Cruciadele din perspectiva musulmană

În privința problemei cruciadelor, una din marile greșeli ale istoriografiei occidentale este că analizează problema strict din perspectiva creștinilor. Nu știm însă cum arată cruciadele din ceălalt unghi, mai precis în viziunea Islamului. Vom vedea că ceea ce este pentru noi un război just pentru recuperarea Țării Sfinte, pentru musulmani nu este altceva decât o invazie creștină.

În august 1099, al-Harawi, qadi-ul de Damasc, a ținut o predică în marea moschee din Bagdad în care a spus că frații musulmani din Siria nu mai au nicio altă casă în afara șeilor cămilelor sau măruntaielor vulturilor. Al-Harawi rostește aceste cuvinte când era înconjurat de o mulțime de refugiați din Siria și Palestina, goniți de armatele Primei Cruciade și de ocupația Antiohiei, Edessei și, în cele din urmă, a Ierusalimului.

La sfârșitul secolului al XI-lea, Siria și Palestina erau, cel puțin teoretic, parte a imperiului selgiucid și, ca atare, supuse autorității spirituale ale califului abbasid din Bagdad și sultanului de la Isfahan.

Misiunea lui al-Harawi de la Bagdad era de a pune presiune pe califul abbasid al-Mustazhir Billah de a trimite o armată în ajutorul musulmanilor. Însă Bagdadul era departe de Ierusalim, iar al-Mustazhir nu avea oameni pe care să-i trimită împotriva cruciaților. Adevărata putere politică și militară aparținea sultanului turc. Potrivit teoreticienilor musulmani, sultanul era servitorul executiv și apărătorul califului;de fapt, el era cel care conducea califatul. Și dacă Bagdadul era departe de statele cruciate, capitala selgiucidă era încă și mai departe (la Isfahan, în vestul Iranului).

Inițial, liderii arabi nu au arătat interes față de invaziile cruciate

La acel moment, sultan era Barkiyaruq, care controla în prea puțină măsură Isfahanul anului 1099. El îi succedase tatălui său, marele sultan Malik Shah, cu cinci ani în urmă, dar nu reușise încă să-și impună autoritatea. Inamicii săi îl acuzau că este bețiv și desfrănat;ce se poate cu siguranță despre Barkiyaruq este că el era tânăr și lipsit de experiență. Iar Siria se afla la marginile imperiului său și fusese întotdeauna o zonă de război. E puțin probabil ca, din perspectiva sultanului, venirea unei armate de barbari creștini (așa cum îi considerau ei) la capătul vestic al imperiului era o problemă majoră. Interesul lui Barkiyaruq era mai degrabă de a-și impune controlul în orașe precum Mosul, Aleppo sau Damasc.

Chiar și în secolul al X-lea, Jihadul împtriva creștinilor din imperiul bizantin era încă încurajat și practicat. O mulțime de soldați, propagandiști și poeți celebrau (parțialul și exageratul) succes împotriva bizantinilor din anii 950-960. Însă până la sfârșitul secolului al XI-lea, jihadul anticreștin nu mai era o prioritate nici pentru sultan, nici pentru calif. Amenințarea militară și ideologică venea acum dinspre musulmanii șiiți.

Dintr-o anumită perspectivă, Prima Cruciadă a fost percepută doar ca o altă problemă trecătoare. De aceea, primele apeluri la jihad au rămas fără răspuns.

Un efect neașteptat al cruciadelor:dezvoltarea literaturii

Cucerirea de către cruciați a orașelor Ierusalim, Caesarea, Tyr, Sidon și Tripoli a creat o generație de savanți călători, musulmani foarte bine educați care au căutat patronaj în alte orașe musulmani mari, unde și-au vândut talentul generalilor și politicienilor. Dintre cei din secolul al XII-lea, se remarcă Ibn Munir și rivalul său, Ibn al-Qaysrani, considerați cei mai importanți poeți arabi din Orientul Apropriat.

Abu'l-Hasan Ahmad ibn Munir al Tarabulusi s-a născut la Tripoli în 1081, dar a părăsit orașul după cucerirea cruciată din 1109. El a făcut carieră în Damasc prin poeziile sale satirice. După ce părăsește Damascul (jignindu-l, prin poezii, pe liderul orașului, al-Buri), el ajunge la Aleppo, oraș condus din 1128 de un anume Zenki. Acesta se considera a fi protector al sunniților și promova jihadul împotriva statelor cruciate. Inspirat de Zenki, Ibn Munir a renunțat la scrierea de versuri și a devenit un partizan înfocat al idee de contra-cruciadă musulmană. Deși poetul era șiit, el a ajuns să-l elogieze pe Zenki drept Amir al-Muminin („Comandant al Credincioșilor”), termen folosit de sunniți referitor la califul lor. Ibn Munir a început să scrie panegirice celebrând jihadul, în special cucerirea Edessei de către Zenki.

Contemporarul și rivalul literar al lui Ibn Murir, Ibn al-Qaysrani, a avut o atitudine ceva mai ambiguă față de prezența cruciaților. Născut la Accra, pe coastele Palestinei, și educat inițial în Caesarea, după invazia cruciată al-Qaysrani a plecat la Damasc, unde a continuat să studieze tradițiile religioase, poezia, literele, astronomia, ingineria și matematica. Studiile i-au permis să facă o carieră ca ceasornicar și se pare că el ar fi fost însărcinat cu mentenanța ceasurilor în diverse orașe palestiniene și siriene. Ca și Ibn Munir, el a scris poezii satirici și, enervându-l pe același al-Buri, Ibn al-Qaysrani ajunge în cercul apropiat al lui Zenki și scrie panegirice despre cucerirea Edessei.

Însă Ibn al-Qaysrani nu scria panegirice doar pentru a face bani, iar pentru el francii nu erau doar lașii tipici și inamicii ticăloși ai lui Zenki și ai succesorului său, Nur al-Din (1146-1174). În 1145 sau 1146, după ce Ibn al-Qayrasi vizitează orașul cruciat Antiohia, se îndrăgostește de acest loc și începe să scrie poezii în care laudă bisericile orașului. De asemenea, el scrie o poezie în care elogiază frumusețea liturghiei. Ibn al-Qaysrani a fost uimit și de frumusețea femeilor france.

Interesul poetului în obiceiurile și manierele cruciaților era destul de neobișnuit. Alți scriitori musulmani ignorau prezența cruciată. Marele gânditor al-Ghazali (d. 1111) a petrecut un timp la Ierusalim la sfârșitul secolului XI, dar nu i-a menționat niciodată pe franci în scrierile sale. În schimb, istoricii contemporani erau nevoiți să scrie despre prezența cruciată. Asta nu înseamnă însă că istoricii analizau în detaliu fenomenul cu care se confruntau. Ibn al-Qalanisi scrie o istorie a Damascului în care vorbește puțin despre cruciade, dar accentul lucrării cade pe conflictul dintre sunniți și șiiți.

Contra-cruciada musulmană și polemica anticreștină

Abia cu trecerea timpului, ideea contra-cruciadei musulmane a câștigat mai mulți adepți. Succesul ideii a fost asigurat de ambițiile aristocrației militare turcești și de cererile constante ale refugiaților din teritoriile cucerite de latini. Începând cu 1140, sub conducerea lui Zenki, a succesorului său și apoi a lui Saladin (1169-1193), musulmanii au început să recucerească pământul luat de cruciați. Așa au înțeles și faptul că acești cruciați nu erau doar simpli mercenari ai Împăratului Bizantin, și că exista și un țel religios al cruciadelor. De aceea, ofensiva militară e însoțită și de o intensificare a polemicii anti-creștine.

O parte importantă a criticii anticreștine se referă la atitudinea față de sex a occidentalilor. Spre exemplu, lucrarea Bahr al-Fawa'id, un tratat despre viața morală, scris în limba persană, vorbește despre atitudinea și obiceiurile imorale ale creștinilor.

Creștinii din teritoriile musulmane au avut de suferit de pe urma noii politici. Dacă până atunci creștinii lucrau în serviciul liderilor musulmani ca scribi sau colectori de taxe, ei au ajuns să fie considerați potențiali trădători. Apariția mongolilor în Siria în 1259 a intensificat și mai mult frica musulmanilor față de spionii și colaboratorii creștini, deoarece unii mongoli erau creștini nestorieni. În plus, atunci când au ocupat, pentru scurtă vreme, Damascul, în martie 1260, mongolii au fost considerați de către creștini eliberatorii orașului. Retragerea mongolilor a fost urmată de represalii împotriva creștinilor.

Chiar și după ce Accra și ultimele orașe cruciate din Palestina și Siria au fost ocupate de sultanul egiptean, al-Ashraf Khalil, musulmanilor le era încă teamă că populația creștină va colabora cu o viitoare invazie cruciată a Egiptului sau Siriei.

În acea perioadă, folclorul urban s-a îmbogățit cu povești și zvonuri despre creștini, cruciați și lumea creștină. Ca atare, aceste informații au pătruns rapid și în literatură. Potrivit unei cronici de la sfârșitul secolului al XIII-lea, scrise de Qirtai al-Khazindari, creștinii erau conduși de preoți și călugări. Ei nu știau nimic despre arta negoțului și erau experți doar în vin și jocuri de noroc. Pe de altă parte, persanul al-Qazwini scria, în secolul al XIII-lea, că francii sunt foarte curajoși și că, în luptă, ei preferă să moară decât să fugă. El continua însă spunând că francii sunt o rasă murdară, cărora spălatul li se pare ceva dezgustător și care nu apreciază obiceiul femeilor musulmane de a se epila.

Scriitorii arabi și persani din epocă au fost prea puțin interesați de locurile de origine ale cruciaților. Geograful de secol XII, al-Idrisi, care trăia în Sicilia, descria Anglia ca un tărâm al iernii perpetue, și spunea despre Scoția că este o regiune nelocuită. Abu'I-Fida, descendent al lui Saladin, a scris și el un tratat despre geografie. El spune că Anglia este o insulă pe coasta Bretaniei și că regele englez care s-a luptat cu Saladin (Richard Inimă de Leu) venea de pe această insulă, dar că el era de fapt supus regelui francez. Abu'I-Fida mai scrie că regii englezi trebuiau să ofere un tribut anual regilor francezi, sub forma unui vas plin cu mâncare, și că Anglia, bogată în mine de aur și argint, schimbă aceste produse pe vinul francez.

Incursiunile france în Orientul Apropiat și fondarea statelor cruciate a stimulat polemicile ostile împotriva creștinilor și apariția unor povești bizare despre obiceiurile creștinilor. Ar fi frumos să ne gândim că savanții locali arabi, stimulați de apropierea statelor cruciate, s-au apucat să studieze scrierile occidentale și să le traducă. Din păcate, acest gen de schimb cultural nu a vut loc. Arabii nu au fost interesați de cultura literară a cruciaților;la rândul lor, cruciații nu știau nimic despre literatura arabă. Doar în domeniul meșteșugurilor – mai precis, a producției de sticlă de calitate și a metalurgiei – găsim dovezi ale contactelor dintre cele două culturi.

În concluzie, istoria cruciadelor din perspectiva musulmană este foarte diferită de cea pe care o cunoaștem noi. Cruciadelor nu li se oferă aceeași importanță ca în Occident;dacă istoriografia occidentală a făcut din cruciade unul din evenimentele definitorii ale perioadei medievale, musulmanii au fost mult mai preocupați de conflictul dintre sunniți și șiiți, și au văzut în cruciade doar un conflict trecător. 

Robert Irwin, Muslim responses to the Crusades, în „History Today”;vol. 47, nr. 4, 1997