Cum se distra elita din Ardeal înainte de Marea Unire: baluri, drumeţii pe munte, schi şi patinaj
Cine-ar fi crezut că orăşenii din Ardeal din secolele trecute aveau oportunităţi nenumărate când venea vorba despre petrecerea timpului liber? Printre activăţile preferate se numărau participarea la baluri, concerte şi spectacole de teatru, drumeţii pe munte, scăldat şi patinaj.
Apropierea de Ungaria şi Austria a făcut ca Transilvania să fie spaţiul ideal de comunicare şi interacţiune a unor culturi diferite. Aici, Europa era mai prezentă decât în Principatele Române.
Acest lucru s-a putut observa în accesul la cultură şi trendurile din Europa, aducându-se profesori străini, cumpărându-se cărţi care au făcut vâlvă pe continent şi făcându-se abonamente la gazetele occidentale din Franţa, Germania, Olanda, Belgia sau Austria.
Pătrunderea curentelor europene, dar şi o dezvoltare masivă a infrastructurii, prin înfiinţarea societăţilor culturale, construirea unei reţele de căi ferate, iluminat public şi ridicarea unor instituţii de cultură cu săli mari, care puteau susţine evenimente de toate felurile, a făcut ca viaţa socială a ardelenilor, chiar şi din oraşele mici să fie foarte bogată încă din secolul al XIX-lea.
În Bistriţa de exemplu au fost construite sedii administrative şi de învăţământ dotate cu ample şi fastuoase săli festive, dar şi sedii bancare, militare şi sociale – hoteluri, spitale, saloane şi cafenele.
De la divertismentul privat la cel public
În prima parte a secolului al XIX-lea, divertismentul era unul privat. Balurile şi concertele erau găzduite de elita societăţii, iar cei care aveau acces la aceste evenimente erau doar cei din clasele superioare.
„Întâlnirile de socializare aveau loc într-un cadru restrâns, legate de anumite evenimente din viaţa de familie şi unde, de obicei, se ascultă muzică, poezie. Muzica era o componentă educativă şi recreativă a unei categorii elevate a populaţiei. Era o modă a timpului în cercurile cu pretenţii de elită provincială, ca tinerele domnişoare să fie educate de mici, prin lecţii particulare, să ştie să recite poezii, să cânte la pian sau vioară“, explică muzeograful Elena Pleniceanu în Revista Bistriţei din 2013.
Dansurile erau şi ele diferite în funcţie de clasa socială. Dansurile „de salon“, dedicate elitei societăţii, erau mai lente, asta datorită veşmintelor greoaie şi incomode, iar cele ale ţăranilor erau mai săltăreţe, pentru că hainele lor practice şi comode permiteau asta.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, divertismentul priveşte o conotaţie socială şi publică. Petrecerea timpului liber este legat de spaţiul public: ardelenii se plimbau pe jos sau cu birja, ieşeau la teatru sau cinematograf, se relaxau pe terasele restaurantelor şi cafenelelor.
Elene Plăniceanu mai dezvăluie faptul că bistriţenii, de exemplu, preferau să îşi petreacă timpul liber la patinoar, pe munte, la schi sau la scăldat. Evenimentele erau susţinute în continuare de elita urbei, însă aveau acces toţi, indiferent de clasa socială.
Existau însă şi evenimente „exclusiviste”. Filarmonica din Bistriţa, care funcţiona încă din 1898, a susţinut în 1912 un spectacol unde, alături de cântăreţii autohtoni au fost invitaţi şi doi solişti ai operei din Viena.
„Balurile şi concertele erau găzduite de elita societăţii care deţinea un anumit potenţial economic şi standard social. Prin punerea la dispoziţie a spaţiului, o gazdă câştiga notorietate şi comentarii elogioase la adresa persoanei şi familiei. Balurile erau făcute pentru a dansa, pentru a-ţi afla zestrea şi perechea, tinerii alegându-se uneori cu logodne sau chiar cu nunţi, iar vârstnicii se distrau cu mâncăruri şi băuturi alese sau cu jocuri de noroc la modă. Balul, considerat o adevărată instituţie de socializare, dădea tonul noilor tendinţe, desfăşurate după reguli şi ritualuri străine obişnuinţelor locale“, mai spune muzeograful.
Fiecare asociaţie avea balul său, astfel că abia ajungeau duminicile pentru ca toate să aibă loc. Exista un bal al pompierilor, al asociaţiei meseriaşilor, al asociaţiei negustorilor sau sportivilor, al femeilor sau al studenţilor.
O dată la câteva ore se făcea pauză de la dans, pentru ca cei prezenţi să se mute în altă sală pentru a mânca. Încă de pe atunci exista bufetul suedez, compus din ce puneau la dispoziţie organizatorii şi cei mai avuţi dintre participanţi.
