Cu barbă sau fără barbă?

De câte ori am evocat imaginarul alimentar al Romei republicane am adus în discuție elogiul invariabil al simplicității atribuite strămoșilor și condamnarea neobosită a luxului și a risipei pentru care era învinuită influența greacă. Am pornit, în articolul precedent, într-un excurs de mai mare amploare, menit să deslușească, dincolo de polemicile culturale, substanța politică a acestei „Dispute între Antici și Moderni” avant la lettre.

Căci, departe de a reprezenta doar o polemică literară, această dispută a divizat societatea romană în profunzime:puțin timp după încheierea conflictelor între patricieni și plebei, și mai ales în urma expansiunii spre sudul peninsulei, Roma s-a împărțit în două mari facțiuni, una condusă de un grup de aristocrați de rang consular, devenit subit extrem de bogat și de popular datorită dărniciei sale, și o pătură formată mai ales – dar nu exclusiv – din proprietari ceva mai modești, care resping, adesea cu violență, inovațiile;în fruntea acestora din urmă se situează alte mari familii de rang consular care adoptă tema moravurilor moștenite din străbuni, mos maiorum, ca deviză în lupta politică.

...acel oaspe, //Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Istaspe

Fabius „Zăbavnicul”, Cunctator, era un reprezentant de frunte al acestei facțiuni conservatoare și destinul său de comandant în cele mai dramatice momente ale războiului cu Hannibal a reprezentat pentru această cauză un aport greu de neglijat. Marea virtute a lui Q. Fabius Maximus era răbdarea, greu încercată de starea de panică exasperată de înaintarea armatelor cartagineze înspre Italia centrală, după bătălia de la lacul Trasimenus din iunie 217 a.Chr., unde Hannibal zdrobise armata romană comandată de Gnaeus Servilius Geminus și Gaius Flaminius.

Cu toate acestea, dat fiind și faptul că Flaminius, cel mai popular dintre adversarii politici ai lui Fabius și ai tacticii de gherilă preconizate de acesta, căzuse în luptă, tipul de război ofensiv pe care îl susținuse cu ardoare era, cel puțin deocamdată, compromis. Cum am mai spus, Fabius – conștient de necesitatea imperioasă de a ridica moralul concetățenilor săi, care reacționau la apropierea cartaginezilor, Hannibal ante portas!, cu o teamă superstițioasă tot mai acută – a început prin ceremonii consacrate îmbunării zeilor. A continuat, evitând o confruntare directă cu Hannibal, prin organizarea de expediții fulgerătoare de hărțuire a ariergardei punice, prin tactica „pământului pârjolit”, care făcea tot mai anevoioasă aprovizionarea armatei cartagineze, și prin efortul militar de mare amploare menit să taie liniile de comunicare între Italia, Hispania şi nordul Africii.

Desigur, acest tip de război de uzură nu era nici pe departe o premieră în artele marțiale. Cel puțin în 514 a.Chr. și în anii imediat următori, aceasta fusese tactica datorită căreia sciții din nordul Pontului Euxin reușiseră să-l învingă pe Marele Rege persan Dareios. Ne putem însă întreba în ce măsură un consul roman din a doua jumătate a sec. III a.Chr.– mai mult, un reprezentant al facțiunii ostile elenizării – era familiarizat cu Istoriilelui Herodot. Chiar dacă „părintele istoriei” era în acea epocă cel mai citit autor antic după Homer, opera sa nu fusese nici măcar excerptată, cu atât mai puțin tradusă în latinește la această dată. Refuzul fățiș al tradiționaliștilor acestei epoci de a învăța limba greacă ne poate face să acordăm tot creditul originalității lui Fabius Cunctator, chiar dacă nu e niciodată exclusă o influență datorată cine știe cărei tradiții orale mai mult sau mai puțin explicite.

Hărțuială contra ofensivă

Oricum ar fi, gherila lui Cunctator a avut un rezultat strălucit, silindu-l pe Hannibal să ocolească Roma și să se îndrepte spre sudul peninsulei. Acolo, la Cannae, el obține în 216 a.Chr.ultima mare victorie cartagineză din al doilea război punic. Această bătălie – considerată ca model absolut de ingeniozitate tactică până în vremea lui Napoleon și a artileriei sale – a pus însă capăt și tacticii preconizate de Cunctator:începând de acum și până la victoria finală din 202 a.Chr., opțiunile strategice biruitoare vor fi cele ofensive, și învingătorii – adversarii politici și ideologici ai lui Q. Fabius Maximus, în frunte cu Publius Cornelius Scipio.

Vir barbatus

Scipio (236-183 a.Chr.) era parcă predestinat să se înfrunte cu Fabius Maximus și cu prietenii politici ai acestuia:un om de vastă cultură greco-elenistică, vorbea și scria grecește – și-a scris memoriile, din păcate pierdute, în limba greacă – și s-a afirmat și ca un strălucit orator în For, nu doar ca un mare comandant victorios, care avea să obțină epitetul ex virtutede Africanustocmai în urma triumfului de mare răsunet pe care l-a celebrat pentru victoriile sale în teritoriul cartaginez.

Lui i se atribuie modificarea înfățișării bărbaților Romei, anume renunțarea la barbă și obiceiul bărbieritului cotidian, după modelul grec devenit celebru datorită lui Alexandru cel Mare și portretelor acestuia sculptate de Lysippos și Scopas. Poate părea un detaliu – chiar dacă aceia dintre noi care își mai amintesc încăpățânata campanie ceaușistă contra bărbilor pot intui mai bine că, dincolo de detaliile de modă, se ascund nu odată opțiuni politice și ideologice mult mai importante decât ar putea părea la prima vedere. Dar la Roma, expresia vir pilosus, vir barbatus(„un bărbat păros, un bărbat bărbos”) atestă – ca și evoluția etimologică a adjectivului barbatus, devenit în multe limbi romanice, în frunte cu a noastră, substantivul care desemnează ființa virilă – faptul că barba era semnul prin excelență al forței masculine.

Un bărbat puternic, înțelept – și bărbos

În același sens ne orientează și o celebră inscripție funerară, dedicată cândva în sec. III a.Chr. unui înaintaș al bărbieritului Scipio Africanus, pe numele lui Lucius Cornelius ScipioBarbatus– adică „bărbosul” – despre care, în limbajul său arhaic, epitaful ne informează că era fortis vir sapiensque quoius forma virtutei parisuma:„un bărbat puternic și înțelept, a cărui înfățișare este cu totul pe potriva înzestrărilor”.

De ce n-am presupune că epitaful, a cărui dată de redactare e posterioară cu cel puțin o jumătate de secol față de moartea dedicantului, ține să sublinieze ilustra barbă a acestui Cornelius Scipio, în contrast cu moda lansată de cosmopolitul său văr, Africanus? Dacă ne amintim de conflictele între generații ale aceleiași familii pe care tot portul bărbii – sau refuzul acesteia – le-a generat în secolul al XIX-lea moldo-valah, nu ne mai mirăm. Poate vă amintiți anecdota după care o distinsă doamnă pariziană ar fi exclamat, la vederea unui boier tânăr, dar probabil reacționar, venit din Principate:si jeune, et déjà moldo-valaque!(„atât de june, și deja moldo-valah!”) Fapt e că difuziunea cognomenului Barbatusîn multe familii aristocratice – nu doar Cornelii Scipiones, ci și Horatiisau Valerii– ne ispitește să formulăm asemenea ipoteze. Unul dintre ultimii purtători ai acestui apelativ avea să fie Valerius Messala Barbatus, tatăl faimoasei Valeria Messalina, soția infidelă a împăratului Claudius.

Relativ curând însă, cognomenul nu mai are sens, căci, odată cu domnia lui Hadrian, poreclit în derâdere de contemporani Graeculus– „grecușorul” – fiindcă, ironia istoriei, purta barbă ca filosofii greci, portul bărbii la romani se va încetățeni iarăși, cel puțin până în vremea lui Constantin cel Mare.