Cu ce s-a ales Nicolae Ceaușescu din clipa sa de glorie
Regimurile totalitare aflate la putere în România au stat întotdeauna foarte bine la capitolul propagandă internă, știind să exploateze evoluțiile externe în propriul beneficiu. Așa a fost și în cazul propagandei de stat a regimului Ceaușescu, pentru care invazia Cehoslovaciei socialiste din 1968 a fost o mană cerească. Viclenia nativă a lui Ceaușescu se putea de-acum înainte împleti cu a sa megalomanie, sub flamura naționalismului comunist.
Analiza zisului moment de apogeu al lui Nicolae Ceaușescu din 21 august 1968, din perspectiva pozițiilor și atitudinilor sale precedente și ulterioare, permite dezvăluirea adevăratelor trăsături, credințe și simțăminte definitorii ale acestuia: viclenia, frica, nesinceritatea, megalomania, care i-au determinat și motivat acțiunile pe parcursul întregii sale vieți. Pretinsul patriotism, afișata dragoste de popor, mult apreciata sa disidență față de sovietici, curajul deosebit adesea invocat se dizolvă total în fața stenogramelor de partid ale discuțiilor din cercul închis al Comitetului Executiv al CC al PCR sau a mărturiilor – oricât de subiective și tendențioase – ale acoliților săi cei mai apropiați.
Fiind vorba despre un regim de dictatură comunistă în deplinătatea formelor sale, în care, potrivit principiilor constituționale statuate, partidul comunist reprezenta unica forță care conducea statul, voința, trăsăturile, deciziile dictatorului aflat în fruntea partidului se reflectau direct în politica și propaganda de stat. Principialitatea și consecvența politicilor PCR, ale secretarului său general erau doar vorbe goale, menite discursurilor propagandistice pentru popor sau ipocritelor eschive diplomatice.
Primii pași ai propagandei ceaușiste de partid și de stat
Imediat ce, printr-o disimulare abilă a ambițiilor sale, fostul secretar cu organizatoricul a reușit să se facă ales succesor al lui Gheorghiu-Dej la conducerea PCR, Ceaușescu era încă nesigur de puterea sa, pe care trebuia să o împartă cu cei care până deunăzi fuseseră baroni credincioși lui Dej, respectiv Chivu Stoica și Ion Gheorghe Maurer, dar și cu alți potențiali rivali, precum Gheorghe Apostol sau Alexandru Drăghici.
Lupta pentru putere personală absolută se desfășura însă în culisele înaltelor sfere de conducere ale Comitetului Central, pentru că propaganda destinată poporului bătea puternic toba pe recunoștința poporului pentru mărețele realizări ale partidului, în frunte cu tânărul său secretar general. Alături de acesta, sunt menționați în presă sau în șiragul de portrete oficiale și membrii Biroului Politic, ale căror poze își mai fac încă loc pe prima pagină a „Scânteii”. Ziua de naștere a „scumpului tovarăș” era marcată deocamdată discret în „Scânteia”, vârsta liderului fiind mereu însoțită de numărul impresionant al anilor săi de „activitate revoluționară”. Nici nu se punea deocamdată problema unui cult al personalității, deși Ceaușescu începea să-și construiască încetul cu încetul imaginea de lider providențial și de părinte drag al națiunii, care se preocupă neîncetat numai de bunăstarea poporului.
Naționalismul anti-rus timid, inițiat de Dej la începutul anilor ’60 prin derusificarea instituțiilor de cultură, a fost intensificat treptat, spre satisfacția românilor, ce tocmai fuseseră șocați de neașteptatul și odiosul Decret 770 din octombrie 1966 pentru controlul natalității, ce interzicea avorturile. Apariția (controlată și limitată) pe piață, îndeosebi în magazinele din marile orașe, a unor produse occidentale de larg consum, simultan cu difuzarea anumitor filme și muzică vest-europene, până atunci prohibite, a îndulcit trauma apariției decrețeilor. Deschiderile politicii externe a României socialiste decise de Ceaușescu (poziția de necondamnare a Israelului după Războiul de șase zile și stabilirea relațiilor diplomatice la nivel de ambasadă cu RFG), puternic reliefate în presa de la București, sugerau o semnificativă desprindere de Moscova. Frondele limitate, semeția controlată a lui Ceaușescu față de sovietici, obiecțiile românești repetate în cadrul Tratatului de la Varșovia nu erau cunoscute de români, care aveau parte doar de clișeele propagandistice și limba de lemn privind prietenia de nezdruncinat româno-sovietică, afișată și reconfirmată în toate ocaziile; în presă nu se scăpa nicio vorbă despre conflictul din ce în ce mai acut, cu inflexiuni armate, dintre China maoistă și URSS-ul brejnevist sau despre fricțiunile diplomatice cu marele frate de la Răsărit.
În acest fel, fără a trece peste linia roșie care ar fi determinat o reacție decisivă a sovieticilor, Ceaușescu își crea un spațiu de manevră în care putea să-și consolideze poziția internă și să-și promoveze imaginea externă. Independența patriei, asociată cu un naționalism din ce în ce mai pregnant, deveniseră cuvintele de ordine, pe care românii, după aproape două decenii de supunere în fața Moscovei, le apreciau foarte mult. Ceaușescu făcea astfel primii pași spre urcarea pe soclul de lider politic de talie internațională. Astfel, un moment foarte convingător pentru români a fost vizita președintelui francez Charles de Gaulle la București și Craiova în mai 1968. Toate acestea au acoperit în conștiința publică semnificația primului cumul (prohibit cândva de Lenin) al funcțiilor de partid și de stat, Ceaușescu luându-i locul în 1967 lui Chivu Stoica la conducerea Consiliului de Stat al RSR.
Pe Ceauşescu l-a luat gura pe dinainte
La fel ca și vârfurile „conducerii superioare de partid și de stat”, Ceauşescu fusese informat de Ion Stănescu, șeful Securității, de proiectata invazie a Cehoslovaciei de către sovietici, invazie de la care fuseseră excluși, dar nu știa data. Ceaușescu chiar l-a prevenit de plănuita invazie pe Alexander Dubček cu ocazia vizitei sale în Cehoslovacia din 15-17 august 1968, deși dictatorul român nu agrea deloc reformele comuniștilor cehoslovaci.
Secvențe elocvente privind atmosfera evenimentului, dar și comportamentul liderilor români (obediența lingușitoare al lui Corneliu Mănescu, răspunsurile șerpuitor-evazive ale lui Ceaușescu la conferința de presă) pot fi apreciate de fiecare în pelicula documentară a lui Andrei Ujică, „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”. Dacă e să-i dăm crezare lui Șerban Orescu, încă din 20 august 1965, Ceauşescu aprobase, în secret, trecerea limitată prin România a militarilor trupelor Pactului de la Varşovia, fapt ce anulează din start imaginea de disident anti-sovietic a tânărului lider comunist. Desigur, românii nu au știut nimic despre ce se clocea în cotloanele ascunse ale comunismului european și nici de măsurile militare de prevenire ordonate de Ceaușescu forțelor armate și Securității. Altfel spus, anunțul invaziei survenite în noaptea de 20 spre 21 august 1968 nu a luat chiar pe nepregătite sus-numita conducere superioară de partid și de stat, chiar dacă aceasta a fost sculată din pat.
Faimosul discurs al lui Nicolae Ceaușescu de la mitingul spontan-organizat din 21 august 1968, care, într-adevăr, a făcut ocolul lumii, uimite de îndrăzneala ieșită din comun pentru un lider comunist, a fost rezultatul unor discuții premergătoare purtate în zori de zi cu membrii CC ai PCR. În consecință, Ceaușescu a ieșit la balcon cu un mandat scris, dar, potrivit mărturiei postdecembriste a lui Alexandru Bârlădeanu, deoarece, oricât de peltică și regională i-ar fi fost vorbirea, el se credea un mare orator capabil să înflăcăreze masele, l-a luat gura pe dinainte. Ceaușescu a abandonat la un moment dat textul de pe hârtie și a condamnat invazia mult mai vehement decât era prevăzut. Discursul, in extenso, și frazele cele mai virulente ale acestuia sunt deja foarte des citate. Tot după decembrie 1989, prim-ministrul din acea vreme, Ion Gheorghe Maurer, i-a spus Laviniei Betea că „prin ceea ce a făcut, Ceauşescu a creat doar un risc enorm pentru ţară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în nişte termeni mult mai diplomatici şi mai raţionali”.
Totuși, în timpul acelui discurs, probabil că Ceaușescu a simțit că retorica naționalistă, patriotică și anti-sovietică avea un ecou deosebit de puternic în rândul celor 100.000 de români adunați în Piața Republicii nu cu forța. Poate nu imediat, dar în perioada următoare el și-a dat seama că aici se afla cheia viitoarei sale puteri discreționare, izvorul de la care putea să-și satisfacă setea megalomanică. Așa cum a punctat Dennis Deletant, Ceaușescu tocmai descoperise „că apelul la sentimentul naţional constituie un mecanism eficient de control social şi de dictatură personală. Aceasta l-a convins de avantajele pe care le-ar putea câştiga de pe urma accentuării simbolurilor naţionale şi a propriei sale importanţe”. Dar despre urmările acestei revelații ceaușiste, românii aveau să-și dea seama, suportându-le, treptat, pe pielea și nervii lor câțiva ani mai târziu, mai ales după 1974.
Cinci zile de presă liberă și anti-sovietism
Deocamdată, au urmat cinci zile de adevărată libertate a presei și de explozie a puternicelor sentimente anti-sovietice ale românilor, ce fuseseră reprimate prin forța armelor rusești și a Securității române de prea multă vreme.
Mulți au rămas uimiți pe 22 august, la transmisiunea în premieră, în direct la televiziune, a ședinței Marii Adunări Naționale, auzindu-l, potrivit amintirilor lui Dan Ciachir, pe mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu, care avea să devină patriarh, vorbind din partea Bisericii Ortodoxe Române, pomenindu-l nu mai puțin de cinci ori pe Dumnezeu, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci din 1948. Tot așa se întâmplase și în 1941, în URSS-ul ateu, când, încolțit fiind de Wehrmacht-ul nazist, Stalin deschisese bisericile și îi chemase pe preoți să ajute la mobilizarea rușilor.
Tot în acea ședință a Marii Adunări Naționale a fost adoptată și Declarația cu privire la principiile de bază ale politicii externe ale României, conform căreia „numai organele alese ale partidului și statului poartă răspunderea asupra destinelor unei națiuni socialiste”. După două decenii în care destinul României fusese hotărât la Moscova, această declarație pe față de independență față de URSS a fost privită de români drept un act de mare curaj patriotic. Declarația era doar încă o mostră a demagogiei comuniste deoarece, pe fond, din punct de vedere economic (apartenența la CAER, aprovizionarea cu materii prime, tehnologie, piese schimb etc.), militar (apartenența la Tratatul de la Varșovia, înzestrarea și mentenanța aviației, rachetelor anti-aeriene, a tehnicii de luptă grea) și chiar politic (pentru supraviețuirea regimului comunist, indiferent de numele dictatorului) România rămânea în continuare dependentă de URSS.
A doua zi, pe 23 august, Ziua Națională a RSR, la București au defilat ostentativ proaspăt anunțatele Gărzi patriotice, a căror înființare avea să fie legiferată abia pe 4 septembrie. Tot potrivit amintirilor lui Dan Ciachir, detașamentul de Gărzi patriotice a făcut un ocol și prin fața Ambasadei URSS, acolo unde și câteva zeci de studenți au protestat, fără obișnuita intervenție brutală a Miliției.
Măria Ta
Presa scrisă, radioul, televiziunea publicau în flux continuu adeziuni înflăcărate la politica partidului și a secretarului său general, comentarii de pretudindeni, știri ale agenției de presă cehoslovace tipărite în clandestinitate în Praga ocupată de tancurile sovietice (transmise de corespondentul Agerpres, Eugen Ionescu), ecouri ale mass-media internaționale lăsând impresia de libertate și absență a cenzurii sau a controlului ideologic obișnuit.
Mulți intelectuali, până atunci reticenți sau chiar ostili regimului comunist, precum Paul Goma, au făcut cerere de înscriere în partid. Unii s-au adresat în scrisorile lor de adeziune față de secretarul general al PCR cu apelativul de Măria Ta, în condițiile în care cultul personalității încă nu se instalase. Entuziasmul patriotic cuprinsese pe toată lumea, dar împreună cu teama, și aceasta generalizată, privind o iminentă invazie sovietică a României. Toată lumea (mulți militari au fost plecați cu lunile de acasă) știa că armata era în stare de alertă la granițe și că primise ordin să reziste tancurilor sovietice, chiar dacă despre acest lucru nu se preciza explicit în presă. Această spaimă față de o invazie sovietică a fost întreținută cu succes în rândul populației și militarilor români de propaganda ceaușistă până în 22 decembrie 1989.
„Am vorbit cu comandantul, nu va mai lătra”
Dar geopolitica Războiului Rece urma implacabil atât regula imuabilelor sfere de influență stabilite și respectate de marile puteri, cât și limitele distanțelor geografice. Occidentul a reacționat palid, doar diplomatic, la copleșitoarea invazie sovietică a acelor 600.000 de militari (mai mare decât intervenția americană în Vietnam), deoarece, așa cum scria „The Guardian”, „Trebuie să recunoaștem că sovieticii sunt stăpâni în Europa Răsăriteană și Occidentul nu le poate contesta această poziție decât riscând un al treilea Război mondial”.
Dar românii care se inflamau împotriva agresiunii URSS nu puteau afla de aceste cinice considerente geopolitice, tot așa cum nu puteau auzi nici de sfatul, preluat din gândirea maoistă, dat românilor de premierul Ciu En Lai, sosit intempestiv la recepția de 23 August, organizată de Ambasada României din Pekin, după care „focul nu se stinge cu apă de departe”. Un duș rece a primit Ceaușescu și la întâlnirea secretă de la Vîrșeț, pe care a avut-o pe 24 august cu liderul iugoslav Tito, cel care îl înfruntase deschis pe Stalin și care i-a retezat scurt fantasmele belicoase: „vă sprijinim politic și moral, chiar suntem gata să acceptăm ca voi, conducerea românească, să vină pe teritoriul nostru, însă fără armament, nici măcar arme albe”.
În fine, pe 25 august 1968, fronda teribilistă a lui Ceaușescu a fost definitiv stopată odată cu audiența ambasadorului sovietic A.V. Basov, stenogramele discuțiilor dovedind că în fața emisarului Mocovei „curajul” „disidentului” anti-sovietic se topise complet: „Suntem de acord că trebuie să facem în aşa fel încât să se reglementeze şi să se normalizeze cât mai repede situaţia din Cehoslovacia, ca organele de partid şi de stat să-şi poată desfăşura activitatea şi să poată într-adevăr respinge orice propagandă imperialistă”, a spus atunci Ceaușescu. Pentru anihilarea oricărei alte posibile rebeliuni în rândul comuniștilor români, ambasadorul sovietic intenționat a raportat la Moscova, pe un telefon public ascultat de Securitate: „Am vorbit cu comandantul, nu va mai lătra, nu va mai lătra”. Și, într-adevăr, Ceaușescu nu a mai lătrat, iar ca dovadă stă corespondența sa cu Leonid Brejnev (publicată în volumul coordonat de Lavinia Betea) din perioada următoare, care arată un dialog tovărășesc amiabil, lipsit de asperități.
Linişte din nou
După 25 august 1968, presa românească a revenit la tonul obișnuit, chestiunea cehoslovacă a trecut de pe prima pagină pe cea dedicată actualității internaționale, tema prieteniei cu țările socialiste a fost reluată, însuși Ceaușescu declarând pe 26 august că „nimic nu poate afecta bunele relaţii de cooperare şi prietenie dintre România şi URSS”.
Protestul naivilor studenți bucureșteni din decembrie 1968 a fost reprimat, iar timida încercare a scriitorilor de a scăpa de lespedea dogmelor ideologice a fost și aceasta stopată. Toate acestea se întâmplau cu trei ani înainte de faimoasele Teze din iulie 1971, ce au marcat mica revoluție culturală ceaușistă.
Au rămas însă în funcțiune, fiind chiar amplificate treptat de propaganda ceaușistă de partid și de stat, dogmele războiului întregului popor pentru apărarea patriei (fiind imediat legiferată înființarea Garzilor patriotice și a Formațiunilor tineretului pentru apărarea patriei, accentele fiind întărite și prin Legea nr. 14 din 1972 privind apărarea patriei), imperativul național „strâns uniți în jurul partidului, a secretarului său general”, dar și formula „neamestecului în treburili interne”. Acestea au fost marile beneficii pentru Ceaușescu, dar care i-au adus până la urmă, printr-un neașteptat și tardiv recul, și pieirea.
Uriaş capital de imagine, din care s-a ales praful
Lipsit de cultură, lacom și frustrat încă din copilărie, ros de ambiții și orgolii nemăsurate, Ceaușescu și-a risipit în deceniul următor uriașul beneficiu obținut în urma momentului său de apogeu.
În primul rând, Ceaușescu, și implicit statul român au intrat în grațiile politice și economice ale Occidentului: credite avantajoase, acces la tehnologii industriale, legături culturale, o presă favorabilă. După numărul de vizite întreprinse pe tot mapamondul, dar îndeosebi în capitalele vest-europene, Ceaușescu a devenit unul dintre cei mai mari turiști oficiali dintre șefii de stat din acea vreme.
Românii îndeosebi au fost foarte impresionați pe 3 august 1969, când l-au văzut pe noul președinte al SUA, republicanul Richard Nixon, jucând Perinița în Piața Victoriei, alături de Ceaușescu, nebănuind că proaspătul locatar de la Casa Albă urmărea doar să-i piște un pic pe sovietici. Dar Ceaușescu i-a luat drept sincere laudele pe care acesta i le-a adus și a început construcția unui întreg eșafodaj propagandistic de mare om politic de talie internațională, capabil să negocieze pacea și dezarmarea nucleară, ascultat de toate cancelariile marilor puteri. Probabil că nu și-a dat seama că a fost folosit de Occident doar ca pion propagandistic anti-sovietic și curea de legătură diplomatică, fiind repudiat în anii ’80, imediat ce nu a mai fost util ca intermediar, nemaivorbind de înrăutățirea gravă a politicilor sale interne.
Au mai rezultat în urma discursului din 21 august 1968 și trei dogme amintite mai sus, pe care Ceaușescu a reușit să le tocească, până la anihilare completă, în anii următori. Mai întâi a fost lozinca, devenită piatră de temelie a politicii interne ceaușiste: „strânși uniți în jurul partidului, a secretarului său general, cel mai iubit fiu al poporului”. Acest slogan îi asigura comanda supremă și discreționară asupra întregii țări, pe timp nelimitat.
Apoi a fost conceptul „războiului întregului popor pentru apărarea patriei”, sintagmă ridicată la rang de doctrină națională, dar pe care, atunci când Mihail Gorbaciov i-a cerut-o lui Ceaușescu să o consulte, fie și netradusă, acesta nu a putut să-i prezinte liderului sovietic niciun text scris. Conceptul era menit a crea periculoasa iluzie că România, sub înțeleapta conducere a lui Ceaușescu, era capabilă să facă față oricărei agresiuni sau amenințări.
Şi-a mai fost apoi şi „nemestecul în treburili interne” – laitmotivul politicii externe românești, menit să îi permită lui Ceaușescu respingerea oricăror critici sau presiuni externe privind respectarea drepturilor omului, pentru care chiar el semnase, la Helsinki, în 1975...
