Cum a plecat Mareșalul Antonescu cu România la război sau România şi planurile sovietice în primăvara anului 1941

România a avea un potenţial militar extrem de scăzut în raport cu o mare putere vecină şi diviziile româneşti puteau să fie comparate doar cu cele ale statelor vecine. Nu se putea discuta despre o dotare care să permită realizarea de străpungeri în adâncimea dispozitivului inamic. Armata Roşie nu se putea teme de o ofensivă plecată de pe linia Prutului în lipsa unor mari unităţi germane de tancuri şi acestea nu existau. Unica divizie românească de blindate nu însemna un real pericol din moment ce avea tancuri de origine cehă extrem de vulnerabile la focul tunurilor antitanc de calibrul 45 mm. Blindajul era nituit şi micile bucăţi de metal se transformau în adevărate gloanţe în cazul loviturilor directe. Tancurile de origine franceză erau lente şi la fel de expuse incendierii. Ambele tipuri de maşini de luptă erau cunoscute de către adversar şi tactica de interceptare şi distrugere era stabilită.

          Conducerea de la Moscova n-a lăsat România din cătarea armelor, chiar dacă ar fi fost mai neutră decât Elveţia. Revoluţia mondială însemna ocuparea resurselor de petrol şi folosirea combustibilului pentru accelerarea înaintării spre Europa Centrală şi Balcani. Pacea era de domeniul trecutului şi doar calcule strategice mai amânau data ofensivei. Iosif Vissarionovici Stalin a fost încântat să-i lase pe germani să mai obţină un succes facil împotriva Greciei şi a Iugoslaviei. A fost încântat şi de zdrobirea trupelor capitaliste britanice din Grecia şi Creta. Armata Roşie avea astfel timp să aducă mari cantităţi de armament şi muniţie spre regiunile vestice ale vastului imperiu roşu. Erau mari probleme cu căile ferate din regiunile proaspăt anexate. Acestea nu făceau faţă traficului intens sau erau de ecartament european şi se impunea modificarea lor. Lucrările erau deosebit de intense şi nu se făceau în perspectiva unei invazii germane.

          România se învecina cu Regiunea militară Odessa şi s-ar putea crede că a fost considerată drept o zonă lipsită de un interes deosebit al Kremlinului. Orientarea forţelor s-ar fi impus să fie făcută îndeosebi spre graniţa cu Germania, adică pe teritoriului RSS Bielorusă. Chiar dacă în aprilie 1941 curgeau trupe de blindate spre fosta Polonie, acumularea sudică se intensifica rapid. O statistică referitoare la înzestrarea cu tancuri şi blindate a RKKA în aprilie 1941 şi publicată în 2002[1] demonstrează că Iosif Stalin nu era chiar un amator în ale strategiei şi o ofensivă în România ar fi lipsit Germania de vitalul combustibil pentru temutele Panzerdivision. Concentrarea de trupe în regiunea Odessa nu poate să indice decât planul de atac şi raportul de forţe nu dădea României nicio şansă de rezistenţă. Alte divizii de infanterie erau pregătite pentru a executa un desant de pe navele flotei Mării Negre. Săgeţile trasate pe hărţile Kremlinului se înfigeau adânc în trupul României.

          Orice linie de front reprezintă o problemă pentru o armată în ofensivă din cauza obstacolelor din sârmă ghimpată şi a focului intens al armelor automate şi al tunurilor aflate în poziţii adăpostite. Minele, temutele arme ascunse oriunde, paralizau complet unele trupe cu moralul zdruncinat de tirul inamic şi de pierderile suferite. Spargerea liniilor defensive nu se putea realiza decât cu tehnică blindată grea, maşinile fiind capabile să înfrunte proiectilele tunurilor antitanc de calibrul 37 mm şi să reziste la loviturile artileriei de câmp şi chiar al celor grele. Uniunea Sovietică avea singurul blindat capabil de astfel de performanţe, temutul KV-1. Existau în sud 10 exemplare, adică 3, 75% din efectivele momentului. Par puţine maşini, dar armata română nu avea mine capabile să distrugă trenul de rulare, singura parte vulnerabilă a colosului cu stele roşii. Tunurile antitanc de calibrul 37 mm erau ineficiente, adică trupele române nu aveau cu ce să distrugă spărgătoarele de fronturi.

          KV-ul reprezenta o maşină scumpă prin consumul de combustibil şi muniţie. Era şi prea lentă după gusturile strategilor sovietici. Spărtura în dispozitivul românesc urma să fie exploatată de masele de tancuri agresor din seria BT. Maşina BT-7 era un adevărat vis pentru orice tanchist al epocii. Puterea de foc şi mobilitatea nu erau egalate de vreo maşină de serie. Au fost aduse 170 de exemplare din seria M, adică tancuri echipate cu tunuri de calibrul 76 mm, un fel de operă ştiinţifico – fantastică pentru militarii români rămaşi la piese de calibrul de 37 mm. Concentrarea de forţe era deosebită, chiar exagerată putem să scriem dacă nu ţinem cont de amploarea planurilor sovietice. Procentul ajungea deja la un neverosimil 24, 6%. Se adăugau 202 BT-7 de serie cu tunuri de calibrul 45 mm, arme capabile să distrugă blindajele maşinilor româneşti de la peste 1000 de metri. Cum acestea erau nituite şi nu sudate, chiar şi loviturile nepenetrante duceau la rănirea echipajelor prin smulgerea niturilor şi la distrugerea plăcilor metalice realizate dintr-un oţel destul de friabil. Valul de asalt era completat de 78 de BT-5 echipate cu acelaşi tun (4, 66%). Se adăuga BT-2, model învechit, cu 41 de maşini. Era totuşi rapid şi bine înarmat. România şi Bulgaria erau condamnate deja la nivelul lui aprilie.

          Dacă trupele române se încredeau în obstacolele reprezentate de cursuri de apă precum Prutul şi Dunărea, comiteau o mare eroare. Sovieticii au deplasat în Basarabia tancuri amfibii, singurele din lume proiectate corect. Erau 173 de exemplare, dar la nevoie puteau să sosească altele din Regiunea militară Kiev[2]. Ar fi fost urmate de 101 T-27, tanchete capabile să susţină infanteria prin foc intens de mitralieră.

          Drumurile româneşti erau mai bune decât cele sovietice şi puteau să fie folosite eficient de către autoblindate. Au fost mobilizate 190 de exemplare din modelul BA-10, adică în procente 7, 79%. Erau maşini rapide şi echipate cu tunuri de calibrul 45 mm, proiectilele fiind suficiente pentru neutralizarea infanteriei. Numai tancurile reprezentau un pericol real pentru aceşti vectori purtători de piese de artilerie.

Chiar dacă istoriografia oficială sovietică a scris că nu s-a ştiut despre planurile germane de atac sau că Iosif Stalin n-a crezut în informările trimise de către agenţii imensului aparat de spionaj şi de către britanici, dispunerea blindatelor în aprilie 1941 demonstrează numai intenţii ofensive, agresive. Armata Roşie era pregătită în orice moment de trecerea graniţei cu România şi doar amploarea pregătirilor pentru revoluţia mondială a întârziat momentul declanşării focului. Atacul ordonat de Adolf Hitler la 22 iunie 1941 a dus la prăbuşirea marelui plan comunist de cucerire a Europei.

           Un alt tabel statistic păstrat se referă la situaţia existentă la 1 iunie 1941, cu trei săptămâni înainte de începerea ofensivei germane. Firesc, efectivele din flancul sudic al Armatei Roşii au sporit, dar cele mai multe tancuri au fost dirijate spre graniţele Germaniei, ofensiva urmând să se declanşeze pe actualul teritoriu al Poloniei.

          Cum Germania a trimis în România doar unităţi de infanterie[3], comandamentul sovietic a considerat că nu merită să crească numărul de tancuri grele şi au rămas doar 10 KV-1. Au fost trimise 50 de T-34 din cele 691 existente. Cum comisiile sovietice vizitaseră industria de armament germană[4] şi cunoşteau potenţialul armamentului antitanc[5], era evident că armata română nu va putea să oprească o grupare de tancuri grele. Maşinile T-34 sunt acum considerate medii, dar raportat la nivelul tehnicii din 1941 erau grele. Este interesant de spus că abia în preajma declanşării contraofensivei sovietice de la Stalingrad (19 noiembrie 1942) trupele române au primit vechi tunuri de 75 mm de origine franceză, o soluţie disperată a germanilor pentru oprirea maselor de oţel motorizat.

          Exista posibilitatea menţinerii unor centre de rezistenţă după trecerea valului principal şi care ar fi blocat unele căi de acces. A fost prevăzută şi această situaţie de către comandamentul sovietic. Au fost aduse 18 maşini model OT-130 şi OT-26. Aveau tunurile înlocuite cu dispozitive lansatoare de flăcări, o armă cu un efect devastator asupra infanteriei lipsite de cazemate dotate special să reziste jeturilor de material inflamabil.

          Numărul de autoblindate a fost sporit prin sosirea de 17 BA-27, 63 BA-20, 13 FAI şi 2 D-8. Ideea de ofensivă se conturează în mod evident, maşinile pe roţi fiind utile pentru neutralizarea unor trupe dezorganizate de către masele de tancuri şi de tirul artileriei grele. Se ştie că bateriile grele au fost deplasate pentru exerciţii în poligoanele de la frontiere tocmai în primăvara anului 1941, iniţial sosind doar armele pentru inducerea în eroare a eventualilor spioni.

Dacă blindatele din regiunea Odessa nu erau suficiente, puteau să fie detaşate altele din Regiunea militară Kiev. Comandamentul sovietic plănuia ofensiva în cele mai mici detalii. România era condamnată la comunizare.

Chiar dacă masele de tancuri sunt impresionante prin forţa brută, lipsa sprijinului aerian le scade drastic eficienţa sau chiar împiedică orice acţiune pe timp de zi. Planificatorii sovietici n-au uitat aceste lecţii ale războiului modern şi au trimis în Basarabia regimente de Su-2. Erau secrete de au fost doborâte de propria vânătoare.

Dezorganizarea apărării inamice se poate realiza rapid cu ajutorul unităţilor de paraşutişti, acestea urmând să fie lansate asupra punctelor vulnerabile cum ar fi aerodromurile, centrele de comandă sau punctele obligate de trecere. Forţele aeropurtate se aflau concentrate în zona Odessa, dar n-au fost utilizate conform planurilor iniţiale fiindcă n-a existat dominaţia absolută a aerului, atacul prin surprindere fiind eliminat de ofensiva germană.

Kremlinul ordonase şi apropierea de Galaţi şi a forţelor fluviale, trupele având menirea să deschidă Dunărea pentru noi transporturi de forţe. Marina militară din Marea Neagră era pregătită să realizeze un desant pe litoralul românesc, prea lung pentru a fi apărat eficient de către forţele amice.

Cum se explică atunci capacitatea armatei române de rezistenţă în iunie 1941? Iosif Vissarionovici Stalin a făcut o singură mare eroare:s-a pregătit în exces pentru revoluţia mondială. Un atac în mai 1941 ar fi distrus trupele germane, dar concentrarea de tehnică s-a făcut pentru cucerirea întregii Europe şi germanii au atacat prin surprindere în ultimul moment favorabil lor. Kremlinul a fost surprins nu de ofensivă, ci de resursele infime cu care s-a operat. Armata română de la aripa sudică nu avea nici un fel de potenţial pentru un conflict modern şi ofensiv. Cei doi aliaţi au acţionat în ultimul moment favorabil cu ceea ce au putut, dar a fost prea puţin în raport cu necesităţile unui front extrem de vast. Planurile extrem de minuţioase stabilite la Moscova au fost date peste cap de această improvizaţie germană şi era să se termine prost pentru regimul comunist[6]. Chiar dacă sunt combătute concluziile lui Victor Suvorov de către istoriografia rusă, specialiştii occidentali au început să înţeleagă adevăratele planuri sovietice şi de ce acestea au eşuat în 1941[7].

Concluzii

Uniunea Sovietică a pregătit un plan de invadare a României, indiferent de atitudinea conducerii de la Bucureşti.

Deplasarea unităţilor mobile de blindate şi cavalerie demonstrează că războiul era inevitabil.

Numai atacul masiv german din Polonia a amânat pentru un timp desfăşurarea mecanismelor sovietice de agresiune.

[1] http://rkkaww2.armchairgeneral.com/weapons/tank_number

[2] Existau 484 de T-37, suficiente pentru echiparea a cel puţin două divizii. Nimeni în lume nu avea amfibii în acest număr.

[3] Au fost detaşate diviziile ce formau Armata a XI-a germană.

[4] Comandamentul german a comis o gravă eroare de interpretare în alegerea aliaţilor şi a oferit principalele secrete militare Moscovei. Decizia a favorizat cunoaşterea potenţialului ofensiv şi la producerea de tancuri simple şi puternice.

[5] Diviziile germane de infanterie erau dotate cu tunuri antitanc de calibrul 37 mm, arme ce se descurcaseră cu greutate împotriva blindatelor franceze în 1940. Armata germană a suferit mult din cauza insuficienţei de guri de foc capabile să însoţească infanteria.

[6] Uniunea Sovietică s-a menţinut fiindcă popoarele asuprite de trupele lui Stalin n-au găsit sprijinul aşteptat în regimul susţinut de Berlin.

[7] Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului, Editura Venus, Bucureşti, f. a., p. 149.