Cum ar fi putut să arate Primăria Bucureştiului FOTO
Domnia regelui Carol I a reprezentat pentru Bucureşti transformarea sa dintr-o oraş cu iz balcanic într-o capitală începea să capete un aer de oraş cu adevărat european. O serie întreagă de instituţii precum Ministerul de Război, Ministerul Agriculturii ori cel Lucrărilor Publice îşi construiau sedii elegante, cu precădere în stil eclectic francez. Astfel, a apărut ideea ridicării unui palat al Primăriei, motivată atât din considerente funcţionale (sediul de la acea vreme devenise prea mic), cât şi din dorinţa de a oferi un prestigiu administraţiei locale. Proiectul a fost adus în discuţie de mai multe ori, inclusiv în perioada interbelică, însă fie războaiele, fie lipsa de bani au amânat mereu materializarea acestuia.
Click aici pentru a vedea toate proiectele pentru Primaria Bucurestiului
La începutul secolului XX, Primăria îşi avea sediul în casa Hagi Moscu din centrul oraşului, care se afla pe locul unde astăzi este amplasat Teatrul Naţional şi spaţiul verde din faţa sa. Clădirea fusese construită în 1810 de către marele vistiernic Hagi Moscu şi fusese achiziţionată de autorităţile locale de la moştenitorii săi în 1882. În timpul primarului Dimitrie Dobrescu (1911-1912), imobilul a fost demolat şi s-a organizat un concurs de proiecte pentru ceea ce urma să fie Palatul Primăriei Bucureşti. Câştigător la acea vreme a fost Petre Antonescu care a imaginat o clădire monumentală cu un turn pe axul central şi cu o loggia asemănătoare cu cea de la Palatul Ministerului Lucrărilor Publice care – ironia istoriei – avea să devină sediul Primăriei. De asemenea, în concurs au mai intrat 3 proiecte:unul al lui Ion Mincu, arhitectul realizând planurile pentru un imobil în stil neo-românesc, cu influenţe franţuzeşti, la modă la acea dată, al doilea al lui Giulio Magni (în stil sobru) şi ultimul al lui Gh. Sterian, inspirat de arhitectura vieneză.
Proiectul nu s-a realizat din cauza izbucnirii Primului Război Mondial şi abia în anii 20 s-a readus în discuţie construcţia Palatului. Între timp, datorită vadului comercial existent, pe acel teren viran denumit Maidanul Primăriei s-au amenajat o serie de barăci provizorii în care funcţionau magazine sau bodegi. Comisia însărcinată cu alegea noului plan al Palatului a venit iniţial cu cererea ca turnul viitoarei construcţii să cadă pe axul străzii Edgar Quinet. Dorinţa nu a fost respectată în toate proiecte, ci chiar şi cel care a fost ales câştigător avea turnul în partea opusă, spre bulevardul Carol. Planul ales a fost cel conceput de arhitectul ploieştean Toma T. Socolescu, în colaborare cu D. Petruş – Gopeş. Alegerea nu a fost una uşoară, în concurs intrând peste 10 proiecte de calitate, dar unele prezentând unele soluţii neaşteptate. Spre exemplu, cel al arhitecţilor D. Wallter şi Harrz Schoenberg prevedea prelungirea clădirii până la Spitalul Colţea, iar acest corp ar fi fost legat de Palatul propriu-zis printr-o poartă asemănătoarea cu Poarta Brandenburg, pe sub care urmau să treacă maşinile şi tramvaiele. Nici acest plan nu a fost implementat, iar după restauraţia carlistă a fost abandonat total, deoarece noul suveran prefera un stil arhitectural apropiat de monumentalitatea de sorginte fascistă.
În 1935 a fost lansat al treilea concurs de proiecte pentru Palatul Primăriei Bucureştilor, iar câştigător a fost ales proiectul realizat de Petre Antonescu. După aproape un sfert de secol, opţiunile arhitectului se schimbaseră, preferând de această dată o faţadă sobră, în 3 volume, unite printre ele cu ganguri care permiteau trecerea autovehiculelor. Corpul nordic era paralel cu strada Batiştei, corpul central se afla pe locul Teatrului Naţional de azi şi era asemănător cu Palatul Ministerului de Externe (astăzi sediul Guvernului din Piaţa Victoriei), iar partea sudică era mult mai restrâns, dar cu un turn cu ceas, în stil art-deco. Realizarea acestui plan venea totuşi cu o serie de sacrificii, clădirea Ministerului de Război, cea cu cupolă (existentă şi azi, dar cu faţada mult simplificată) urma să fie parţial demolată.
Cursul istoriei nu a mai permis realizarea acestui deziderat. Abdicarea lui Carol al II-lea a însemnat oprirea unei părţi a proiectelor sale urbaniste care urmăreau să remodeleze fundamental capitala. Intrarea României în război a schimbat total planurile autorităţilor, iar Palatul Primăriei nu avea să mai fie niciodată construit. Spaţiul din faţa TNB-ului avea să găzduiască între 1942-1944 Pavilionul Transistriei, o clădire cu rol propagandistic, distrusă însă în timpul bombardamentelor aliaţilor. După instaurarea comunismului, autorităţile locale au fost transferate în Palatul Ministerului Lucrărilor Publice de pe bulevardul Elisabeta (redenumit după 1947 bulevardul 6 martie), iar pe Maidanul Primăriei aveau să fie construite în perioada Ceauşescu două clădiri reprezentative pentru Bucureştii de azi – Hotel Intercontinental şi Teatrul Naţional.
Surse:Revista Arhitectura, http://www.rezistenta.net/2009/11/cinci-primarii-interbelice.html, http://armyuser.blogspot.com/2009/11/1937-palatul-primariei-capitalei.html, http://www.uauim.ro/catedre/istorie_teorie_restaurare/arhive/tzigara-samurcas/arhitectura-asezare/romania/b/, http://www.bucurestiivechi.ro/?p=2025
