Cum îşi petreceau britanicii timpul liber în cel de-al Doilea Război Mondial
Contrar a ceea ce s-ar putea crede, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi în special, al Blitz-ului, populaţia britanică a continuat să trăiască – cel puţin din punct de vedere al entertainmentului– aproape la fel ca pe timp de pace. Astfel, deşi oraşele în care trăiesc sunt sau deja au fost bombardate de către Luftwaffe, englezii merg, în continuare, la teatru sau cinematograf, ascultă muzică clasică pe BBC sau citesc. Aceste debuşeuri oferă o scăpare din realitatea dramatică a războiului, în care britanicii trăiesc zilnic cu posibilitatea unei morţi violente, a pierderii familiei, locuinţelor, a stilului de viaţă propriu.
Radioul şi muzica – making everyday life bearable
Persoanele aflate în diferite funcţii în serviciul civil, soldaţii în barăci, femeile care pregăteau masa sau pur şi simplu stăteau la coadă, aşteptând venirea autobuzului sau cumpărând alimente, ascultau radio-ul, în special British Broadcast Channel[1]. Pentru a minimiza impactul psihologic al războiului, Guvernul decide anularea transmisiunilor televizate şi permite BBC-ului sa emită doar radiofonic. Dacă iniţial, acesta avea doar un post şi anume, Home Service[2], în Ianuarie 1940, se lansează Forces Programmedestinat soldaţilor ce căutau o formulă de a se elibera măcar şi temporar de dificultăţile apărării ţării. Deşi creat pentru soldaţi, acesta devine foarte ascultat în rândul persoanelor cu vârsta cuprinsă între 16 şi 20 de ani.
Emisiunile transmise pe canalele radiofonice ale BBC precum It’s That Man Again(parodie a efortului de război), Music While You Work(muzică pentru muncitorii industriali), Sincerely Yours, Ack Ack – Beer Beer, Brain Trust, Hi GangsauBand Waggon[3]atrăgeau audienţe de peste 10 milioane de oameni. Astfel, BBC-ul îşi extinde publicul ţintă, adresându-se astfel şi maselor largi, nu doar elitelor ca în perioada interbelică.
În urma unui studiu realizat prin Listener Research, BBC-ul observă că programele sale de muzica clasică atrag audienţe foarte mari, ceea ce îl determină să crească numărul de ore devotate acestora. Motivul pentru care acest tip de muzică devine foarte ascultat este că exprima „seriozitatea vieţii şi morţii”, fiind ceva cu ce, în mod subit, publicul a fost direct confruntat.Publicaţia The Spectator sugerează astfel că, „războiul a recreat, fără doar şi poate, muzica în mijlocul nostru, afirmând-o ca o forţă vitală pentru nevoile unui popor extraordinar.[4]”
Mai mult, compozitorul britanic Vaughan Williams utilizează în simfoniile sale game, care reflectă sentimentele create de război în sufletul fiecărui englez. Astfel, Re Major şi Fa Minor sunt asociate sentimente de calm, de relaxare şi respectiv discordie, moarte şi întuneric. Mi Minor reprezintă gama Crucificării în opera lui Johann Sebastian Bach[5]şi reflectă efortul ultim la care sunt supuşi britanicii din cauza condiţiilor de pe frontul de acasă.
Dansul – antidotul apatiei create de război
Dacă dansurile de societate înregistreză un declin, cele informale înfloresc în cantine, staţiile de pompieri, baze militare şi navale. La Londra, populaţia a ignorat aproape total Luftwaffe, ceea ce făcea ca toare saloanele de dans din capitală-Lyceum, Hammersmith Palais, Paramount sau Tottenham Court Road-să fie mereu pline.
Principalul stil de dans era the jitterbug, adus de peste ocean de către soldaţii americani, prezenţi în număr foarte mare în Marea Britanie. Elsie Thompson, din Liverpool, a învăţat la baza Burtonwood US Air Force să danseze şi îşi aminteşte că “O dată ce învăţai acest dans, nu mai era nimic la fel ca el. Era minunat. Te aruncau peste umerii lor (...) şi era absolut fabulos, foarte frumos. Dansai până nu mai puteai şi uitai totul pentru câteva ore.[6]”Amintirea sa esenţializează dorinţa britanicilor de a scăpa de război prin abandonarea sinelui într-o nebunie a dansului.
Literatura – lumi neafectate de război
Deşi din cauza blackoutului(închiderea luminilor stradale şi în case pentru a evita transformarea lor în ţinte pentru Luftwaffe) scade evident numărul de cititori, Mass Observation face un studiu în 1944, în care se relevă contrariul pentru servicemen.Aceştia aşteptau mai mult sau mai puţin plictisiţi noi ordine cauzate de un atac german, iar între timp citeau, mai ales literatura de tip escapist, cu tematică de aventuri şi romantică. Astfel, best-sellerul războiului a fost un volum a lui Hadley Chase, ce ilustrează foarte bine această nouă orientare literară, respectiv No Orchids for Miss Blandish[7]. Funcţia cea mai importantă pe care o avea literatura era să creeze mental universuri alternative neafectate de război.
Filmele – o altă lume
Deşi afectate de stingerea luminilor, cinematografele reprezintă o metodă foarte importantă pentru englezi de a-şi petrece timpul pe care nu îl dedicau efortului de război. Astfel, deşi iniţial, la începutul războiului, cinema-urile au fost închise pentru că puteau deveni foarte uşor ţinte ale Luftwaffe, au fost redeschise în doar câteva zile. Englezii mergeau chiar de mai multe ori pe săptămână la film, având în vedere că un număr de 25 până la 30 milioane de bilete se vindea săptămânal[8], deşi preţul acestora crescuse din cauza taxei de entertainment pe timp de război[9].
Indiferent de subiectul filmelor, populaţia se înghesuia efectiv să le vadă, chiar şi în momente mai mult sau mai puţin proprice unor astfel de activităţi, precum Blitzul[10], deoarece aveau de nevoie aproape disperată de a fi transportaţi într-o altă lume, magică, total distinctă faţă de cea în care trăiau zi de zi. Cel mai popular film din timpul războiului, în Marea Britanie, a fost Gone With The Wind(Pe Aripile Vântului), lansat în 1942, care s-a regăsit în West End-ul londonez până în 1944. De asemenea, producţii precum Rebeccasau Casablancas-au înscris între favoritele britanicilor.
Studiourile engleze nu au putut rivaliza cu acest produs hollywoodian, mai ales că filmele engleze erau supuse supervizării de către Films Divisiona Ministry of Information, respectiv erau inserate mesaje propagandistice. Mass Observation descoperă că filme precum The Lion Has Wings(1939), Pastoral Hall(1940) sau Pimpernel Smith(1941) nu sunt cele plăcute publicului. Ca şi în cazul literaturii, preferinţa britanicilor era pentru pelicule ce permiteau evadarea din realitatea zilnică a războiului, cauzatoare de stres, oboseală şi angoasă.
Bibliografie
[1]Robert Mackay, The Test of War:Inside Britain 1939-45, p. 182
[2]Ibidem, p. 158
[3]Ibidem
[4]Robert Mackay, The Test of War:Inside Britain 1939-45, p. 187
[5]Cf. Robert Mackay, Safe and Sound:New Music in Wartime Britain, în:Nick Hayes, Jeff Hill, Millions Like Us? British Culture in the Second World War, Liverpool University Press, UK, 1999, pp. 323-335, p.202
[6]Robert Mackay, The Test of War:Inside Britain 1939-45, p. 189
[7]Nick Hayes, An English War, Wartime Culture and Millions Like Us”, , p. 11
[8]Robert Mackay, The Test of War:Inside Britain 1939-45, p. 186
[9]Mark Donnelly, Britain in the Second World War, p. 78
[10]Robert Mackay, op. cit., p. 186
