Cruciadă sau Comerţ? Banii mai presus de religie în timpul Cruciadelor

Primele imagini ce ne apar în faţa ochilor când ne gândim la cruciadele medievale sunt dominate de război şi violenţă:victoria primilor cruciaţi într-un Ierusalim plin de sânge după măcelul din 15 iulie 1099;armata cruciată învinsă, 88 de ani mai târziu, pe câmpul de luptă de la Hattin;Baibars, sultanul nemilos al Egiptului, sigilând porţile Antiohiei pe 19 mai 1268 înaintea masacrării creştinilor din interiorul cetăţii. Cu aceste imagini în minte, ne-am putea gândi la acea perioadă ca fiind o epocă a războiului total între Islam şi Occident, o epocă a conflictului hrănit de ură şi violenţă reciprocă. Aceasta era viziunea cruciaţilor care promovau noţiunea unei inevitabile ciocniri a civilizaţiilor:Europa, pe de o parte, lumea musulmană, pe de altă parte. Dar este oare această concepţie conformă cu realităţile lumii medievale?

Moartea profetului Muhammad în 632 a fost urmată de expansiunea rapidă a Islamului. Hoarde mobile de nomazi arabi s-au extins într-un timp foarte scurt dinspre peninsula arabică înspre Palestina, Siria, Irak, Iran şi Egipt. După un secol, valul de expansiune pierdea deja din energie, dar câştigurile au continuat:la mijlocul secolului al VIII-lea, Islamul se întindea de la graniţele vestice ale Chinei până în Spania. Noul mileniu i-a găsit pe musulmani stabiliţi incusiv la marginile Europei occidentale, cu precădere în peninsula Iberică şi în Sicilia.

Cei dispuşi să caute dovezi ale contactelor constructive şi benefice dintre Islam şi lumea creştină se orientează către aceste două zone de frontieră. Aici există dovezi abundente despre schimburile interculturale şi fuziunea artistică dintre cele două lumi. Prin contrast, povestea cruciaţilor este unidimensională, hrănită din ideologia războiului sfânt împotriva păgânilor. De fapt, această viziune subestimează complexitatea războiului pentru Ţara Sfântă care a început în 1095, cu apelul la cruciadă lansat de Papa Urban al II-lea, şi s-a terminat în 1291 odată cu prăbuşirea statelor latine din Orient.

Tărâmul De Peste Mări, între conflicte religioase şi alianţe inedite

(Asediul Ierusalimului în 1099)

La sfârşitul primei cruciade, în îndepărtatul Levant au luat naştere patru state creştine. Aceste enclave latine (catolice) izolate în mijlocul lumii musulmane au rezistat timp de două secole şi au ajuns să fie cunoscute sub denumirea franceză de Outremer (Tărâmul De Peste Mări). Fascinanta istorie a acestor aşezări fragile scoate în evidenţă lupta pentru supravieţuire a creştinilor împotriva musulmanilor din Mediterana Orientală, dar relevă şi numeroase exemple de interacţiuni non-violente dintre creştini şi musulmani ce contrazic ideea generală a unei lumi aflate în permanent conflict.

Statele cruciate au fost asimilate lumii şi politicii levantine foarte repede, ambele părţi dând dovadă de o dorinţă pragmatică de a se înţelege, chiar de a se alia cu presupuşii lor duşmani atunci când raţiunea o cerea. Astfel, în 1108, la mai puţin de un deceniu după brutalul jaf cruciat din Ierusalim, latinii din Antiohia luptau alături de trupele musulmane din oraşul vecin Alep împotriva unui duşman comun:o ciudată coaliţie formată din trupele creştine ale statului latin rival, Edessa, şi irakieni din Mosul.

Mai mult, au existat contacte între creştini şi musulmani la un nivel şi mai personal. La începutul secolului al XII-lea, nobilul Robert fitz-Fulk Leprosul din Antiohia a dezvoltat o prietenie apropiată cu un lider turc, Tughtegin din Damasc. Această prietenie a dat naştere alianţei de scurtă durată dintre cele două oraşe din 1115, dar în 1119 cei doi se înstrăinaseră. Când Robert a fost luat prizonier şi dus la Damasc, nu s-a bucurat de clemenţă din partea vechiului său prieten. De fapt, se spune că atunci când Robert a refuzat să renunţe la religia sa, Tughtegin l-a decapitat cu mâna sa pe fostul aliat, apoi i-a folosit craniul drept pocal.

În ciuda numeroaselor ciocniri, musulmanii şi creştinii erau dispuşi să negocieze armistiţii temporare şi benefice reciproc. Se pare că însuşi Saladin, care a ajuns la putere în Siria în 1174, pe baza promisiunii continuării jihadului şi care denunţa în mod repetat obiceiul de a ajunge la înţelegeri cu latinii, a colaborat în secret cu inamicul creştin.

Evaluarea acestor înţelegeri, armistiţii şi chiar alianţe dintre cele două lumi trebuie făcută cu grijă. Ele nu reprezintă încercări de a ajunge la o pace durabilă între Islam şi Occident, ci simple oportunităţi. Şi în Evul Mediu diplomaţia era tot o armă, folosită pentru a obţine avantaje sau pauze pentru recuperarea forţelor înaintea reluării ostilităţilor. Cu toate acestea, este surprinzător cum, chiar şi în contextul unei lupte mai mult ideologice pentru Ţara Sfântă, susţinerea războiului total împotriva inamicului a fost imposibilă, poate chiar indezirabilă.

Negoţul, mai important decât războiul sfânt

În prima jumătate a secolului al XIII-lea, succesorii lui Saladin erau încă şi mai dispuşi să caute înţelegeri cu statele cruciate. Se pare că scopul acestora a contribuit la păstrarea fragilului echilibru de putere în Levant, echilibru absolut necesar proliferării schimburilor comerciale dintre est şi vest. De fapt, departe de a avea un comerţ sufocat de război, perioada cruciadelor a cunoscut o creştere exponenţială a schimburilor comerciale dintre Islam şi Europa Latină.

Negustori italieni din Veneţia, Pisa şi Genova au jucat un rol important în acest proces, stabilind enclave în marile porturi ale Tărâmului De Peste Mări şi în oraşele de coastă, contribuind astfel la crearea unei reţele complexe de căi mercantile trans-mediteraneene. Aceste artere comerciale ce legau Orientul Apropiat de Occident aduceau produse levantine (precum trestie de zahăr şi ulei de măsline) şi bunuri din Orientul Mijlociu şi Asia pe pieţele europene.

(Principalele rute comerciale în Mediterana)

Trecerea bunurilor din lumea musulmană în porturile mediteraneene ale Levantului Latin a fost crucială nu doar pentru creştini. Ea a devenit de asemenea stâlpul de susţinere a vastei economii din Orientul Apropiat, vitală pentru negustorii musulmani de pe rutele caravanelor, dar şi pentru bunăstarea marilor oraşe islamice, Alep şi Damasc. Aceste interese comune au produs o interdependenţă a celor două lumi şi au promovat contacte regulate chiar şi în vremuri mai dificile. La urma urmei, chiar în mijlocul războiului sfânt, comerţul era prea important pentru a fi întrerupt.

Călătorul şi pelerinul musulman Ibn Jubayr a fost martorul acestui fenomen. În timpul unei călătorii îndelungate de la începutul anilor 1180 ce l-a purtat prin nordul Africii, Arabia, Irak şi Siria, Ibn Jubayr a străbătut regatul Ierusalimului cu o caravană de negustori musulmani din Damsasc, vizitând şi oraşele Accra şi Tyr înainte de a se îmbarca pe o navă spre Sicilia. El a descris sistemele foarte bine structurate ce asigurau fluenţa traficului comercial:reguli stricte, vămi eficiente, depozite uriaşe pentru păstrarea mărfurilor. Afacerile dintre creştini şi musulmani se desfăşurau „civilizat, cu respect şi fără asprime sau nedreptăţi”.

„Noi, care eram occidentali, am devenit orientali.”

Până în secolul al XIII-lea, Accra devenise un oraş important în Mediterana şi depozitul Levantului, de unde mărfurile aduse din zonele îndepărtate ale Orientului erau îmbarcate către vest. De asemenea, traficul începea să curgă şi în sens invers:dinspre vest spre est. Devenise o obişnuinţă ca negustori latini să călătorească în teritorii musulmane pentru comerţ.

Nu toată lumea era impresionată de ritmul frenetic al vieţii din portul aglomerat. Un călugăr latin vorbea de „un al doilea Babilon”, spunând că Accra este „un oraş oribil, plin de nenumărate acte dizgraţioase şi rele”, populat de oameni „cu totul devotaţi plăcerilor trupului” (se pare că prostituţia era în floare în oraşul creştin). Tonul critic şi negativ al acestor comentarii vine ca răspuns la statutul Accrei ca centru intercultural, un loc de întâlnire a Islamului cu Occidentul, deci un loc în care latinii puteau fi expuşi la „obiceiurile păcătoase levantine”.

În ce măsură latinii au adoptat stilurile de viaţă şi practicile Tărâmului De Peste Mări? Această problemă este dezbătută şi astăzi. Un veteran al primei cruciade sugera că procesul de adaptare deja începuse în anii 1120-1130, când scria că „Dumnezeu a transformat Occidentul în Orient. Noi, care eram occidentali, am devenit orientali.” Cu toate acestea, dovezi concrete ale unei asimilări veritabile sunt puţine.

În cursul războiului pentru Ţara Sfântă, realitatea politică şi militară şi oportunităţile comerciale au făcut ca latinii stabiliţi în Levant să intre în contact direct cu populaţiile native din zonă, inclusiv cu musulmani. Astfel, cruciadele au contribuit la crearea unei zone de frontieră în care europenii aveau posibilitatea de a interacţiona cu şi de a absorbi cultura orientală.

Deşi născute din ideea de lupta religioasă pentru un teritoriu considerat sacru, cruciadele nu au fost războaie totale, ba chiar au dus la crearea unor legături între creştini şi musulmani asemănătoare celor din Iberia şi Sicilia. Desigur, nu vorbim de o perioadă a convieţuirii armonioase, dar nici Occidentul medieval nu era o zonă paşnică, ci se confrunta cu numeroase rivalităţi interstatale, intoleranţă religioasă şi probleme socio-economice. În orice caz, istoria cruciadelor este departe de a arăta că Islamul şi Occidentul ar fi predestinate unei ciocniri a civilizaţiilor.

Sursa:http://www.historyextra.com