Cu ce plecăm de la cină? jpeg

Cu ce plecăm de la cină?

📁 Grecia Antică
Autor: Zoe Petre

Cum scriam în articolul precedent, nunta lui Caranos pare să fi fost remarcabilă mai ales prin opulența veselei de argint oferită nuntașilor. Am văzut altădată că Alexandru cel Mare era învinuit de contemporani pentru acest obicei extrem de costisitor. Un pasaj din Romanul lui Alexandru, atribuit pe nedrept lui Callisthenes, povestea că, odată, la masa regelui Dareios al III-lea Codomanul, pornit cu armata sa să-l alunge din Asia pe invadatorul macedonean, un tânăr necunoscut, blond, mai degrabă scund și foarte obraznic, ar fi fost surprins când îndesa într-un sac platouri și cupe de metal prețios de la masa Marelui Rege. Interpelat, ar fi răspuns că el așa fusese învățat la casele mari pe unde era invitat, că mesenii pleacă cu veselă cu tot;amuzat, Dareios l-a lăsat să plece, fără să-și închipuie că e vorba de însuși Alexandru.

Ospeție și lăcomie

Povestea asta amintește de cea istorisită de Herodot, despre nobilii atenieni din neamul Alcmeonizilor, care, poftiți să-și aleagă daruri de ospeție din trezoreria lui Dareios – de data asta primul cu acest nume – își umpluseră în asemenea hal veșmintele cu obiecte prețioase încât abia mai puteau umbla. Dar ideea că, de la un banchet, și în mod special de la un banchet nupțial, oaspeții pleacă cu „mărturii” de mare valoare nu pare să se fi pierdut în negura istoriei. Citeam săptămânile trecute într-un mare cotidian francez un articol de mondenități despre cea mai scumpă tortă din lume:o tânără creatoare de modă britanică, Debbie Wingham, a fost angajată de o familie înstărită din Emiratele Unite pentru a organiza aniversarea și logodna fiicei lor, și le-a oferit o tortă lungă de 1m 80, în valoare de nu mai puțin de 48, 5 milioane de lire sterline, sau 66 milioane de euro. Realizată în 1.100 ore de lucru, torta cântărea 450kg, din care glazura avea 120kg și ciocolata – 60kg. Mai multe tipuri de diamante făceau parte din ornamentația prăjiturii – unul roz de 5, 2 carate, un altul galben de 6, 4 carate, și alte 4.000 de pietre prețioase:diamante de un carat, ametiste, smaralde, safire;fiecare musafir primea câte o felie din torta minune, cu tot cu pietrele care se nimereau să o garnisească, mai ceva ca în O mie și una de nopți.

Înghițitorii de săbii

Tradiţional, monarhii macedoneni erau evocați de autorii greci în termeni foarte apropiați de cei rezervaţi tiranilor:Filip al II-lea, apoi Alexandru, apăreau în comedia atică şi ca paradigme ale excesului războinic, şi – ca Alexandru în piesa lui Menandru, Colax – ca unitate de măsură a beţiei fără limită (Colax, fr. 2 Sandbach). Mnesimachos (F 7 Kock) combina de altfel în comedia sa Filip cele două teme, banchetul barbar şi ferocitatea războinică, pretinzând că la curtea regelui macedonean oaspeţii mănâncă săbii şi înghit torţe aprinse, întinşi nu pe paturi, ci pe scuturi, şi ronţăind la sfârşitul mesei săgeţi cretane, aşa cum atenienii ronţăiau alune şi nuci. 

La masă cu regii

La confluenţa dintre teoriile referitoare la excelenţa barbară confruntată cu excesul grec de bogăţie ostentativă şi de risipă, şi cele care reabilitează figura regelui ca paradigmă a bunei guvernări, tema regelui cumpătat, chiar dacă mai frust, în contrast cu monarhul elenistic excesiv şi risipitor, mai aproape de tiran decât de vocaţia regalităţii originare, îşi face apariţia încă din vremea expediţiei lui Alexandru în Orient şi are din nou drept cadru privilegiat ospăţul ca loc unde se confruntă măsura şi absenţa acesteia (Schmitt Pantel, Banquet, pp. 432-433). Că e vorba de ospeţele la care Alexandru încearcă să impună hetairilor macedoneni ceremonialul de curte persan sau de cel încheiat tragic cu uciderea lui Cleithos, banchetele lui Alexandru par a fi devenit încă de timpuriu un loc simbolic al excesului. Mai mult, ospeţele cvasi-barbare atribuite de contemporani lui Filip al II-lea se transformă, în generaţia următoare, în contrariul lor, şi devin modelul unei frugalităţi arhaice confruntate cu ostentaţia şi opulenţa banchetelor lui Alexandru. 

Acesta e sensul unui fragment din opera lui Duris din Samos – fratele lui Lunkaios abia evocat – autor din vremea diadohilor, pe care Athenaios îl citează pentru comparaţia între simplitatea lui Filip, care ar fi dormit sub cap cu singura cupă de aur pe care o avea, şi risipa nemăsurată de la ospeţele lui Alexandru, la care, ne spune Agatharchides din Cnidos, feluritele dulciuri şi fructe erau aduse la masă învelite în folii de aur, pe care mesenii le desfăceau şi le aruncau ca pe un simplu ambalaj lăsat în seama sclavilor care serveau la masă (Agatarchides, FHG II, 476 şi Duris din Samos, FGH 3, 196, ap. Athen. 4. 155).

Herodot și tema ospețelor paralele

Cu mai bine de un secol înaintea lui Duris, Herodot folosise tema „ospeţelor paralele” ca expresie a contrastului dintre opulenţă şi sărăcie – în cazul acesta, între excesul persan şi frugalitatea proverbială a lacedemonienilor. După ce evocă victoria de la Plateea, care consacrase definitiv superioritatea greacă pe câmpul de luptă, textul pune în scenă pe mai multe registre deosebirea radicală dintre Imperiu şi cetatea prin excelenţă care e Sparta, reprezentată de regentul spartan Pausanias. Acesta începe prin a refuza, în numele legilor spartane ale războiului, să asculte de Lampon din Egina, să ucidă şi să mutileze trupurile căpeteniilor persane învinse, aşa cum perşii făcuseră cu Leonidas la Termopile, apoi organizează împărţirea imensei prăzi de război cu respectarea riguroasă a tuturor normelor tradiţionale. (Hdt. 9, 78-79;v. şi John Dillery, Reconfiguring the Past:Thyrea, Thermopylae and Narrative Patterns in Herodotus, AJA 117, 1996, pp. 211-254).

Ospețe Antigonide

Athenaios citează in extenso scrisoarea lui Hippolochos către Lunkaios, despre nunta lui Caranos – cum scrisoarea lui Hippolochos e foarte rară, o să-ți enumăr cu de-amănuntul conținutul ei – dar amintește de o întreagă colecție de scrisori de la Lunkaios către Hippolochos, de pildă una în care Lunkaios relata despre bachetul oferit de Antigonos Monophtalmos, „Chiorul”, astfel poreclit fiindcă își pierduse un ochi în împrejurări rămase necunoscute. 

Antigonos, rudă apropiată și general al lui Filip al II-lea, devenise unul dintre cei mai importanți generali ai lui Alexandru, guvernator al „Marii Frigii” din 333 a.Chr. și responsabil cu liniile de comunicare între armata macedoneană și porturile Mediteranei. Secondat de fiul său, Demetrios, supranumit Poliorketes, „cuceritorul orașelor întărite”, Antigonos se aruncă fără preget în războaiele dintre succesorii lui Alexandru, diadohii („moștenitorii”). Deveniți stăpâni ai cetăților Greciei în 307, Antigonos și Demetrios refac instituții tradiționale ale Atenei și altor cetăți, fiind onorați ca theoi soteres, „zei mântuitori”. Așa se explică de ce avem mărturii contemporane relativ abundente referitoare la ospețe publice pe care le oferă Antigonizii – Antigonos Monophtalmos cu prilejul sărbătorilor închinate zeiței Afrodita la Atena, cum rezultă din scrisoarea lui Lunkaios amintită de Athenaios, sau fiul lui, Demetrios, evocat în aceeași corespondență.