Cum a pierdut România trenul dezvoltării

În cartea „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, apărută la Editura Polirom, Bogdan Murgescu şi-a propus să răspundă la câteva întrebări, pornind de la analizele unor economişti, sociologi, politologi şi istorici renumiţi:Cum s-a ajuns la decalajele de dezvoltare existente în Europa de astăzi? Când s-au acumulat deosebirile de nivel economic dintre România şi celelalte ţări europene? Au existat momente când a fost posibilă depăşirea stării de subdezvoltare?

Profesor  doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, Bogdan Murgescu vorbeşte în primul capitol al volumului său de­spre epoca modernă timpurie (perioada dintre anii 1500-1800), considerată de istorici drept o „epocă relativ omogenă şi unitară în interiorul său“.

Istoricul german Rudolf Vierhaus descrie astfel această perioadă:„… persistenţa unui peisaj dominat de agricultură şi de viaţa rurală, cu unele regiuni meşteşugăreşti şi cu o lentă îndesire a reţelei de oraşe şi căi de comunicaţie;un mod de viaţă determinat de hrana limitată, recolte ratate, epidemii şi războaie;dominaţia socială a proprietăţii funciare, dominaţia politică a nobilimii, ascensiunea economică a unor părţi ale burgheziei urbane şi ascensiunea profesională a elitelor burgheze funcţionale (…), raportul dintre orientarea spirituală şi cea lumească este determinat de Biserica de stat (…)“.

Dacă la nivel mondial, istoricii vorbesc despre secolele XVI-XVIII ca fiind o perioadă unitară, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cultura română modernă, când Ţara Românească şi Moldova se aflau sub ocupaţia Imperiului Otoman. Sub dominaţia fanariotă, Ţara Românească şi Moldova au înregistrat „o stagnare economică“, iar specialiştii vorbesc despre „o epocă de decădere“.

Ţările Române erau obligate să plătească tribut către Poartă (haraciul), daruri protocolare pentru sultan şi pentru marii dregători otomani (peşcheşuri), dar şi sume pentru obţinerea şi păstrarea tronului. Istoricul Mihai Berza a fost primul care s-a încumetat să realizeze un bilanţ financiar al exploatării Ţărilor Române de către Imperiul Otoman. Între 1581-1590, Ţara Românească a plătit către Poartă 650.000 de galbeni anual.

În urma presiunii economice otomane, a avut loc sporirea dramatică a fiscalităţii, aceasta fiind semnificativă în al treilea sfert al secolului al XVI-lea. A explodat între anii 1580-1594.Revoluţia industrială

O accelerare a creşterii economice şi demografice s-a înregistrat în secolul al XIX-lea, cel mai spectaculos aspect fiind „revoluţia industrială“. „Declanşată în Anglia pe la 1760, ea s-a răspândit şi în Europa continentală, deşi cu foarte mari variaţii de la o ţară la alta şi chiar de la o regiune la alta în cadrul aceluiaşi stat. Elementul definitoriu a fost desigur trecerea de la munca manuală la cea bazată pe maşini propulsate de energie.

Totuşi, revoluţia industrială nu se reduce la acest aspect. Ea a cuprins şi un set foarte mare de inovaţii tehnice, cu aplicaţii în multiple sectoare (textil, metalurgic, transporturi etc.), a căror secvenţialitate i-a făcut pe unii istorici să diferenţieze între o primă revoluţie industrială, bazată pe motoarele cu cărbune şi cu aplicaţii mai ales în sectorul textil şi transporturi, şi o a doua revoluţie industrială bazată mai ales pe petrol şi pe electricitate, ale cărei sectoare de vârf au fost metalurgia şi construcţiile de maşini, urmate rapid de industriile electrotehnică şi chimică“, scrie Bogdan Murgeanu în volumul său.

Modelul occidental

În această perioadă, un important rol l-a avut adoptarea modelului occidental, care a însemnat, în primul rând, creşterea importurilor. Însă, importurile vizau, în special, bunuri (ţesături din bumbac, zahăr, citrice) destinate boierimii. După 1850, au fost aduse din străinătate şi mărfuri necesare gospodăriilor. Abia după 1860 s-a putut vorbi despre o creştere semnificativă a importurilor. Despre perioada interbelică, privită de unii ca fiind o „epocă de aur“, istoricii au altă părere. Ei o judecă sever. Eric John Ernest Hobsbawm, istoric britanic, este tranşant:„Deceniile de la izbucnirea Primului Război Mondial până la anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial au fost o epocă a catastrofei pentru această societate.

Timp de patruzeci de ani s-a trecut de la o calamitate la alta. Au existat momente în care nici măcar conservatorii inteligenţi nu ar fi pariat pe supravieţuirea ei (…) Chiar şi Statele Unite, care fuseseră scutite de revoluţii şi războaie, s-au aflat la un pas de prăbuşire. În timp ce economia mergea împleticindu-se, instituţiile liberale au dispărut între 1917 şi 1942 din aproape întreaga lume, exceptând o fâşie din Europa, America de Nord şi Australasia, pe măsură ce fascismul şi mişcările autoritare satelite ale acestuia câştigau teren“.

După cel de-al Doilea Război Mondial, a avut loc o accelerare fără precedent a creşterii economice mondiale. Economistul britanic Angus Maddison a constatat că economia mondială a performat în ultima jumătate de secol „mai bine ca în orice altă perioadă din trecut. Produsul global brut a crescut de şase ori între 1950 şi 1998“. În anii ’80, România s-a confruntat cu o reducere a consumului, deoarece Nicolae Ceauşescu a luat decizia de a acorda prioritate achitării datoriilor externe. Acelaşi Angus Maddison a spus că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial Danemarca s-a descurcat cel mai bine dintre ţările europene, deşi a întâmpinat multiple greutăţi (a suferit, în primul rând, de întreruperea aprovizionării cu materii prime din exterior).

Irlanda a fost catalogată, către sfârşitul secolului al XX-lea, drept „tigrul celtic“, deoarece a reuşit cel mai bine în perioada postbelică depăşirea subdezvoltării şi înapoierii economice, mai ales că la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial economia se afla într-o stare deplorabilă.Un tablou dezolant

Situaţia României, imediat după prăbuşirea regimului comunist şi începutul tranziţiei spre un sistem politic democratic bazat pe economia de piaţă, a fost descrisă astfel de Daniel Dăianu:„La sfârşitul anilor ’80, economia românească, ţara, oamenii ofereau un tablou dezolant. După mai mult de patru decenii de industrializare forţată, competitivitatea economiei se afla la nivelul cel mai scăzut în cadrul «ligii comuniste», dezechilibrele dintre sectoare şi penurie erau în creştere, suferinţa oamenilor era inimaginabilă;România era cu mult în urma ţărilor vecine în ceea ce priveşte premisele instituţionale necesare pentru tranziţia postcomunistă, pregătirea psihologică a populaţiei pentru schimbări sociale şi baza socială a reformelor către economia de piaţă“.