Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii: amintiri din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

Din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial ne-au rămas nenumărate mărturii. Oameni din toate categoriile sociale, implicați activ sau pasiv în război, au ținut jurnale în acele vremuri sau și-au scris memoriile după 1945 pentru a nu uita – și a nu-i lăsa pe alții să uite – lucrurile teribile la care au fost martori. Aceste mărturii vii, profund umane, ne aduc aminte că războiul n-a fost doar unul al strategiilor, al armelor masive sau al marilor generali de armată. Fiecare om, soldat sau civil, a suferit în acel război și viața i-a fost profund schimbată;ca să nu mai spunem că milioane de oameni și-au pierdut și viața. Și din partea acestora ne rămân mărturii:avem, spre exemplu, jurnale păstrate în lagăre de concentrare sau însemnările unui pilot kamikaze, care mărturisește că nu este fericit că trebuie să-și dea viața pentru împărat. Toți acești oameni au fost atrași cu forța într-un război care, de multe ori, nu era al lor, dar căruia au încercat să-i supraviețuiască. Unii au reușit;de la ceilalți, cei care au murit, nu ne mai rămân decât aceste cuvinte. 

10. Michihiko Hachiya, Hiroshima, 6 august 1945

Am început să mergem, dar după 20 sau 30 de pași a trebuit să mă opresc. Nu mai puteam să respir, inima îmi bătea foarte tare, iar picioarele au cedat sub mine. M-a cuprins o sete copleșitoare și am implorat-o pe Yaeko-san să-mi găsească niște apă. Dar nu exista apă de găsit. După puțin timp forța mi-a mai revenit și am putut să continuăm drumul.

Eram încă gol, și deși nu simțeam niciun fel de rușine, am fost deranjat când am realizat că modestia mă părăsise... Progresul nostru către spital era interminabil de lent, până când picioarele mele, rigide de la tot sângele uscat, au refuzat să mă poarte mai departe. Forța, până și voința, de a continua m-au părăsit, așa că i-am spus soției mele, care era aproape la fel de grav rănită ca și mine, să continue singură. La asta ea a obiectat, dar nu exista altă alegere. Trebuia să meargă înainte și să găsească pe cineva care să se întoarcă după mine. 

Mărturia lui Michihiko Hachiya datează din dimineața zilei de 6 august 1945, ziua în care asupra Hiroshimei a fost lansată prima bombă nucleară. Un sfert din populația orașului a pierit instantaneu în explozie, iar cei care au supraviețuit au fost expuși la un nivel extrem de periculos de radiații. La momentul acela, Michihiko Hachiya, care lucra la un spital, se afla acasă, la o distanță de circa 1.5km de centrul exploziei. Suficient de departe cât să scape cu viață, dar suficient de aproape cât să sufere răni grave. Forța exploziei a distrus hainele de pe el și i-a cauzat răni și arsuri foarte grave, mai ales pe partea dreaptă a corpului. Setea copleșitoare pe care o descrie în jurnal era chiar un efect al pierderii rapide a fluidelor din corp din cauza arsurilor.

Atât Michihiko, cât și soția sa au supraviețuit, iar jurnalul bărbatului a fost publicat la un deceniu după încheierea războiului. 

9. Zygmunt Klukowski, doctor polonez, 21 octombrie 1942

De dimineața devreme până noaptea târziu, am fost martori la evenimente de nedescris. Soldați SS înarmați, jandarmi și „poliția albastră” au umblat prin oraș în căutare de evrei. Evreii au fost adunați în piață. Au fost scoși din casele lor, din hambare, beciuri, mansarde și celelalte locuri de ascunzătoare. Toată ziua s-au auzit sunete de împușcături. Uneori se aruncau grenade în beciuri. Evreii erau bătuți și loviți;nu se făcea nicio diferență între bărbați, femei sau copii mici.

Toți evreii vor fi împușcați. Între 400 și 500 au fost omorâți. Polonezii au fost obligați să-nceapă săprea mormintelor în cimitirul evreiesc. Din informațiile pe care le-am primit, 2000 de persoane sunt încă în ascunzători. Evreii arestați au fost încărcați într-un tren din gară pentru a fi mutați într-o locație necunoscută.

A fost o zi îngrozitoare. Nu pot descrie tot ceea ce s-a petrecut. Nu vă puteți imaginea barbaria germanilor. Sunt complet distrus și nu pot să mă regăsesc. 

Mărturia doctorului Klukowski datează din toamna anului 1942, atunci când orașul polonez Szczebrzeszyn a intrat în vizorul celor însărcinați cu punerea în aplicare a Soluției Finale. Klukowski a fost un memorialist foarte activ, care a notat absolut tot ce s-a întâmplat în orașul său în timpul ocupației naziste. Și-a asumat, astfel, un risc enorm, căci dacă jurnalul i-ar fi fost descoperit ar fi fost sigur executat. 

Aceste însemnări din jurnal documentează viteza și ferocitatea cu care evreii din Estul Europei au fost încercuiți și trimiși spre moarte. Chiar în ziua următoare, deci în 22 octombrie, doctorul Klukowski notează că SS-ul părăsise deja satul, lăsând în urmă poliția militară însărcinată cu depistarea evreilor rămași încă în libertate. 

8. Lena Mukhina, Leningrad, 3 ianuarie 1942

Murim ca muștele din cauza foametei, dar ieri, Stalin a dat un alt dineu la Moscova în onoarea lui Eden. Este scandalos! Ei își umplu burțile acolo, în timp ce noi nu primim nici măcar o bucată de pâine. Se distrează la tot soiul de recepții strălucitoare, în timp ce noi trăim ca oamenii peșterilor, ca niște cârtițe oarbe.

În timpul îndelungatului asediu al orașului Leningrad, sute de mii de civili au murit de foame. Însemnarea de față, a tinerei Lena Mukhina, în vârstă de 17 ani, datează din primele luni ale asediului german, când situația grea încă nu ajunsese în punctul ei culmimant. 

Pe măsură ce blocada se tot prelungea, locuitorii orașului au ajuns să mănânce șobolani, pisici, chiar și pământ sau lipici. S-au raportat și cazuri de canibalism. În ianuarie 1942, Lena locuia cu mătușa sa, care murit de foame o lună mai târziu. Tânăra a supraviețuit reușind să ascundă de autorități moartea rudei sale, profitând astfel și de rațiile ei de mâncare. În însemnări ulterioare, ea scrie că plănuiește o evadare spre moscova. Jurnalul său se încheie brusc în data de 25 mai 1942, când tânăra a reușit o traversare periculoasă a Lacului Ladoga. 

7. Felix Landau, ofițer SS, 12 iulie 1941

La 6 dimineața am fost trezit brusc dintr-un somn adânc. La raport pentru o execuție. Bine, deci o să fac pe călăul apoi pe groparul, de ce nu. Nu e ciudat, iubești lupta, dar apoi trebuie să împuști oameni fără apărare? 23 au trebuit împușcați, între ei două femei. Sunt incredibili. Refuză până și să accepte un pahar de apă de la noi.

Am fost desemnat țintaș și trebuia să împușc orice evadat. Am condus un kilometru de-a lungul drumului în afara orașului, apoi am făcut dreapta într-o pădure. Eram doar șase la acel moment și trebuia să găsim un loc potrivit să-i împușcăm și să-i îngropăm. După câteva minute am găsit un loc. Candidații la moarte s-au adunat cu lopețile ca să-și sape propriile morminte. Doi dintre ei plângeau.

Ceilalți au avut cu siguranță un curaj incredibil. Ce oare le trece prin cap în aceste momente? Cred că fiecare dintre ei păstrează o mică speranță că, cumva, nu va fi împușcat. Candidații la moarte sunt organizați în trei schimburi pentru că nu sunt atât de multe lopeți.

Ciudat, sunt complet indiferent. Fără milă, fără nimic. Așa stau lucrurile, apoi se termină totul. Inima îmi bate puțin mai repede când îmi aduc aminte, involuntar, sentimentele și gândurile pe care le-am avut când am fost într-o situație similară.

Felix Landau, ofițer SS, a făcut parte din temutele unități Einsatzkommando, însărcinate cu anihiliarea evreilor, a țiganilor, a inamicilor polonezi și a tutoror inamicilor Germaniei din teritoriile ocupate de naziști. Landau a activat pe perioada războiului în teritoriile poloneze și ucrainene. 

Jurnalul său îi detaliază crimele, uneori chiar explicit. Această însemnare, din iulie 1941, descrie acțiunile sale din orașul ucrainean Drohobici. Lipsa emoțiilor atunci când ucide era caracteristică ofițerilor SS care participau la execuțiile în masă. Se știe, potrivit altor mărturii, că Landau era chiar surprinzător de dur cu evreii, pe care îi împușca uneori la nimereală, pe stradă. După război, Felix Landau a reușit să evite capturarea până în 1959, când a fost în sfârșit adus în fața unui tribunal și condamnat la închisoare pe viață. A fost însă eliberat, pentru bună purtare, în 1971 și a murit în 1983.

6. Leslie Skinner, preot în armata britanică, 4 august 1944

Pe jos, am localizat tancurile distruse. Numai cenușă și metal ars în tancul lui Birkett. Am căutat prin cenușă și am găsit rămășițele unor oase pelviene. În alte tancuri [sunt] încă trei cadavre. Imposibil să scoatem corpurile după eforturi lungi – grea treabă – scârbit.

Jurnalul căpitanului Leslie Skinner documentează experiența sa pe front după debarcarea din Normandia. Skinner nu a fost însă soldat, ci preot, chiar primul preot ajuns pe țârm în ziua debarcării din 6 iunie 1944. A fost atunci rănit grav, dar s-a întors repede pe front și a rămas alături de regimentul său pe tot parcursul campaniei din Europa occidentale. Sarcina sa era de a oferi alinare spirituală soldaților și, în cazul celor grav răniți sau pe moarte, să le ofere ultima împărtășanie. Totodată, el trebuia, alături de alți soldați, să recupereze rămășițele soldaților decedați pentru a-i înmormânta așa cum se cuvenea:

5. David Koker, prizonier într-un lagăr de concentrare, 4 februarie 1944

Un om mic, cu aspect insignifiant, cu un chip oarecum bine dispus. Chipiu înalt, mustață și ochelari mici. Mă gândesc:dacă ar trebui să urmărești toată mizeria și oroarea înapoi la o singură persoană, el ar fi. În jurul lui se află mulți tipi cu fețe obosite. Bărbați foarte mari, bine îmbrăcați, virează în orice direcție se întoarce el, ca niște muște, schimbând locurile între ei (nu pot sta linistiți nicio clipă) și mișcându-se ca un întreg. Lasă o impresie alarmantă. Privesc în toate direcțile fără a găsi ceva pe care să se concentreze. 

Foarte puține jurnale au fost recuperate din lagărele de concentrare. Unul dintre ele a aparținut lui David Koker, olandez de origine evreiască trimis în lagărul Vught din sudul Olandei în februarie 1943. Povestea sa se aseamănă destul de mult cu cea a Annei Frank:a trăit la Amsterdam cu familia sa, în ascunzătoare, dar a fost capturat și trimis în lagăr. Însă David și-a început jurnalul abia după ce a trimis în lagăr. 

În mod normal, deținuților nu le era permis să țină un jurnal, dar David s-a împrietenit cu un funcționar din lagăr și soția sa, care i-au acordat anumite privilegii. Însemnarea de mai sus reprezintă o descriere a lui Heinrich Himmler, care a vizitat lagărul Vught în februarie 1944. Koker a ajuns astfel față în față cu persoana responsbilă de persecuțiile împotriva poporului său.

O lună mai târziu, un angajat din lagăr a scos pe furiș jurnalul lui Koker din lagăr. Tânărul nu a supraviețuit însă:a fost mutat din lagăr în lagăr pe măsură ce Aliații recucereau Europa Occidentală și a murit în timp ce era transportat către Dachau, în ultimele luni ale războiului. 

Later that month, a camp employee smuggled Koker’s diary to safety. Koker himself was moved between camps as the Allies retook much of occupied Europe. He died in 1945, while being transported to the notorious Dachau concentration camp.

4. George Orwell, scriitor, locuitor al Londrei, 15 septembrie 1940

În dimineața asta, pentru prima dată, am văzut un avion doborât. A căzut încet din nori, cu nasul înainte [...]. Bucurie teribilă în rândul oamenilor care priveau, punctată ici-colo de întrebarea „Ești sigur că e german ?” Atât de încurcate sunt directivele date, și atât de multe sunt tipurile de avioane, că nimeni nu știe măcar care sunt avioanele germane și care sunt ale noastre. Singurul meu test este:dacă un bombardier e văzut deasupra Londrei, atunci trebuie să fie german, iar dacă e avion de vânătoare, atunci ar trebui să fie al nostru.

În timpul războiului, faimosul scriitor George Orwell locuia la Londra și a ținut un jurnal detaliat cu privire la experiențele de zi cu zi. Jurnalul cuprinde foarte multe informații cu privire la problemele din viața politică a Marii Britanii, dar include și câteva mărturii privind bombardamentele din capitala engleză. 

Această însemnare datează din septembrie 1940, când bătălia Angliei era în toi.

3. “Ginger”, locuitor din Pearl Harbor, 7 decembrie 1941

Am fost trezit la 8 dimineața de o explozie din Pearl Harbor. M-am ridicat crezând că poate se întâmplă ceva interesant acolo. Cât de puțin stiam! Când am ajuns la bucătărie, întreaga familie, fără tata, privea către portul Marinei. Era acoperit de fum negru și multe explozii teribile... Apoi am devenit teribil de îngrijorat, ca toată lumea. 

Mama și cu mine am ieșit pe veranda din față să vedem mai bine și trei avioane au trecut deasupra noastră, atât de aproape că le-am fi putut atinge. Aveau cercuri roșii pe aripi. Atunci ne-am prins! Cam atunci au început să cadă bombele peste tot deasupra Hickamului. Am rămas la fereastră, neștiind ce să facem, și am privit artificiile. Era ca știrile din Europa, numai că mai rău.  

Am văzut un grup de soldați venind în fugă spre noi dinspre barăci și chiar atunci mai multe bombe au căzut în spatele lor și i-a doborât pe toți la pământ. Am fost înecați de un nor de praf și a trebuit să fugim să închidem toate geamurile. Intre timp, câțiva soldați veniseră în garajul nostru să se ascundă. Fuseseră complet luați prin surprindere și cei mai mulți dintre ei nici măcar nu aveau o armă. 

Atacul de la Pearl Harbor din decembrie 1941 a transformat cele două conflicte majore de la acel moment-războiul din Europa și războiul dintre China și Japonia-într-o mare conflagrație mondială. 

În urma atacului-surpriză din 7 decembrie, 2403 americani și-au pierdut viața, iar administrația Roosevelt a decis intrarea Statelor Unite în război împotriva Axei. Mărturia de față surprinde momentele din acea dimineață, când atât soldații, cât și familiile lor-care locuiau în zona bazei navale-au fost luați prin surprindere de bombardierele japoneze. Ea aparține unei tinere de 17 ani, care locuia la Hickam Field, la est de baza navală;surprinderea pe care o observă la soldații nepregătiți se explică prin faptul că atacul a avut loc înaintea unei declarații oficiale de război. Astfel, nimeni nu știa ce urmează. 

2. Wilhelm Hoffman, soldat german, 29 iulie 1942

Comandantul companiei a zis că trupele rusești sunt compet distruse și că nu mai pot rezista mult. Să ajungem la Volga și să cucerim Stalingradul nu va fi dificil pentru noi. Fuhrerul știe care este punctul slab al rușilor. Victoria nu este departe.

Cele mai dure lupte din Al Doilea Război Mondial s-au purtat pe Frontul de Est, între germani și ruși:statisticile arată că pentru fiecare soldat german mort pe Frontul de Vest, alți 9 piereau în est. Iar cea mai dură bătălie dintre toate a fost, cu siguranță, cea de la Stalingrad, o încleștare de cinci luni de zile care a întors războiul în favoarea Uniunii Sovietice.

Însemnarea de față aparține lui Wilhelm Hoffman, soldat în divizia 49 infanterie din Armata 6 germană. Jurnalul său oferă o perspectivă unică asupra stării de spirit din rândurile soldaților germani înainte și în timpul bătăliei pentru Stalingrad. Rândurile de mai sus au fost scrise la sfârșitul lunii iulie, cu o lună de începutul bătăliei, într-un moment în care armata germană vedea după un șir de victorii ce a oferit soldaților optimism și speranța că vor cuceri Stalingradul foarte repede. 

Lucrurile n-au stat însă așa. În pofida tuturor predicțiilor, orașul și Armata Roșie au rezistat eroic. După câteva luni de luptă, armata germană s-a găsit încercuită. Atunci, notele din jurnalul lui Hoffman devin pesimiste:soldații deja se întrebau dacă mai au vreo șansă la victorie. În ziua de 26 decembrie 1942, Hoffman scria în jurnal niște rânduri care denotă o cu totul altă stare de spirit decât cea din vară: 

Caii au fost deja mâncați. Aș mânca o pisică;se spune că și carnea de pisică e gustoasă. Soldații arată ca niște cadavre, ca niște nebuni, căutând ceva să bage în gură. Nici nu se mai ascund de artileria rusă;nu mai au puterea de a merge, de a fugi și de a se ascunde. Blestem acest război! 

Wilhelm Hoffman a murit în timpul bătăliei de la Stalingrad. 

1. Hayashi Ichizo, pilot kamikaze, 21 martie 1945

Să fiu sincer, nu pot spune că dorința de a muri pentru împărat e sinceră, că vine din inimă. Totuși, a fost decis pentru mine că voi muri pentru împărat. Nu mă voi teme de momentul morții mele. Dar mă tem de cum frica de moarte îmi va perturba viața.

Chiar și pentru o viață scurtă, sunt multe amintiri. Pentru cineva care a avut o viață bună, e dificil să se despartă de ea. Dar am ajuns la un punct fără întoarcere. Trebuie să m-arunc într-un vas inamic. Pe măsură ce pregătirile pentru decolare se apropie, simt o presiune puternica asupra mea. Nu cred că pot privi moartea în față... Am încercat în van să scap. Acum nu mai am nicio scăpare, trebuie să fiu curajos. 

În imaginarul popular, piloții kamikaze sunt considerați imperialiști fanatici dispuși să se sacrifice pentru țara lor. Acesta a fost cazul unora dintre ei, dar au fost și piloți cu alte povești, precum Hayashi Ichizo, recrutat în 1943 la vârsta de 21 de ani. În februarie 1945, a fost desemnat pentru misiune sinucigașă. c

Ca mulți alții, Hayashi intrase în armată nepregătit și nedumerit cu privire la rolul Japoniei în război. deși familia sa se opunea participării Japoniei în război, băiatul nu avea cum să scape de recrutare. Iar spre sfârșitul războiului, mulți tineri, majoritatea studenți, au fost aleși să devină „tokkotai”, piloți sinucigași. Cei mai mulți aveau mai puțin de 25 de ani;cel mai tânăr, reprezentat în fotografie, avea 17 ani. Oficial, toți acești piloți se ofereau voluntari, dar ei erau practic forțați să-și asume aceste misiuni. Hayashi scrie în jurnalul său despre situația în care s-a trezit implicat;tânărul oscila între patriotism și dragostea față de familie, pe care știa că n-o va mai vedea niciodată. 

Misiunea lui Hayashi a avut loc pe 12 aprilie 1945. 

Sursa:www.listverse.com