Crucişătorul «Elisabeta»: Vasul amiral al Marinei Române înainte de Primul Război Mondial (partea I - 1887-1893) / FOTO

Crucişătorul „Elisabeta“ a fost vasul amiral al Marinei Române înainte de Primul Război Mondial (1888-1918). Alături de bricul „Mircea“ (1882), responsabil pentru crearea ofiţerilor de punte şi pentru ceea ce s-a numit „spiritul Mircea“, „Elisabeta“ a contribuit decisiv la formarea fochiștilor şi a maşiniştilor necesari dezvoltării marinei naţionale.

[Cap. 1] 1887-1888: Până la comanda dată şantierului Elswick pentru crucişătorul „Elisabeta“

În 1886, Parlamentul Regatului României votează, odată cu Legea de organizare a Flotilei, şi un important credit (4.782.375 de lei aur) pentru înzestrarea marinei cu nave de luptă. Acest ambiţios program de înzestrare, cel mai important din secolul respectiv, prevedea dotarea marinei cu nave adaptate navigaţiei pe mare, cu şalupe de poliţie fluvială, precum şi adoptarea celei mai noi şi mai importante invenţii în materie de atac naval, folosită cu succes până în ziua de azi: torpila automobilă.

Pentru construcţia crucişătorului s-a apelat la şantierul englez Armstrong in Newcastle-upon-Tyne, care propunea cel mai avansat concept de crucişător al epocii, aşa-numitele „crucişătoare Elswick“.

George William Armstrong, un avocat din Newcastle-upon-Tyne, în timpul Războiului Crimeii, a început să manifeste interes şi pentru arme, inventând şi apoi producând un nou model de tun care s-a dovedit mai reuşit decât artileria existentă în acea vreme, ceea ce i-a consolidat poziţia pe piaţa fabricanţilor de tunuri.

Cum însă tunurile produse de el trebuiau şi probate, iar locuitorii din preajma arsenalului său erau deranjaţi de canonada continuă, s-a ajuns la ideea încercării tunurilor pe o barjă de mari dimensiuni, care era dusă în largul mării pentru asemenea operaţiuni.

În scurtă vreme, această barjă a dus la conceptul cu totul nou al unei nave de mici dimensiuni, echipată însă cu un tun de mare calibru, ideală pentru operaţiuni cum ar fi fost apărarea unui port. Întrucât în arsenalul sau, iniţial, Armstrong nu producea decât tunuri, începând cu anul 1868 Armstrong se asociază cu Charles Mitchell, constructor de nave, formând împreună firma „Sir G.W. Armstrong, Mitchell & Co. Ltd”, care, în cursul aceluiaşi an, îşi va deschide noul şantier naval la Elswick, puţin mai sus de Newcastle pe cursul râului Tyne.

1887: imagine văzută de sus a şantierului naval Elswick („bird's eye view“ erau la modă până după Primul Război Mondial)

Într-o vreme de rapide progrese tehnologice, conceptul iniţial al barjei se va transforma pe parcursul unui singur deceniu într-un concept cu totul revoluţionar, al unei nave uşoare, fine şi rapide, care avea organele vitale (căldarea şi maşina cu aburi) protejate printr-o punte de metal cu extremităţile înclinate, situată doar cu puţin mai sus decât linia de plutire, astfel încât un obuz de tun, oricât de puternic, nu putea decât să ricoşeze de părţile înclinate ale ei fără să o pătrundă.

Au fost denumite în literatura de specialitate: „Protected Cruisers“ / „Crucişătoare Protejate“.

 Acest tip de navă, rapidă şi puternic înarmată, a rămas în istorie sub denumirea generică de „Elswick Cruisers“ / „Crucişător Elswick“, după numele şantierului în care era produsă. Iar „Elisabeta“ făcea parte dintre aceste „crucişătoare protejate“; primul „crucişător protejat“ a fost vasul „Esmeralda“, fabricat la Elswick pentru Chile.

„Elswick Yard Book“ raportează în mai 1887 ca s-a primit o comandă din România pentru un crucişător cu următoarele caracteristici tehnice: [6]

-  de 1.300 de tone
-  să fie înarmat cu tunuri 4x6'' şi cu patru tuburi lans-torpile
-  viteză 17 1/2 - 18 noduri
-  blindajul să aibă grosimea de 1 3/4 „pentru pereţii drepţi şi 3 ½“ pentru cei înclinaţi 

În acelaşi an, şantierul Elswick a livrat alte două vase similare cu „Elisabeta“: „Isla de Cuba“ şi „Isla de Luzon“.

Contractul de construire a crucişătorului a fost semnat de reprezentanţii Ministerului de Război şi ai casei constructoare Armstrong, Mitchell & Co. Ltd din Newcastle upon Tyne în data de 22 aprilie 1887, termenul final de predare iniţial fiind de 22 mai 1888.

[Cap. 2] Datele tehnice ale crucişătorului „Elisabeta

Surse din diverse lucrări de referinţă despre marinele militare mondiale şi reviste de specialitate. 

Crucişătorul „Elisabeta“ este menţionat în „Flottes de combat“ (în prima sa ediţie, apăruta în 1897) [1]:

Una dintre lucrările cele mai cunoscute şi folosite este „Jane's Fighting Ships“ (apărută pentru prima dată în 1905) [2].

Alăturat, „Elisabeta“ - din trei ediţii: 1905 (prima), 1908, 1912 (ediţia 1912 folosită aici este din arhiva Blohm & Voss, Hamburg - şantierul care a construit pentru România bricul „Mircea II”).

Urmează fişa crucişătorului „Elisabeta“ din volumul de referinţă „Conway's Fighting Ships“, 1979 [3]:

Urmează fişa vasului „Elisabeta“, din „Warship International“, 1973 [4]:

În continuare „Elisabeta“ descrisă în „Armstrog Warships”, 1999 [5]:

Și un exemplu din „Istoria Marinei Romane“, Ciuchi, 1906 [7]:

Regina Elisabeta şi Regele Carol I, imagini din 189x: [8]

Alăturat, planuri ale crucişătorului, apărute în „Warship International“ #2, 1984; planuri preluate din: „Corăbii Străbune“. Cristian Crăciunoiu, Editura Sport-Turism, Bucureşti 1983.

În amintirea autorului, care a scris şi documentat atât de mult şi detaliat despre Marina Română - şi nu numai. Mai jos este o imagine cu familia lui, primită de mine cu puţin timp înainte ca el să dispară dintre noi.

[Cap. 3] „Elisabeta“ în şantierul „Elswick” (1887-1888)

În faţa navei este scris pe panouri: „Romanian Cruiser“:

În septembrie 1888 au avut loc probele de navigaţie pe fluviul Tyne - fără vele (ca aici) sau cu vele (mai jos, trei imagini):

Probele tehnice de navigaţie au avut loc la 2/14 septembrie 1888 (după calendarul iulian / gregorian):

 -  viteză medie măsurată: 18,053 de noduri
-  viteză maximă: 19,049 de noduri
-  la gura fluviului Tyne
-  mare calmă
-  vasul avea un deplasament de 1.263 de tone
-  toate cele 12 căldări ardeau „cel mai bun cărbune de la Newcastle“

Totuşi, lucrurile aveau să se complice din cauza armamentului avut în vedere. Deşi Armstrong era specializat în tunuri rapide de diverse calibre, probabil la sugestia Regelui, românii au preferat să-si înarmeze nava cu tunuri produse de rivalul Krupp, mitralierele erau produse de Nordenfelt, iar tunurile revolver de firma franceză Hotchkiss.

De asemenea, tuburile lans-torpile cele mai avansate în perioada respectivă erau cele sistem Canet cu propulsie a torpilei cu aer comprimat, executate la Le Havre de aceeaşi firmă Forges et Chantiers de la Mediteranee, care construia şi trei torpiloare comandate de România.

 De aici, cele patru tuburi destinate crucişătorului au trebuit transportate la Newcastle pentru a fi montate pe navă, iar întârzierea tuturor acestora a afectat graficul de execuţie. Practic, lucrările erau încheiate la 20 august 1888, cu excepţia montării tunurilor, care întârziau să sosească.

În final, ca urmare a refuzului autorităţilor turce de a permite trecerea navei înarmate prin Bosfor, s-a luat hotărârea de a aduce nava neînarmată, iar tunurile au fost aduse pe Dunăre şi montate pe navă abia în Arsenalul de la Galaţi.

În imaginea de jos „Elisabeta“ naviga cu pânzele întinse (pentru a obţine viteza maximă

În imaginile următoare „Elisabeta“ este încă în vopseaua gri, din şantier - care apoi a primit o nouă vopsea (definitivă). A fost livrată având culorile:

-  opera vie: roşu
-  opera moartă: negru
-  cu o linie subţire albă între ele
-  suprastructura a fost vopsită în alb
-  coşul şi catargele - în galben
-  ventilatoarele în alamă lustruită - cu interiorul roşu

Nava a avut aceste culori până cu ocazia marii revizii care a avut loc în Arsenalul Galaţi, 1904/1905. Atunci a primit noi culori, moderne:

-  opera vie: verde
-  linia de plutire: linie subţire albă
-  suprastructură, catargele, coşul: gri
-  ventilatoarele: gri în exterior şi alb în interior

[Cap. 4] Predarea navei „Elisabeta“ către echipajul român şi sosirea sa în România

La 14/26 octombrie 1888, nava a fost predată unui echipaj român, din care au făcut parte ofiţerii: [6]

-  Căpitan Murgescu
-  Locot. Comandor Koslinski
-  Senior-locotenent Coandă
-  Ingineri Izvoureanu, Alexandrescu şi Cupşa

La începutul navigaţiei pe marea deschisă a fost la bord şi un inginer de la Hutchinson Co. of Sunnderland - care a compensat compasurile şi a determinat curbele de deviaţie (important pentru stabilirea poziţiei navei).

Sursă imagini: [7]

Crucişătorul a continuat voiajul său spre România; pe drum a făcut escale la: Lisabona (20-22 octombrie), Malta (27 noiembrie), Constantinopol (Scutari - pentru a lua firmanul sultanului de liberă trecere prin Bosfor).

La 4 noiembrie 1888 a ajuns la Sulina, la 5 noiembrie continuându-şi călătoria spre Galaţi, pentru a-şi completa dotarea să cu tot ce mai era necesar, inclusiv muniţie, şi să preia echipajul sau complet.

La Galaţi, „Elisabeta“ a ancorat în faţa Arsenalului Marinei; de asemenea, personalul englez a debarcat. Iarna 1888-1889 crucişătorul a petrecut-o la Țiglina.

[Cap. 5] „Elisabeta“ între 1889-1891 [7]

La 15 mai 1889 „Elisabeta“ a sosit în Galaţi, unde a fost completat echipajul şi a fost obţinut tot ce era necesar pentru primul sau marş de instruire. „Elisabeta“ a fost armată complet - şi a primit şi elevi ai şcolii de marină, mecanici, medic, militari pentru statul major al navei, angajaţi civili. Comanda navei a primit-o colonelul Vasile Urseanu; secund a fost numit Ion Irimescu:

A urmat un prim marş de instrucţie în Marea Neagră, cu vele şi cu vapori. Velele ce se instalau la bordul acestui bastiment erau numai pentru exerciţiul elevilor şi al echipajului, spre a-i face să cunoască manevrele, întinderea şi strângerea velelor.

A vizitat: Iniada, Bender-Erekli, Sinope, Trebisonda, Batum, Sukum-Kale, Novorosisk, Teodosia, Ialta, Eupatoria şi Odesa. [7]

În septembrie 1889 „Elisabeta“ a fost inspectată de Regele Carol în portul Constanţa; el a „admirat foarte mult ţinuta şi atitudinea vie a marinarilor“, felicitându-l pe colonelul Murgescu.

Între timp, Ministerul a hotărât un itinerar de navigaţie pentru „Elisabeta“, marş ce urma să se execute în timpul iernii 1890/1891: în Arhipelag, Mediterana, marea Adriatică, oceanul Atlantic, marea Nordului; marş care trebuia să dureze cel puţin opt luni.

La 1 noiembrie 1890, „Elisabeta“ a părăsit Constanţa, începând acest marş; etapele au fost:

Constantinopol, Smirna, Chios, Alexandria, La Valetta (Malta), La Goulette (Tunis), Vilafranca, Toulon, Tanger (Maroc), Cadix, Lisabona, Best, Le Havre, Londra, Douvres,, Portsmouth, Madera, Brindisi, Ancona, Triest, Pola, Fiume, Corfu, Suda (Cândea), Pireu, Salonic, Constantinopol, Constanţa.

O imagine cu „Elisabeta“, Galaţi:

La Toulon, „Elisabeta“ a ajuns la 15 martie 1891; în timpul staţionării, vasul a fost curăţat şi piturat. De la Toulon, „Elisabeta“ a ieşit în oceanul Atlantic, ajungând la 21 aprilie la Cadiz.

În timpul escalei sale la Toulon, „Elisabeta“ a fost onorată la 8 aprilie 1891 (Ziua Naţională a României) de nave militare franceze staţionate acolo. [2]

„Elisabeta“ - sărbătorind Ziua Naţională:

O altă imagine, Toulon:

Detaliu:

„Elisabeta” a ajuns în ţară după un marş care a durat aproape opt luni; la 9/28 iunie 1891 a ancorat la Galaţi. Cu această ocazie, a fost salutată de staţionarul britanic „Cockatrice“ şi de transportorul rus „Psezuape”.

Imagini cu puntea crucişătorului - în timpul unui exerciţiu cu tunul Krupp, 150 mm:

Tunul Krupp 150 mm a fost montat original pe „Elisabeta“; apoi demontat şi folosit de România în Primul Război Mondial (poziţia „Turtucaia“); capturat de bulgari acolo - după retragerea armatei române (imagine din muzeul de la Turtucaia):

O imagine cu ofiţerii „Elisabeta“:

Împreună cu „Mircea“ la Constanţa (imagine din 1894):

[Cap. 6] „Elisabeta“ la serbările columbiene, Genova, 1892

În 1892, bastimentele de mare „Elisabeta“ şi „Mircea“ au făcut până la 12 iulie partea I a campaniei de instrucţie pentru ofiţeri şi echipaj; apoi au fost inspectate la Constanţa de colonelul Urseanu, comandantul Diviziei echipajelor, de colonelul Murgescu, comandantul flotilei şi de generalul Lahovari, ministrul de Război.

„Elisabeta“ a vizitat apoi Constantinopol, urmând că ulterior să ajungă la Corfu. Iar bricul „Mircea“ a plecat în marşul sau de instrucţie la 3 iulie 1892 - înainte de a se primi invitaţia de participare la serbările columbiene. 

Guvernul italian a decis să sărbătorească 400 de ani de la voiajul lui Cristofor Columb - prin care s-a traversat pentru prima dată Atlanticul şi s-a ajuns în America Centrală.

Și România a primit invitaţia guvernului italian de a lua parte la serbările columbiene de la Genova. Regele Carol I şi guvernul au decis că România să fie reprezentată la aceste festivităţi între 21 şi 31 august 1892, de către crucişătorul „Elisabeta“ şi bricul „Mircea“.

„Elisabeta” a schimbat itinerarul, vizitând portul Neapole. Aici a avut loc o prima întâlnire între Grigore Antipa şi echipajul crucişătorului (vezi [cap. 7]).

„Mircea“ - având şi şcoală de marină la bord, a vizitat Constantinopol, Messina, Brindisi şi Ancona. De aici şi-a schimbat itinerarul, mergând înapoi la Messina, Neapole - unde s-a întâlnit cu „Elisabeta“.

Cele două bastimente au plecat la 15 august de la Neapole spre Livorno; comandantul flotilei, colonelul Murgescu, a ajuns la Livorno cu trenul. La 20 august, vasele au plecat de la Livorno şi la 21 august au ajuns la Genova.

Ele au primit loc de ancorare la cheiul „Ponte Cristoforo Colombo“; acesta era locul de ancorare a navelor importante. Au fost vecini de ancora cu iahtul regal italian „Savoia“.

Alăturat, o vedere panoramică a navelor participante; au fost nave de război reprezentând 45 de naţiuni maritime; au venit nave inclusiv din America de Nord, Centrală şi de Sud

Detaliu; cele doua bastimente româneşti au fost ancorate în grup cu iahtul regal italian „Savoia“:

Câteva imagini de la aceste festivităţi (mai jos: iahtul regal „Savoia“):

Crucişătorul „Elisabeta“:

Detaliu:

Bricul „Mircea“:

Detaliu:

„Elisabeta“, ofiţeri şi echipaj, 1892:

[Cap. 7] Grigore Antipa şi crucişătorul „Elisabeta“

Autor: dr. Andreea Atanasiu-Croitoru [9] [10] [11]

Nu multă lume ştie că primele nave româneşti care au participat la cercetarea apelor Mării Negre au fost navele Marinei Militare, iar factorul determinant al acestei întreprinderi a fost savantul român Grigore Antipa.

Impresiile sale despre experienţa trăită la bord şi despre ofiţerii de marină care i-au devenit prieteni şi colaboratori apropiaţi, consemnate în scrierile de mai târziu, conturează caractere, valori profesionale, atmosfera de lucru, realizând un tablou veridic şi pitoresc, cu certă valoare documentară.

Într-una din zilele verii anului 1892, pe când lucra în laboratorul său din Staţiunea Zoologică Marină din Neapole, centru ştiinţific internaţional, pe atunci de importanţă unică, tânărul oceanolog român aude o serie de salve de tun. Aflând de la colegi că este vorba despre salutul unui vapor de război românesc care intra în port „fără să mai aştept un minut - scrie el -, am lăsat microscopul şi preparatele pe masă şi am plecat imediat în port, unde am văzut drapelul nostru fâlfâind pe crucişătorul român «Elisabeta».

Acesta mergea să reprezinte ţara la serbările lui Cristofor Columb de la Genova şi se oprise pentru câteva zile la Neapoli.

„Am sărit dar în prima barcă pe care am găsit-o - povesteşte Grigore Antipa - şi am pornit spre vapor. Ce bucurie când eu, care nu fusesem în ţară de mulţi ani, m-am trezit deodată ca în povestea lui Mohamed cu muntele, pe o bucată din teritoriul ţării venit el la mine şi înconjurat de vreo sută de compatrioţi marinari români. Comandantul, colonelul Ilie Irimescu (comandant al crucişătorului între anii 1892-1894 n.a.) şi secundul său, maiorul Ion Coandă, bucuros surprins şi ei de a vedea un român, m-au îmbrăţişat cu mare simpatie“.

Cu mare bucurie, Antipa le-a explicat ce face el la Neapole şi i-a invitat să viziteze Staţiunea şi Aquariul ei „pe atunci cel mai frumos din lume“. Timp de trei zile a condus şi a explicat întregului echipaj împărţit în grupe, cât şi corpului de ofiţeri, acvariul din Neapole „făcându-i să se intereseze de vietăţile care trăiesc în apa pe care navigă“.

Colegii săi de la Staţiune „admirau şi ei vioiciunea şi inteligenţa soldaţilor noştri şi se bucurau să vadă cât de repede se împrieteniseră cu napolitanii cu care se înţelegeau foarte uşor, spunând că limba lor este o limbă românească stricată“.

Dacă în marinari a găsit calităţile „atât de simpatice ale rasei noastre: veselie, blândeţe şi inteligenţă, apoi în ofiţerii de la bord am găsit un corp de elită, care putea face onoare marinei oricărei alte ţări vechi în cultură“. Mulţi dintre ei erau elevi ai Școlii Navale de la Brest sau ai celei de la Livorno şi toţi, fără excepţie, apreciază savantul român, erau oameni veseli şi expansivi la petrecere şi capabili şi serioşi la treabă. Pe vas domnea cea mai mare ordine şi curăţenie şi între toţi „o frumoasă camaraderie, cu intimitatea specifică românească“.

Văzând interesul colegilor ofiţeri pentru cercetările sale oceanografice, Antipa i-a pus la curent cu proiectele studiilor sale asupra Mării Negre, interesându-se, în acelaşi timp, asupra ajutorului pe care l-ar fi putut primi din partea Marinei.

Fără a sta pe gânduri, comandantul Ilie Irimescu l-a sfătuit să adreseze o cerere Ministerului de Război prin care să solicite ca, în campania din anul viitor a crucişătorului „Elisabeta“, să fie îmbarcat în cercul ofiţerilor pentru a face studii asupra Mării Negre. Sfatul a devenit pentru Grigore Antipa obiectiv.

Întors în ţară în toamna anului 1892, cercetătorul s-a dus imediat la protectorul său Dimitrie Sturdza, cel care a făcut posibile studiile sale în străinătate, şi la miniştrii P.P. Carp şi Take Ionescu, spre a-i pune la curent cu planurile sale şi a le cere sprijinul. În acelaşi timp, a cerut o audienţă Regelui Carol I pentru a-i prezenta un memoriu „asupra nevoei introducerii unei pisciculturi naţionale în apele României“.

Regele l-a ascultat cu bunătate şi bunăvoinţă. „În capul său - scria Grigore Antipa - chestiunea economică a pescăriilor ca ramură principală a avuţiei ţării era perfect studiată şi formulată şi nu aştepta decât omul cu pregătirea necesară ca să o poată organiza“.

Luând cunoştinţă de planurile oceanografului român, regele i-a răspuns că „viitorul este la Mare, acolo trebuie să ne afirmăm prin studii serioase“ şi a cerut imediat lui Take Ionescu - invitat şi el la dejun - să facă intervenţia necesară la Ministerul de Război.

În primăvara anului 1893, Grigore Antipa a plecat la Galaţi pentru a se îmbarca pe crucişătorul „Elisabeta“, care, armată la începutul lunii aprilie, se pregătea să plece în călătoria sa de nouă luni în apele Mării Negre.

Conform planului de pregătire aprobat, crucişătorul trebuia să navigheze între 15 mai şi 1 august în Marea Neagră între Constanţa, Sulina, Burgas Constantinopol şi Odessa, fără să intre în aceste porturi decât în situaţii deosebite. Scopul perioadei de pregătire era acela de a naviga cu vele un număr dublu de zile decât cele de staţionare.

Cu aprobarea ministrului de Război, generalul Iacob Lahovari, Grigore Antipa s-a ambarcat pe crucişător la 13 mai, pentru efectuarea unui studiu asupra faunei Mării Negre.

Comandantul marşului era maiorul Ilie Irimescu „un adevărat lup de mare - scria Antipa -, om de ordine şi disciplină şi neîntrecut prin iscusinţa sa ca navigator, mai cu seamă pentru navigaţia cu pânze“. Comandant secund era locotenentul-comandor Pavel Popovăţ - „om de ştiinţă desăvârşit care putea fi profesor de matematici la orice universitate şi despre care, în urmă, cunoscutul Amiral german Barandon mi-a spus că acest ofiţer ar putea ocupa locul de cinste şi în cea mai mare marină din lume“.

Imagine de la bordul crucişătorului „Elisabeta“. În picioare, cu trabuc, Pavel Popovăţ. Dreapta jos - Grigore Antipa:

Statul major era alcătuit din căpitanii: Paul Rădulescu, locotenenţii: Petre Săvescu, Vasile Toescu, Constantin Boţan, Dimitrie Lupaşcu; ofiţerii mecanici: Petre Dunarinţiu, Nicolae Gheorghiu, Constantin Ștefănescu.

Despre corpul de ofiţeri ai navei, Grigore Antipa spunea că erau:

„numai elemente de elită, cu o pregătire profesională superioară şi cu preocupări culturale cu mult înainte de gradul pe care îl purtau... În această societate am trăit, ducând viaţa de bord ca bun camarad, timp de nouă luni, a căror amintire mi-a rămas neştearsă“.

Grigore Antipa a fost ajutat în cercetările sale de trei ofiţeri specialişti din echipaj: un hidrofizician, un hidrochimist şi un astronom, în acest ultim domeniu este vorba despre căpitanul Pavel Popovăţ.

Cercetările s-au efectuat de la Constanţa spre sud până la frontiera cu Bulgaria, după care crucişătorul a navigat spre nord, punând cap compas Sulina.

Grigore Antipa (stânga, jos). Cu ajutorul gruiului din babord era lansat şi ridicat batometrul cu care se scotea apă de la diferite adâncimi, precum şi fileurile de capturare a faunei planctonice. Cu celălalt grui, instalat în tribord, s-a manevrat sonda de măsurare a adâncimii, curentometrul şi bodengreiferul (apucătorul de fund), pentru colectarea faunei benctonice de pe fundul mării.

La pupa navei, Antipa a solicitat comandantului să fie montată o dragă primită de la Napoli cu care aducea la bord o bogată faună bentală. 

S-au efectuat mai multe opriri la diferite latitudini şi longitudini. Materialul cules era selectat, analizat la microscopul instalat în laboratorul din cabina pusă la dispoziţia cercetătorului, după care era introdus în borcane, depozitat în lăzi.

În timpul marşului, în dreptul Tuzlei, „Elisabeta“ a fost surprinsă de o puternică furtună de gradul opt pe scara Beaufort, ceea ce a provocat, cu toate precauţiile luate, spargerea multor recipiente cu probe de plancton şi bentos.

Ajuns la gura canalului Sulina, crucişătorul a navigat spre portul Sulina, unde s-a făcut aprovizionarea cu apă, carburanţi şi alimente. Terminând aprovizionarea, nava a ieşit din nou în Marea Neagră.

Cercetările au durat până la 15 iulie 1893, când „Elisabeta“ a intrat în portul Constanţa, încheind prima etapă a campaniei de vară.

Staţionarea în portul Constanţa a durat numai cinci zile, crucişătorul având misiunea ca în a doua parte a campaniei să execute o călătorie în jurul Mării Negre, vizitând porturile Balcic, Constantinopol, Iamboli, Sinope, Trebizonda, Ialta, Sevastopol şi Odessa.

Expediţia a durat 42 de zile (20 iulie - 31 august 1893), ceea ce i-a permis lui Grigore Antipa să studieze „repartiţia spaţială a faunei planctonice şi benctonice pe întinsul întregii zone litorale a Mării Negre“. „Elisabeta“ a navigat în acest marş singură ori împreună cu „Mircea“ şi canoniera „Griviţa“.

Campania din vara anului 1893 a durat 118 zile, fiind una dintre cele mai complexe. Pe lângă pregătirea specifică a echipajului, crucişătorul „Elisabeta“ a contribuit la prima cercetare oceanografică românească în Marea Neagră.

Detalii: Grigore Antipa si Pavel Popovăţ:

Grigore Antipa:

Autor: Ing. Dan-Eugen Sambra

www.facebook.com/Dan.Sambra.1/

www.facebook.com/Dan.Sambra.2/

Bibliografie

1. „Flottes de Combat etrangeres“. Berger-Levrault et Cie, Paris, 1897.
2. „Jane's Fighting Ships“. Fred T. Jane, Sampson Low, Marston & Co., Ltd., London, 1905 / 1908 / 1912.
3. „Conway's Fighting Ships“. Robert Gardiner, Conway Maritime Press, London, 1979.
4. „Warship International“, nr. 3, 1973. „The Elswick Cruisers“. Part 4, by Dr. Peter Brook.
5. „Warship International“, nr. 2, 1984. „Elisabeta“, by Mihai Georgescu.
6. „Warships for Export / Armstrong Warships, 1867-1927”. By Peter Brook, World Ship Society, Kent, England, 1999.
7. „Istoria Marinei Romane, in curs de 18 secole“. Locot. Comandor C. Ciuchi. Tipografia „Ovidiu“ H. Vurlis. Constanta, 1906.
8. „Rumänien im Jahre 1900”. G. Benger, Königlicher Rumän. Generalkonsul. Verlag von J. Engelhorn. Stuttgart, 1900.
9.  „Pe urmele lui Grigore Antipa“. Ștefan Negrea, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1990.
10. „Ofiţeri de marină în ştiinţa şi tehnica românească“, Carmen Atanasiu, în „Analele Dobrogei“, serie nouă, Anul V, nr. 2, Constanţa 1999. 11. „Grigore Antipa, Marea Noastră“. „România Maritimă şi Fluvială“, an 1, nr. 9-10, iulie-august, 1932.