Cum a evadat Gheorghiu-Dej din închisoare în august 1944?
Așa a fost plănuită evadarea. De la plan și până la înfăptuirea lui au fost niște modificări, datorate unor întâmplări neprevăzute. Legătura mea în această acțiune era un agent de stradă — un polițist, deci — care era șeful unui depozit de haine militare ce se afla într-o circumscripție din Târgu-Jiu. Eu nu puteam însă, în așteptarea evadării, să stau la Târgu-Jiu, pentru că era un oraș mic, unde-aș fi fost ușor de depistat.
Așa că stăteam în Craiova. Când am discutat cu conducerea de partid despre evadarea lui Dej, pentru ca planul să aibă reușită deplină, le-am cerut o mașină bună. Cu ea plănuiam să-l iau pe Dej și în cea mai mare viteză să ajungem la București. Mi s-a pus la dispoziție această mașină. Era un Cadillac. Cu ea am și călătorit de la București la Craiova. Gazda mea de la Craiova era un comunist ce lucra la o bază de aviație și locuia într-o casă simplă dintr-o zonă modestă a orașului. Cadillacul ce-l primisem ar fi atras, acolo, atenția poliției. În cel mai scut timp, puteam fi depistați. Și pentru că evadarea nu putea avea loc imediat, am trimis mașina, înapoi la București. Când a fost totul aranjat, am cerut să vină mașina dar mi s-a răspuns că mașina nu poate veni. Mi-au trimis, însă, niște parale să cumpăr eu o mașină potrivită cu planul meu de evadare. Aici, iarăși, se încurcau lucrurile din cauză că eu eram dezertor. Cumpărarea unei mașini se făcea cu acte de proprietate semnate și de poliție. Să te sustragi, pe vremea aceea, fie și numai pentru câteva zile, când erau atât de puține mașini în circulație, nu se putea […]. Cu ajutorul omului la care stăteam, am găsit o mașină stricată. I-am trimis vorbă lui Dej să-și mai amâne dorința de evadare pentru că eu trebuie să mai întârzii până repar mașina. A durat și reparația o bună bucată de timp. După care eu l-am rugat pe fostul ei proprietar să cumpere pentru mașină șase cauciucuri noi. |sta, ca să mai câștige ceva, peste înțelegere, nu a cumpărat cauciucuri noi și, din cauza vechiturilor ce mi le-a pus, am pățit-o, din nou.
Mă înțelesesem cu Dej să iasă din lagăr la 12 noaptea. Era o oră la care santinelele cele fricoase cu siguranță că nu aveau curajul nici să se uite spre cimitir. La 11 noaptea, eu trebuia să fiu în apropierea cimitirului, să-l aștept cu mașina gata pregătită de drum. Sergentul de stradă din Târgu-Jiu, legătura noastră, urma să-l aștepte pe Dej lângă mormântul stabilit ca loc de întâlnire. Când am mers eu din Craiova spre Târgu-Jiu cu mașina aceea cumpărată, în primii 20 de kilometri parcurși am avut trei explozii de cauciuc. Rămăsesem, deci, pe drumuri. Am avut, totuși, noroc cu o mașină ce trecea în sens invers, m-a adus înapoi la Craiova de unde-am cumpărat șase cauciucuri noi. Cu o altă mașină, m-am întors la mașina mea, lăsată în drum, am schimbat cauciucurile vechi și am plecat spre Târgu-Jiu. […]
Numai că, din cauza celor întâmplate, am ajuns la destinație cam în jur de trei dimineața. În cimitir nu mai era nimeni, dar gardul de sârmă ghimpată fusese tăiat, iar în jur era liniște. Semn că Dej ieșise cu bine. Unde-l puteam găsi pe Dej? M-am gândit că nu putea fi decât la sergentul de stradă, ce-l așteptase la mormântul stabilit de noi ca loc de întâlnire. Se făcuse dimineață bine când am ajuns acolo. Omul mi-a spus că Dej se află într-o încăpere vecină, unde-am și intrat, pe dată, fără să mai schimb cu el și alte cuvinte.
Dej dormea când am intrat eu. Eram îmbrăcat în vederea evadării, în uniformă de ofițer și îmi lăsasem și niște mustăți mari pentru a fi mai greu de recunoscut, pe care Dej nu le știa. Cum dormea el, cu nervii încă încordați, în urma evadării, la zgomotul ce l-am făcut intrând a sărit drept la mine. În mână avea un cuțit, pe care-l luase, probabil, cu gândul ca, dacă intervine ceva neprevăzut în evadare, să aibă cu ce să se apere. Așa că a sărit la mine convins că nu pot fi altcineva decât unul dintre urmăritorii lui. Ne-am recunoscut… „Hai, mă!“, i-am pus și am plecat la drum…
(Lavinia Betea, Maurer și lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Fundația „Ioan Slavici“ — Editura Felix, Arad, 1995, p. 44–45)
