint, etc.) și așteptau, „cu inima înghețată”, deliberarea lui Vodă din acea noapte. Caracterul simbolic al ceremoniei devine din ce mai evident, în timpul domniilor fanariote frizând ridicolul. 

„Până în ziuă, Vodă trimitea fiecăruia acasă sau o confirmare în aceeași funcție pe anul viitor, sau o’naintare, sau o nouă numire”. Nerăbdător, boierul aștepta aprodul la curte, plecând cu el spre casă, însoțiți de lăutari. În toată mahalaua țiuia muzica:

„Chiu și vivat fericit!
Boerul s-a căftănit!
Chiu, chiu, chiu și ha, ha, ha
Trăiască Măria Sa!
Cât îi șade de frumos
Cu șalvari de merinos,
Cu antereu de citarea
Și cu fes de Indirnea.
Parcă-i pașa din Rusciuc, Când bea cafea și ciubuc!
Chiu, chiu, chiu și ha, ha, ha,
Trăiască Măria Sa!”

Cei care nu erau învestiți cu vreo funcție, „rămâneau cu ahtul la inimă” și „își opăreau paraponul în cafele, oftau de sărea din ciubuc cât colo cărbunele și tutunul, și cugetau cu amărăciune cât de iute se învârtește roata lumii.”

Sărbătoarea episcopului de Cezareea Cappadociei începea dis-de-dimineață, cu utrenia la care se făcea polileu, „cu dare de făclii de ceară”. Boierii luau parte la slujbă fără însemnele dregătoriei lor, urmând a le primi în aceeși zi, în cadrul unui ceremonial care avea loc în sala tronului. La ieșirea din sfântul lăcaș, domnul era întâmpinat de reprezentanții breslelor curții care presărau în calea sa „năfrămile lor, cu seamnile ceale de slujba lor”, primind în schimb de la vel vistier un bacșiș consistent. Boierii intrau în spătărie potrivit stării lor, sărutau mâna domnului și erau „căftăniți”, după care căpătau însemnele noilor funcții. Spre deosebire de boierii veliți, rangurile inferioare sărutau nu doar mâna, ci și poala hainei domnului. Cu acest prilej Vodă era copleșit de daruri, care de care mai scumpe, atenție pe care o întorcea boierilor în ziua de Paște.

Urma nelipsita tratație, fastuoasă sau simplă, însoțită de muzică. Din scrierile lui Anton-Maria Del Chiaro, aflăm despre un obicei care avea loc la ospețele domnești la începutul secolului al XVIII-lea. Dacă se întâmpla ca în timpul festinului un comesean să strănute, i se dădea un pahar de vin și o bucată de postav fin și una de atlas, „ca să-și facă anteriu și haină dedesubt”. Dacă Vodă strănuta, atunci marele vistier trebuia să-i dăruiască un brocart de aur pentru o haină. Binențeles, nimeni nu îndrăznea să-și provoace în mod artificial strănutul. 

Obicei adus de la Constantinopol, ceremonia plăcintei cu răvașe constituia o altă delectare amuzantă la ospețele de Sfântul Vasile. Către finele festinului își făcea intrarea „plăcinta mare”, făcută din foițe de aluat, în care erau ascunși bănuți de aur, dar și bilete, având scrise pe ele cuvinte „meșteșugite”. Spre hazul adunării, boierii erau nevoiți să anunțe cu glas tare ceea ce descopereau în felia de plăcintă, cuvinte precum: Bețiv, Hrăpăreț, Muieratic, Poftitoriu de Domnie. Aceeași ceremonie se petrecea și la masa doamnei, unde se adunau soțiile dregătorilor. 

„După aceea se retrăgeau cu toții pe la curțile sau pe la gazdele lor, cu gândul că doar peste câteva zile, la 6 ianuarie, se vor întoarce iarăși la Curtea domnească, pentru serbarea Bobotezei.”

Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu Cesianu 

Foto sus: Taraful Ochialbi, acuarelă de Carol Popp de Szathmáry, colecția Muzeului Nicolae Minovici, Muzeul Municipiului București.

Bibliografie: 

Theodor Codrescu, Uricariul sau colecțiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, Vol.XVII, Tipografia Buciumului Român, Iași, 1891.
Tudor Dinu, Bucureștiul Fanariot, Vol.I, Humanitas, București, 2015.
Sorin Iftimi, Ceremoniile Curții domnești. La Crăciun, Anul Nou și Bobotează (secolele XVII-XIX), în Spectacol public între tradiție și modernitate. Sărbători, ceremonialuri, pelerinaje și suplicii (coord. Constanța Vintilă-Ghițulescu, Mária Pakucs Willcocks), Institutul Cultural Român, București, 2007.
Dan Simonescu, Literatura românească de ceremonial, Condica lui Gheorgachi, 1762, Fundația Regele Carol I, București, 1939.
Călători străini despre Țările Române, Vol. VII, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.