Cum s-a desfășurat Bătălia de la Vaslui: Cea mai strălucită victorie a lui Ștefan cel Mare
În decembrie 1474, armata otomană a intrat în Moldova. Un prim atac al akingiilor în sudul Moldovei a fost respins de moldoveni, care au aplicat apoi tactica „pământului pârjolit”, au otrăvit fântânile (un cadavru de animal aruncat în fântână, mai ales de porc, era de ajuns) și s-au retras din calea armatei turcești. Populația civilă a fost trimisă în zonele montane din estul și din nordul țării, iar trupele ușoare moldovene au început să-i hărțuiască pe turci, distrugând mai ales detașamentele izolate, plecate după jaf sau în recunoaștere.
Ținta finală era Suceava, Cetatea de Scaun a Moldovei. Pentru a ajunge aici, existau două căi: un drum de-a lungul Siretului, și un altul pe Valea Bârladului, pe direcția Vaslui-Roman. Armata otomană s-a îndreptat spre Vaslui, iscoadele indicând această zonă drept locul taberei lui Ștefan. Pentru a ajunge la tabăra lui Ștefan, armata otomană trebuia să treacă un pod de lemn - Podul Înalt, construit probabil pe piloni - peste râul Lipovăț, afluent al Bârladului, pod inadecvat trecerii unui mare număr de trupe, în special a trupelor grele și a artileriei. Zona era ideală pentru apărătorii moldoveni, în același loc o armată poloneză fiind înfrântă în 1450.
Valea avea forma unui semioval, flancat de dealuri acoperite cu păduri, și era o zonă mlăștinoasă, care restricționa mișcarea trupelor atacatoare. Aici Ștefan încropise fortificații și își aștepta inamicul, lângă mlaștina Racovița, la confluența râului Racova cu Bârladul. Din prea multă încredere sau din neglijență, comandantul otoman nu a trimis cercetași în zonă, pentru a avea o imagine clară asupra terenului din fața sa și a poziției moldovenilor.
Bătălia de la Vaslui
Șemseddin Ahmed bin Suleiman Kemal pașa-zade scrie în cronica sa că „nu erau zile bune pentru expediție; se apropia iarna”; pe drum, „oastea prădătoare a fost surprinsă de vremea de iarnă, care, aruncând din arcuri asupra lor săgeți de ploaie, a dat cel dintâi semnul înfrângerii în inimile ostașilor ocrotitori de țări. Așa s-au stricat podoabele lor, asemenea unor grădini; s-a dus prospețimea lor... Torentul de ploaie udându-i de tot pe acei călăreți și slujitori, toți șoimii care zburau în lupte au devenit ca niște găini jumulite”... Ștefan adunase armată, ceruse ajutor și din țările vecine și „fiecăruia [...] i-a dat arme și zale și a preschimbat oastea sa, plină de măreție, într-un munte de zale de oțel”.
În dimineața întunecoasă a zilei de 10 ianuarie 1475, turcii s-au apropiat de armata lui Ștefan. Se pare că otomanii aveau o vagă idee despre unde ar putea fi moldovenii și aliații lor, dar ori nu cunoșteau locul exact, ori nu și-au dat seama, din cauza ceții, că au ajuns în acel loc decât prea târziu, fără a ști și că zona e strâmtă și mlăștinoasă. De asemenea, nimeni nu putea să vadă dealul pe care se afla voievodul moldovean cu trupele sale. Grigore Ureche menționează că „așa i-au cuprins pe turci negura, de nu se vedea unul cu altul”. În față erau spahiii, apoi ienicerii și Soliman, urmați de asabi; akingiii cu trenul de bagaje și artileria încheiau lungul convoi. Este posibil ca o parte din trupe să nu fi fost prezente la luptă, aflându-se în căutare de provizii și de pradă. Ștefan știa cu siguranță poziția exactă a otomanilor.
În negură, spahiii s-au pomenit dintr-odată în fața fortificației moldovene și au început atacul, dar nu în mod organizat, fiind surprinși și mai mult forțați de împrejurare. Ienicerii au trecut și ei podul, auzind zgomotul bătăliei din față, s-au amestecat cu spahiii și au intrat în mlaștină. Otomanii au atacat în rânduri compacte, fiind de presupus că au avut pierderi mari încă din prima fază a bătăliei, loviți de proiectilele armelor de foc, de săgeți, sulițe, și hăcuiți de topoare, săbii, spade, ghioage în încercarea de a sări peste palisada infanteriei moldavo-secuiești. Kemal pașa-zade recunoaște poziția defensivă excelentă deținută de moldoveni, în pădurile din care nu puteau fi scoși și nici înconjurați, plus faptul că din față se trăgea cu tunuri, puști, arcuri și „zenberecuri”.
Artileria nu putea fi folosită de către otomani, fiind în spatele convoiului și neexistând practic vizibilitate, era nevoie și de timp pentru a instala și a folosi artileria vremii. Este totuși posibil ca artileriștii otomani, la ordinul lui Soliman, să fi început instalarea tunurilor în poziție, pentru orice eventualitate. Între timp, bătălia din zona valului avansase. Ne putem imagina un masacru complet, o luptă cumplită fără milă de ambele părți. După ce șanțul s-a umplut de cadavre, otomanii au asaltat valul, au pătruns în fortificație, o cruntă luptă corp la corp începând. Prima linie moldavo-secuiască a început să dea înapoi, fiind aproape distrusă – ienicerii, maeștri ai meseriei armelor, erau redutabili în lupta de aproape.
Artilerie moldoveană la Vaslui. Știm din surse că o importanţă covârșitoare în bătălie a avut-o artileria moldoveană. Chiar dacă e foarte posibil ca artileriștii să fi fost mercenari străini – unguri și mai ales germani –, această armă era folosită în voievodat. Ilustrație de Cătălin Drăghici
Se pare că acest prim episod al bătăliei a durat probabil 3-4 ore. Pe la amiază, probabil și în condițiile ceții care se ridica, Ștefan a dat ordin muzicanților din preajma podului să sune din instrumente. Armata otomană, surprinsă de zgomot, s-a întors și a atacat spre dreapta, nimerind în apa înghețată a Bârladului. În acest moment, artileria de pe flancurile moldovene a tras în plin, fiecare din cele 20 de tunuri având șapte lovituri la dispoziție. Panica s-a instalat în armata otomană, măcelul luând proporții apocaliptice. Trupa lui Ștefan a atacat de pe deal și de pe flancul stâng, infanterie și cavalerie deopotrivă, izbind puternic în otomani, concomitent cu atacul infanteriei rămase în vale. Se pare că acum au avut loc cele mai mari pierderi în rândul otomanilor, năuciți de loviturile care au venit atât de repede din toate direcțiile. Tot Kemal pașa-zade prezintă succint asaltul final al armatei lui Ștefan cel Mare:
„Oastea ghiaurilor răi din fire, care era cât un ocean de întinsă, punându-se în mișcare ca un uragan și ca un vânt puternic aducător de nenorociri, a aruncat cu vântul orgoliului său butoiul [armata otomană] și l-a împins spre mal pe un val”.
Atacul moldovean a fost prea puternic, scrie cronicarul turc. Beii i-au propus lui Soliman o retragere strategică și apoi continuarea luptei. Dezastrul armatei otomane a fost completat de panica generalizată a retragerii, Soliman nemaiputând să-și strângă și să-și organizeze soldații, care „s-au călcat în picioare unii pe alții ca niște turme de oi”.
Moldovenii – probabil trupa care ar fi trebuit să fie pe flancul drept – au capturat tunurile otomanilor și mai bine de 100 de steaguri, alături de aproximativ 4.000 de prizonieri. Orice încercare a turcilor de a se replia a fost inutilă. Retragerea a avut loc în viteză și în dezordine, timp de trei zile, înspre Dunăre, având cavaleria moldoveană și polonă pe urme, oprindu-se la Isaccea, în Dobrogea. Ne putem doar imagina furia cu care cavaleria creștină s-a aruncat asupra turcilor aflați în retragere, în timp ce infanteria îi măcelărea pe răniți, lua prizonieri și jefuia carele otomanilor. La Iovănești, în locul numit „Vadul Turcilor”, a avut loc masacrarea trupelor turcești împotmolite în vadul mlăștinos. Cronicarul otoman Kemal pașa-zade scrie că aici li s-au luat otomanilor „capul și cămășile”(cămășile de zale).
Flota otomană, concomitent cu derularea campaniei terestre, încercase fără succes să cucerească Chilia și Cetatea Albă. Probabil la acest episod se referise Dlugosz, iar retrocedarea cetăților din textul său poate însemna pur și simplu că otomanii au ridicat asediile și au plecat.
Trupele muntene, comandate de voievodul muntean - „călărețul cel plin de uneltiri”, după cum scrie Kemal pașa-zade, au părăsit câmpul de bătălie fără a intra în luptă. Mai mult chiar, Laiotă a atacat parte din trupele otomane care căutau să-și scape pielea trecând prin Muntenia.
Cea mai mare victorie militară a lui Ștefan cel Mare
Numărul pierderilor otomane a fost enorm – cronicile vorbesc despre 45.000 de morți, inclusiv patru pașale. Circa 100 de steaguri otomane au fost capturate, laolaltă cu pradă bogată. Prizonierii, în afară de cei aparținând unor mari familii otomane, au fost trași în țeapă, iar cadavrele lor arse. La o sută de ani după bătălie se mai vedeau lângă Vaslui movilele formate din resturile umane (se pare că moldovenii au ars pe loc cadavrele celor căzuți în bătălie) și trei cruci de piatră ridicate în memoria victimelor. Două dintre movile mai erau vizibile la începutul secolului al XX-lea lângă râul Racova. Nu s-au făcut cercetări amănunțite asupra locului bătăliei, loc care de-a lungul vremii a fost asanat, sistematizat și folosit intens în agricultură.
Patru dintre comandanții otomani capturați, laolaltă cu 36 de steaguri și parte din pradă, au fost trimiși de către Ștefan cel Mare regelui Cazimir al Poloniei, cu rugămintea de a-l sprijini și pe viitor cu bani și trupe împotriva otomanilor. Scrisori – în care descria victoria și cerea ajutor militar –, prizonieri și steaguri capturate au fost trimise Papei și regelui Matia Corvin. Papa i-a conferit titlul „Athleta Christi”, regele polonez a invocat lipsa oamenilor și a fondurilor cerute, iar regele maghiar a scris capetelor încoronate ale Europei că el este de fapt cel care a înfrânt o mare oaste otomană condusă de voievodul muntean. Ștefan e menționat în scrisoare ca fiind comandantul armatelor regale. În anul următor totuși, cu ocazia invaziei otomane conduse de însuși sultanul Mahomed II, trupele transilvănene trimise în ajutor de Matia au fost cele care au înclinat hotărâtor balanța spre victoria moldovenilor.
Mahomed II a fost distrus la aflarea bilanțului expediției în Moldova, nu a ieșit din cortul său și nu a vrut să dea audiențe nimănui timp de trei zile. Va încerca să-și ia revanșa în anul următor, trupele comandate de el obținând o victorie tactică la Valea Albă, fiind însă înfrânte sub zidurile cetăților moldave și alungate apoi furios spre Dunăre de moldoveni și de transilvăneni.
Jan Dlugosz, în a sa Cronică a Poloniei, dă informația că, după bătălie, Ștefan a postit 40 de zile cu apă și pâine, interzicând în toată țara să îi atribuie cineva lui marea victorie, voievodul spunând că aceasta îi aparține lui Dumnezeu, și nu lui. Cronicarul polon Martin Bielski menționează că Ștefan și ai săi au făcut un pelerinaj după bătălie, desculți – nu se precizează unde. Referitor la victoria uimitoare de la Vaslui, Dlugosz scria despre Ștefan cel Mare:
„O, bărbat demn de admirat, întru nimic inferior comandanților eroi, pe care atât de mult îi admirăm; acesta în vremea noastră este cel dintâi dintre principii lumii, care a repurtat asupra Turcilor o biruință așa de măreață. După judecata mea, el este cel mai vrednic să i se încredințeze șefia și conducerea întregii lumi și mai ales funcția de șef suprem și comandant în contra Turcilor printr-o sfătuire, învoială și hotărâre a tuturor creștinilor, fiindcă alți regi și principi catolici sunt aplecați spre trândăvie, plăceri lumești sau războaie civile”.
Cronica lituaniană care descrie bătălia și prada luată de moldoveni menționează și execuția prin tragere în țeapă a celor 11.000 (!) de prizonieri (cifră probabil din nou mult exagerată). Cronica mai descrie misiunea unei solii moldovene la sultan, ulterior bătăliei. Solii, încărcați de „daruri mari” pentru sultan, s-au plâns acestuia, în numele lui Ștefan, de turcii „lotri și fugari” care, fără știrea sultanului, au intrat în Moldova și au făcut mari stricăciuni. Ștefan îl ruga pe sultan să i-i înapoieze pe turcii fugiți înapoi în Imperiu și pe care nu a apucat să-i pedepsească pentru fapta lor. Sultanul i-a trimis pe soli înapoi doar în cămăși și desculți.
Bătălia de la Vaslui nu a fost cea mai mare victorie creștină asupra Islamului, așa cum în mod eronat se tot insistă în spațiul public. A fost un episod din lungul conflict care a opus tendințele de dominare otomane în spațiul est-european încercărilor de independență politică ale statelor medievale românești. Rămâne, însă, în istorie drept cea mai mare victorie militară a lui Ștefan cel Mare.
Acest text este un fragment din articolul „Victoria din mlaștină – Vaslui 1475”, publicat în numărul 228 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com.
