Cum a stimulat războiul de poziţii fotbalul

Michael Caine, Sylvester Stallone, Max von Sydow, Pelé, Bobby Moore, Osvaldo Ardilles, Paul van Himst, legendarul stadion de la Colombes:distribuţia filmului „Marea evadare” (titlul original „Escape to Victory”, 1981) reunea mari actori şi mari fotbalişti în ceea ce părea o licenţă cinematografică... Şi totuşi, legătura dintre pofta de viaţă pe care o presupune sportul şi tragediile războiului este mai adâncă şi mai importantă pentru dezvoltarea actuală a culturii fizice decât s-ar putea crede.

Se spune că în zilele ultimului război purtat după reguli cavalereşti, soldaţii britanici şi germani ar fi jucat, în zilele armistiţiului de Crăciun din 1914, un meci de fotbal, devenit între timp un simbol al păcii. Dar, atunci când cultura fizică modernă se năştea în şcolile britanice şi germane, rolul ei nu era de a întări pacea, ci de a pregăti tineretul pentru orice viitor război. Un rol ce a fost menţinut şi amplificat în perioada interbelică, după desprinderea învăţămintelor din 1914-1918. Sistemele erau însă diferite:germanii, inspiraţi de scrierile lui F. L. Jahn (1778-1852), susţineau exerciţiile gimnastice colective, menite să inducă obişnuinţa ascultării disciplinate a comenzilor. Gimnastica germană nu era competitivă:nu se punea problema unui învingător, ci a integrării individului în colectivitate prin deprinderea ascultării unor comenzi clare.

Sensul iniţial al cuvântului „sport” era cel de distracţie, de petrecere a timpului liber într-un mod plăcut şi util, prin jocuri de echipă. Participant direct sau spectator, individul îşi întărea nu doar corpul, ci dobândea capacitatea de a evolua într-o echipă ce reprezenta o comunitate anume (cartier sau fabrică până la oraş sau ţară). Din cele două modele concurente s-a născut cultura fizică modernă, în care gimnastica a devenit, de fapt, principala metodă de pregătire pentru aproape toate disciplinele sportive.

„Războiul vremurilor de pace”

Sintagma de mai sus era deja, în anii 1930, un clişeu. Contemporanii au căutat să explice victoria Antantei prin spiritul sportiv cultivat de şcolile britanice. Victoria obţinută pe câmpurile de luptă din Flandra ar fi fost pregătită pe terenurile de antrenament de la Eton, se spunea. Dar ceea ce în anii 1920 era un fenomen nou, destul de deranjant, a devenit la începutul anilor 1930, în timpul marii crize economice, o trăsătură caracteristică lumii de azi. Mecanismele prin care sportul a devenit o componentă a timpului liber, o profesie sau un spectacol pentru mase nu sunt încă limpezi pentru sociologii, antropologii si istoricii care studiaza acest fenomen. Ceea ce este evident este că războiul de poziţii a creat suficient timp pentru ca mase tot mai importante de oameni să devină tot mai interesate de disciplinele ce presupuneau eforturi de echipă, precum fotbalul. Tot după Primul Război Mondial, misiunile militare americane răspândite peste tot în Europa aveau să popularizeze două discipline inventate în colegiile de dincolo de ocean pentru iernile în care nu se putea practica jocuri în aer liber. Este vorba despre baschet şi volei.

Legătura dintre sport şi război a fost constant subliniată în timpul celor două decenii de pace. Susţinătorii unor discipline precum atletismul, ciclismul, motociclismul sau schiul, cereau constant sprijinul financiar al statului, argumentul principal fiind folosirea pe timp de război a cunoştinţelor deprinse prin antrenamente şi competiţii de orice tip.  

Sport şi propagandă naţională

Jocurile sportive interaliate din 1919 şi Olimpiada din 1924, ambele desfăşurate la Paris, au însemnat pentru cele mai multe dintre noile state europene prima mare ieşire pe scena mondială. Întâlnirile internaţionale au devenit mijloace de a întări prietenii (vezi cazul întâlnirilor trilaterale dintre Iugoslavia, Cehoslovacia şi România) sau de a rememora înfrângeri (fotbaliştilor români li se cerea constant să răzbune umilinţele de la Turtucaia atunci când jucau contra bulgarilor). După anexarea Austriei în 1938, prima apariţie oficială a Germaniei în România a fost Concursul hipic desfăşurat la Bucureşti în iunie 1938. Ambasada de la Bucureşti a făcut tot posibilul pentru a obţine atitudini favorabile în presă. Peste un an, Hans von Tschammer und Osten, numit în fruntea mişcării sportive naţional-socialiste, se folosea de meciul de fotbal dintre selecţionatele Bucureştiului şi Berlinului pentru a contracara zvonurile privind o criză alimentară izbucnită în Germania după declaşarea războiului.

Fotbal sub bombe

Fără mulţi dintre jucătorii vedetă de la sfârşitul anilor 1930, echipa naţională a României a continuat să joace şi în timpul războiului mondial. Apartenenţa la tabăra Axei a însemnat un număr semnificativ de meciuri împotriva Germaniei, dar şi adversari noi, reîntâlniţi abia după 1992:Croaţia şi Slovacia. La 16 august 1942, în timpul uneia dintre partidele contra Germaniei, jucată la Beuthen (astăzi, Bytom, în sud-vestul Poloniei), a avut loc un atac aerian aliat. Neobişnuiţi încă, jucătorii români ar fi încercat să se retragă în adăposturi, dar gazdele au refuzat să întrerupă jocul, pentru a putea folosi apoi incidentul în scopuri propagandistice. Din acest motiv, acel 0:7 nu apare prea des menţionat pe lista marilor dezastre ale naţionalei. Chiar şi aşa, în atacul Germaniei strălucea viitorul erou de la Berna, Fritz Walter. Alături de el, Ernst Williamowski, etnic german din Polonia, jucător controversat pentru uşurinţa cu care a acceptat să schimbe fără probleme diversele tricouri naţionale...

Şi în lagăr

Fără nici o legătură cu povestea pe alocuri comică a meciului din „Marea evadare”, se cuvine să notăm şi un caz real. După război, minorităţile germane din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi România au fost pedepsite colectiv. Petre Steinbach s-a aflat, de exemplu, printre deportaţii în U.R.S.S., alături de mulţi alţi sportivi importanţi. Atunci când gardienii lagărului de la Stalino au organizat un meci contra deţinuţilor, victoria acestora a venit aproape de la sine şi a rămas o amintire frumoasă între multe altele dureroase.