Cum a pierdut America războiul din Vietnam pe televiziune

Puţine conflicte armate contemporane au fost mediatizate ideologic atât de intens precum cel din Vietnam. Ambele tabere ale Războiului Rece au exploatat propagandistic fără jenă sutele de mii de morţi şi suferinţele cumplite cauzate de acest război. Până la urmă, militarii americani s-au considerat victorioşi în teren, dar au afirmat că victoria le-a fost furată pe micile ecrane ale televizoarelor. Sindromul vietnamez s-a vindecat abia în nisipurile Golfului Persic, în războiul anti-irakian din 1991.

Războiul din Vietnam a început în anii ’50 ca unul tipic colonial, soldat cu înfrângerea francezilor la Dien Bien Phu, în 1954. A continuat, în baza principiului dominoului, pentru îndiguirea ofensivei comuniste în Asia de Sud-Est. S-a terminat în aprilie 1975, cu sute de mii de victime şi prin victoria khmerilor roşii la Phnom-Penh şi a nord-vietnamezilor la Saigon, fără ca teoria dominoului să se verifice.

Cu toate că generalul Westmoreland, comandantul forţelor americane în Vietnam, a susţinut public profesionalismul şi moralul ridicat al trupelor sale, John Colvin, consulul general britanic la Hanoi în perioada 1965-1967, descria astfel atmosfera generală ce domnea în rândul soldaţilor americani:„În aceşti ani (1969-1972), efortul militar al Statelor Unite a fost diluat de consumul de droguri, indisciplină, slabă comandă, dezertări, asasinări de ofiţeri şi subofiţeri, confruntări între albi şi negri.“

Mesajele americane:„Vino acasă“ şi „Bani pentru arme“

Cel mai vast program de operaţii psihologice (psyop) derulat de militarii americani în Vietnam s-a numit „Vino acasă“ şi a fost iniţiat încă din 1963. Atât luptătorilor de gherilă, cât şi combatanţilor nord-vietnamezi li se oferea iertarea şi exonerarea de represalii pentru vina de a fi luptat de partea comuniştilor în schimbul predării. Cuvântul „predare“ a fost însă ocolit cu grijă în mesajele lansate prin programul „Vino acasă“. Cei ce se predau erau ţinuţi 45-60 de zile în centre special amenajate, după care erau eliberaţi şi li se dădea chiar şi o sumă de bani, cu titlul de „cheltuieli pentru mâncare“.

Americanii ştiau foarte bine că aceia care se predaseră nu se mai puteau întoarce să lupte în tabăra adversă, unde nu ar fi avut parte de nicio milă. Pentru a-i convinge pe luptătorii din Vietcong şi pe soldaţii nord-vietnamezi de avantajele programului „Vino acasă“, au fost trimise echipe speciale în satele vietnameze, au fost folosite staţii de amplificare mobile, s-au răspândit milioane de fluturaşi cu titlu de „paşaport de trecere“, a fost editată chiar şi o revistă color de 62 de pagini, bilunară, intitulată „Long Me“ (al cărei colectiv redacţional era format din foşti propagandişti comunişti vietnamezi), destinată familiilor sud-vietnameze şi distribuită prin preoţi, mici comercianţi, profesori de şcoală, şoferi de autobuze.

O secvenţă aparte a programului „Vino acasă“ a constituit-o campania „Bani pentru arme“, prin care erau oferite diferite sume de bani celor care predau orice categorie de armament inamic sau dezvăluiau amplasamente sau depozite ale acestuia. În stilul pragmatismului tipic american a fost făcut chiar şi un calcul de eficienţă al programului „Vino acasă“. Astfel, pentru fiecare dintre cei 75.000 de dezertori Vietcong înregistraţi pe durata războiului s-au cheltuit câte 127 de dolari, ceea ce a reprezentat 9.500.000 de dolari, mult mai puţin faţă de 2, 25 de miliarde de dolari, cât ar fi costat neutralizarea prin luptă a dezertorilor (300 de dolari de fiecare).

„Humidor“ şi „Scrisori otrăvite de la prieteni“

. Misiunile PSYOP negru au fost încredinţate nu armatei regulate, ci unei unităţi speciale SOG (Studies&Observation Group-OPS 33), formate din voluntari proveniţi din unităţile speciale ale beretelor verzi, comandourile forţelor aeriene şi trupe SEALs. Bugetul alocat acestei unităţi a fost de 3, 7 milioane de dolari în 1967. Principiul de bază al acţiunilor de propagandă SOG era exploatarea la maximum a punctelor psihologice slabe ale adversarului. SOG a executat cu succes două operaţiuni secrete majore de subminare psihologică a nord-vietnamezilor:proiectul „Humidor“ şi cel al „Scrisorilor otrăvite de la prieteni“ („Poison Pen Letters“).

Proiectul „Humidor“ a constat în răpirea unor pescari nord-vietnamezi şi transportarea lor cu vase rapide pe o insulă din sud, unde fusese amenajată o aşa-zisă bază secretă de rezistenţă anticomunistă, aparţinând unei organizaţii numită „Sabia Sfântă a Ligii Patriotice“. Viteza mare a deplasării şi toată mizanscena creau pescarilor iluzia că respectiva bază se află chiar în apele teritoriale nord-vietnameze, iar organizaţia era deosebit de activă şi eficientă în lupta ei contra regimului de la Hanoi.

După un timp, pescarii erau eliberaţi şi duşi acasă cu aceeaşi viteză, pentru a putea relata despre cele văzute autorităţilor comuniste, care nu puteau rata interogatoriul fugarilor. Această acţiune urmărea crearea de false ţinte, derută şi chiar dezbinare în tabăra comunistă, căreia i se infiltra bănuiala că „Sabia Sfântă a Ligii Patriotice“ ar fi sponsorizată chiar de către aliaţii sovietici.

Proiectul denumit „Scrisori otrăvite de la prieteni“ urmărea discreditarea sau compromiterea unor oficialităţi comuniste nord-vietnameze, prin crearea de suspiciuni şi chiar de „dovezi“ privind implicarea acestora în acţiuni de spionaj sau trădare în favoarea americanilor. Personajelor vizate, selectate cu grijă pe baza unor date personale autentice, le erau trimise sute de scrisori, felicitări, cărţi poştale, expediate din Hong Kong sau Paris, care conţineau diferite elemente de natură să atragă atenţia cenzurii comuniste nord-vietnameze:felicitări de aniversare, atunci când nu era ziua lor de naştere, mesaje ascunse sub timbre sau prin mijloace chimice, privind vărsarea unor sume în conturi străine sau arestarea unor agenţi etc.

Pentru diseminarea mesajelor de natură subversivă, neasumate oficial, cuprinzând îndemnuri la distrugerea sau răsturnarea regimului comunist de la Hanoi, SOG a utilizat transmisiuni radio pirat. În acest scop, mii de aparate de radio cu tranzistori, ce nu puteau capta decât postul Radio Hanoi al SOG, au fost paraşutate în Vietnamul de Nord, asupra bazelor Vietcong, sau au fost abandonate prin locurile de afluenţă ale populaţiei.

„Lupta este mai puţin importantă decât propaganda“

(Grup  de prizonieri americani „prezentat“ presei de către autorităţile nord-vietnameze pe aeroportul internaţional din Hanoi)La rândul lor, operaţiunile de propagandă desfăşurate de nord-vietnamezi au ocupat, pe toată durata războiului, un rol prioritar, de maximă importanţă în planificarea şi desfăşurarea campaniilor militare. Responsabilii cu munca de propagandă au deţinut întotdeauna o poziţie de frunte în ierarhia comunistă, funcţie care le conferea putere şi autoritate în luarea deciziilor, spre deosebire de democraţiile occidentale, unde specialiştii în propagandă şi operaţiuni psihologice aveau statutul unor simpli tehnicieni, fie ei în uniformă sau civili.

Propaganda în sine era privită de către occidentali cu repulsie, ca o afacere murdară, plină de minciuni şi adevăruri deformate, spre deosebire de comunişti, care o considerau forţă motrice sănătoasă a întregului lor sistem. În unităţile Vietcong sau cele nord-vietnameze, sloganuri precum „Activităţile politice sunt mai importante decât cele militare“sau„Lupta este mai puţin importantă decât propaganda“au constituit pilonii unei îndoctrinări masive şi permanente, mergând până la fanatism, a tuturor luptătorilor comunişti, astfel încât chiar şi în cele mai grele sau extreme condiţii ei să dispună de resurse morale pentru a continua lupta, fără a se preda sau a se retrage.

Cadrele specializate în munca de propagandă de la om la om erau permanent active în toate concentrările de forţe comuniste, fie că se aflau într-un sat din junglă sau în bazele ascunse sub pământ. În niciun moment nu au fost neglijate şedinţele obligatorii de învăţământ politico-ideologic, paradele, demonstraţiile, propaganda vizuală prin afişe, lozinci, steaguri, portrete ale liderilor comunişti. Importanţa şi consecinţele acestei imense desfăşurări propagandistice comuniste în rândul propriilor adepţi nu au fost sesizate de către americani la dimensiunea lor reală, dar efectele s-au resimţit în timp în defavoarea Statelor Unite.

Risipind o cantitate enormă de bani şi mijloace, energie, timp şi resurse umane, autorităţile comuniste nord-vietnameze şi cele ale Frontului de Eliberare Naţională-Vietcong – acompaniate pe toate vocile de ţările şi partidele comuniste din lume – au transformat fiecare acţiune sau gest al lor într-un act de propagandă, repetând neîncetat, atât în străinătate, cât şi propriilor cetăţeni sau adepţi, politica şi punctul lor de vedere.

Pentru a limita la maximum dezertările, Vietcong-ul a utilizat mai ales comunicarea interpersonală – deosebit de pertinentă pentru mentalitatea vietnameză. Relatarea directă a unui fost prizonier al armatei sud-vietnameze sau americane despre ororile pe care le-a trăit şi minciunile lansate de regimul de la Saigon susţinut de americani aveau un efect mult mai mare asupra auditoriului decât lectura unui text sau afiş. Aceste mărturisiri publice exploatau o caracteristică psihologică specifică vietnamezilor, care sunt reticenţi în a lua hotărâri de unul singur, fiind stimulaţi în procesul decizional de acordul colectivităţii sau măcar al unei persoane de încredere.

„Dan van“, „dich van“, „binh van“

Vietcong-ul a utilizat trei categorii distincte de operaţiuni de influenţare psihologică, denumite „dan van“, „dich van“ şi „binh van“. Conceptul de „dan van“ reunea operaţiunile de suport psihologic în teritoriile controlate de Vietcong, în timp ce „dich van“ se referea la cele din zona sud-vietnameză şi americană de influenţă;„binh van“ cuprindea acele acţiuni de atragere a populaţiei sau chiar a militarilor din armata saigoneză în rândurile Frontului de Eliberare Naţională-Vietcong.

Tehnicile de persuasiune „binh van“ – cele mai delicate, dat fiindcă urmăreau întoarcerea unui număr cât mai mare de vietnamezi din tabăra duşmană – cuprindeau:promisiuni pentru un tratament binevoitor faţă de foştii servitori ai imperialiştilor şi chiar recompense băneşti pentru cei care, la dezertare, sustrăgeau sau distrugeau şi tehnica militară americană;constante ameninţări teroriste asupra vieţii personajelor-cheie din ierarhia politico-militară sud-vietnameză;utilizarea unor agenţi de influenţă pentru comunicarea directă cu militarii sud-vietnamezi sau familiile acestora;distribuirea a două cărţi cu cântece emoţionale, îmbibate cu idei comuniste, amestecate cu dragostea de ţară şi marile calităţi ale gherilei comuniste.

Propaganda americană zdrobită de pragurile culturale

În subordinea  guvernului american funcţiona USIA-Agenţia de Informaţii a Statelor Unite, iar unităţile militare americane PSYOP dispuneau de capacităţi de producţie audio-vizuală, grafică, radio, editare, cercetare şi analiză, precum şi de studiouri mobile, transmiţătoare şi staţii de amplificare. În final, nu mai puţin de nouă instituţii diferite au fost implicate în operaţiunile de influenţare psihologică sau de propagandă desfăşurate de americani în Vietnam.

Obiectivele stabilite pentru cei peste 250 de ofiţeri americani şi 600 de sud-vietnamezi antrenaţi în operaţiunile psihologice din Vietnam au fost:subminarea sprijinului popular acordat insurgenţilor comunişti;îmbunătăţirea imaginii guvernului sud-vietnamez;explicarea şi implicit, creşterea susţinerii populare pentru prezenţa şi politica americană în Vietnam;lărgirea suportului internaţional privind politica SUA în Vietnam. În ciuda uriaşelor resurse materiale şi umane consumate în Vietnam, americanii nu au reuşit să scape de imaginea „invadatorului străin“ şi a „exploatatorului colonial“ – teme predilecte, de mare audienţă şi penetrabilitate folosite de maşina de propagandă comunistă nord-vietnameză.

Un studiu realizat în 1968 deHuman Science Research Incorporated, pe baza unui chestionar completat de 360 de vietnamezi şi 300 de americani, arăta că există cinci diferenţe majore între cele două popoare, care pot explica ineficienţa campaniilor PSYOP americane:dacă vietnamezii aveau o viziune mai pragmatică asupra naturii umane, americanii înclinau spre idealul moralităţii;vietnamezii aveau tendinţa de a accepta lucrurile aşa cum erau, în timp ce americanii erau preocupaţi de a controla mediul în care trăiau;vietnamezii păreau să trăiască mai mult în prezent, faţă de americani care erau gata să sacrifice prezentul pentru scopuri viitoare;pentru vietnamezi activitatea economică însemna doar câştig, în vreme ce americanii se gândeau mai ales la mijloacele de extindere;pentru a lua o decizie, vietnamezii aveau nevoie de aprobarea sfatului bătrânilor, faţă de americani care credeau în propria voinţă şi conştiinţă. În aceste condiţii, nu este de mirare că acele 50 de miliarde de fluturaşi paraşutaţi (câte 1.500 pentru fiecare vietnamez) au avut un efect minim (unele înfăţişau chiar pin-up-uri cu fete vietnameze, atrăgătoare pentru americani, dar contrastimulative pentru vietnamezi) sau că briefing-urile oficiale zilnice de la hotelul Continental Palace din Saigon au ajuns să fie ironizate de ziarişti drept „five o’clock foolies“.

Filmele care ne-au „explicat“ războiul

(Filmul  „Rambo (First Blood)“, cu Sylvester Stallone în rolul principal, a avut un mare impact psihologic asupra cetăţenilor SUA. „Sindromul Vietnam“ bântuia încă societatea americană)

Spre deosebire de cel de-Al Doilea Război Mondial, în cazul Războiului din Vietnam Hollywood-ul nu a mai plecat cot la cot cu Pentagonul în lupta propagandistică.

Din lunga serie de filme având ca subiect principal această traumă serioasă a societăţii americane, cele împotriva războiului sunt mai numeroase şi mai convingătoare, în comparaţie cu producţiile în sprijinul intervenţiei militare în Indochina.

Cel mai vehement film susţinător al justeţei luptei SUA în Vietnam a fost „Beretele verzi“, regizat şi interpretat de John Wayne în 1968 (imediat după Ofensiva Tet şi dezvăluirea masacrului de la May Lai), film aprig criticat drept reacţionar, militarist şi primitiv anti-comunist.

Mai comerciale şi cu priză la public au fost însă trilogiile cinematografice de super-acţiune „Rambo“, cu Sylvester Stallone (lansat în 1982), şi „Dispăruţi în acţiune“, cu Chuck Norris (lansat în 1984), filme-revanşă înscrise în aşa-numitul cinema-reagan-ian conservator al anilor ’80, prin care s-a încercat exorcizarea înfrângerii şi umilinţei armatei SUA din anii ’60-’70.

Aceste filme nu au putut şterge însă amprenta mult mai puternică lăsată de creaţiile anti-război precum „Întoarcerea acasă“ din 1978, de Hal Ashby, cu Jane Fonda şi John Voigt, „Vânătorul de cerbi“ din 1979, de Michael Cimino, cu Robert de Niro şi Christopher Walken, „Platoon“ din 1986, de Oliver Stone, cu Tom Berenger, William Dafoe şi Charlie Sheen, sau „Născut pe 4 iulie“ din 1989, de Oliver Stone, cu Tom Cruise.

Scene de violenţă fizică şi psihică extremă, o imagine în general sumbră a armatei americane roasă de droguri şi sadism, absurditatea războiului şi incapacitatea veteranilor întorşi acasă de a-şi vindeca traumele şi a relua o viaţă normală au fost principalele imagini şi mesaje ale acestor filme, unele multi-oscarizate. „Am fost cândva soldaţi şi tineri“, realizat în 2001, cu Mel Gibson, este un film mult mai echilibrat emoţional şi ideologic, arătând că „sindromul vietnamez“ este pe cale de vindecare. Probabil, pentru a fi înlocuit de cel irakian.