Soldați germani, după încheierea Primului Război Mondial (foto: Bundesarchiv Bild 183-R34275)

Cum a fost înfrântă presupusa invincibilă armată germană, în Primul Război Mondial

Primul Război Mondial a fost un conflict deosebit de precedentele prin faptul că a implicat mari mase de luptători sprijiniți generos de industria militară cu arme din ce în ce mai sofisticate și mai ucigătoare. Asaltul masiv ordonat de Berlin a adus diviziile germane în preajma Parisului și imediat a apărut un mit al invincibilității oștirii Reich-ului.

Eșecurile Antantei prin lipsa coordonării la nivel de comandament amplificau zilnic această legendă și armistițiul din 11 noiembrie 1918 a fost prezentat de ofițerii revanșarzi drept un cuțit înfipt de civili și evrei în spatele bravei armate germane, departe de un dezastru militar în fața forțelor aliate. Hârtia suportă orice și maculatura a prins să circule printre cei ce se simțeau umiliți mai ales de Tratatul de pace de la Versailles. S-a argumentat că trupele germane mai erau încă pe teritoriul Franței și pe cel al Belgiei și se retrăgeau provocând pierderi semnificative inamicilor.

Strategia și tactica au legile lor, mai greu de înțeles chiar și de specialiștii rău-voitori. Astfel, Germania lupta într-un conflict ce implica folosirea de aliați și aceștia capitulaseră în toamna lui 1918. Tot dispozitivul militar din sudul Europei era dat peste cap și trupele Antantei puteau să pătrundă ușor în imperiu. Armata a IX-a condusă de renumitul feldmareșal August von Mackensen se deplasa din România, dar era subțiată prin prelevările de unități și de armament greu pentru susținerea ofensivelor de pe teritoriul francez. În plus, era aproape izolată undeva prin România și fosta Austro-Ungarie. Capitularea Turciei deschidea perspectiva folosirii Dunării ca o vitală arteră de aprovizionare pentru diviziile ce înaintau spre nord.

Nici pe Frontul de Vest diviziile germane nu stăteau prea bine. Chiar dacă existau armate mai puternice, lovitura de grație putea să fie dată de marile unități unui stat ce nu reușise multă vreme să spargă liniile austro-ungare. Forțele italiene au ajuns până în localitatea Rocroi în noiembrie și au realizat o amenințare indirectă foarte gravă. Mai erau numai 2,5 km până la fosta frontieră a Franței cu Belgia și numai 60 km până la Charleroi. Deschiderea unei hărți a regiunii arată imediat cu ce se putea confrunta oștirea ce încerca să țină pozițiile vestice.

Orice pas înainte însemna tăierea unor variante de retragere, mai ales dacă se dorea salvarea artileriei grele și a rezervelor de muniții. Belgia putea să fie o mare capcană prin faptul că există un teritoriu olandez ce se apropie puternic de Franța. Orice înaintare spre Maastricht însemna o catastrofă pentru toate efectivele ce erau în afara Germaniei. Nici nu trebuia să fie o ofensivă fulgerătoare. O armată modernă are nevoie de multe materiale strategice pentru o rezistență înverșunată și nu căile de comunicații sunt vitale. Chiar o înaintare în ritmul infanteriei era catastrofală pentru germani.

Apariția tancurilor agrava situația, mașinile blindate putând să forțeze pozițiile întărite cu fortificații de campanie. Un Renault F.T. 17 nu pare să fie un tanc cu calități interesante pentru o înaintare de succes în câmp tactic, dar în epocă era un coșmar pentru infanteristul german ce nu avea mijloace eficiente pentru a le combate.

Mai era o mare problemă a Berlinului. Avansarea realizată de infanterie și tancuri permitea treptat mutarea aerodromurilor de campanie spre nord, ceea ce mărea raza de acțiune a aviației aliate. Chiar dacă erau realizate în cea mai mare parte din lemn și pânză, aeroplanele arătaseră împotriva trupelor turcești și austro-ungare ce pot face prin mitraliere și bombardamente. Retragerea propriilor avioane lăsa descoperite diviziile din fața belgienilor și a englezilor.

Teroarea aeriană ar fi dus la o panică greu de controlat și de cei mai capabili comandanți. Distanțele mici ar fi permis atacuri repetate asupra țintelor. Aliații nu mai apelau la acțiuni cu un număr redus de aparate și preferau acțiuni cu formații copleșitoare. Industria germană n-a putut să producă suficiente avioane și acestea au fost risipite în luptele aeriene din anii precedenți. Era obligatorie evacuarea din punga belgiană și o armată modernă are mult material de transportat, coloanele serviciilor logistice fiind deosebit de vulnerabile. În plus, erau prea puține drumuri bune pentru o retragere rapidă.

Armistițiul din 11 noiembrie 1918

Armistițiul din 11 noiembrie 1918 a preîntâmpinat această uriașă încercuire și apoi a permis falsificatorilor evenimentelor istorice să inventeze legenda invincibilității armatei germane.

Cei ce tot susțin că armata germană a fost un mecanism perfect de luptă în dauna celor inamice nu trebuie să omită luarea în calcul a faptului că operațiunile militare se desfășoară în orice spațiu geografic disponibil și Antanta a lungit fronturile peste puterea de luptă a forțelor Reich-ului și ale aliaților acestuia. Diluarea permitea acțiuni de străpungere sau de flancare, ceea ce ducea la pierderea unor poziții importante și la retrageri pe noi aliniamente.

Prăbușirea forțelor bulgare a fost un dezastru complet pentru Germania, chiar dacă s-a întâmplat tocmai la Salonic. Nu existau forțe care să acopere sudul în locul celor austro-ungare, bulgare și otomane. Legendele lansate în trecut sunt credibile pentru că sunt repetate la infinit și oamenii adoră poveștile, chiar și pe cele cu arme și bătălii sângeroase.

Germania în noiembrie 1918 nu avea cum să mai reziste presiunii forțelor Antantei, armatele aliate putând ataca în orice sector datorită superiorității tehnicii de luptă. Industria era epuizată și muncitorii începeau să aibă orientări socialiste radicale. Ideile politice au pătruns și printre militari, suficient de naivi să creadă în oricine promitea o terminare a ostilităților. Gripa spaniolă a contribuit la o istovire a trupurilor ce erau chinuite și de foamea ce avea drept cauză principală dereglarea activităților agricole în urma înrolării țăranilor cu tot cu cai.

Blocada organizată de flota britanică nu mai permitea efectuarea de importuri alimentare sau de materii prime necesare în agricultură. Era absolut normal să se producă o slăbire a forței întregii populații muncitoare și luptătoare, randamentul în orice activitate fiind din ce în ce mai scăzut. Apropierea iernii anunța un dezastru pe front și în interior. Militarii germani puteau să spere să mai reziste în lupte de ariergardă, dar nu puteau face prea multe împotriva monștrilor din oțel ce treceau peste rețelele de sârmă ghimpată și apoi sfărâmau tranșee și trupuri omenești.

Foto sus: Soldați germani, după încheierea Primului Război Mondial (foto: Bundesarchiv Bild 183-R34275)