Credințe puternice despre dotarea Armatei Sovietice în iunie 1941: Armamentul infanteriei și al artileriei

Anul 1941. Europa a fost cuprinsă de febra unui nou război mondial și era evident că nu este prea mult loc pentru două puteri terestre pe un continent atât de mic. Orice observator civil sau militar putea să intuiască declanșarea unor ostilități între Germania nazistă și Uniunea Sovietică. Urma să fie o confruntare pe viață și pe moarte între cele două ramuri ale socialismului, viitorul popoarelor europene nefiind prea fericit în ambele variante de victorie. Ambele tabere au făcut pregătiri militare intense, dar cei care au îndrăznit primii să atace au fost germanii, cantitățile de armament și muniții aduse spre est fiind mult mai mici în raport cu ceea ce deplasau sovieticii de la distanțe uriașe.

Diviziile de tancuri au reușit să realizeze manevre rapide de învăluire, să ducă un adevărat Blitzkrieg, și înaintarea a fost cu greu oprită în fața Moscovei și a Leningradului de combinația Armata Roșie – iarna aspră. Această înaintare rapidă a generat multe mituri în istoriografia mondială și o astfel de poveste spune că trupele lui Iosif Vissarionovici Stalin erau prost dotate cu armament și mai era și de calitate jalnică în raport cu ceea ce aveau germanii trimiși la asalt cu mărețele realizări ale industriei lui Adolf Hitler. Oare să fie adevărate aceste credințe?

Chiar dacă toți observatorii sunt cu ochii după tehnica motorizată, tot infanteria trebuie să deschidă drum prin liniile inamicului și apoi să protejeze blindatele. Soldatul sovietic avea ca armă de bază renumita pușcă Mosin-Nagant de calibrul 7,62 mm, cea care se afirmase și pe câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial. Era ceva foarte simplu, robust, care suporta gerul, noroiul și mânuirile brutale din partea unor oameni prea puțin instruiți la capitolul întreținerea armamentului. Industria stalinistă oferea și o variantă nouă începând din 1931, mai ușoară. Exista și varianta tip carabină pentru cavalerie.

Chiar dacă istoricii contemporani cam strâmbă din nas atunci când se scrie că soldații erau înzestrați cu puști cu încărcare manuală, trebuie să se țină cont că și luptătorii germani au primit cele mai multe arme din această categorie. Puștile sovietice erau renumite prin precizia deosebită și adăugarea unor lunete destul de simple permitea un tir de calitate până la 900 m. S-a pus accent deosebit pe ochirea ofițerilor și lunetiștii au făcut ravagii încă din primele zile de război, mai ales că aceștia erau fanatizați de ideologia comunistă. Nu este de mirare că germanii au avut o atitudine dură împotriva prizonierilor care fuseseră prinși că au utilizat arme cu lunetă. Luptătorii puternic îndoctrinați luptau până la ultimul cartuș sau până când erau uciși cu ajutorul grenadelor. Mulți opuneau rezistență până când începeau să ardă ca niște torțe în casele incendiate.

Militarii români au apreciat tehnica de captură și au folosit-o pentru tragerile precise. Este interesant de observat că se aplica principiul lui Stalin și instrumentele optice erau simple, ușor de fabricat, dar asigurau o bună precizie și la peste 800 m. Cartușul 7,62x54 mm R este folosit și astăzi în spațiul ex-sovietic, chiar dacă variantele mai ușoare de gloanțe au demonstrat că pot provoca răni mai grave în trupurile umane atinse. Clasica pușcă a rămas în producție pe toată durata conflictului și era deosebit de periculoasă în mâinile unui trăgător experimentat. Era utilă și pentru dotarea maselor de bărbați mânați cu forța la atac de către politrucii înverșunați. A continuat producția în lagărul comunist și după încheierea ostilităților pentru că era o armă ieftină și, mai ales, rezistentă la mânuirile brutale.

Infanteristul sovietic avea în dotare și puști de tip SVT-38 și SVT-40, categorie de armament ce nu exista în diviziile Wehrmacht-ului. Erau puști semiautomate, soldatul nefiind obligat să mai manevreze închizătorul după fiecare tragere și astfel nu mai era pierdută linia de ochire. În plus, magazia armei avea 10 cartușe de calibrul 7,62 mm, dublu față de ce puteau opune ostașii germani, români sau finlandezi dotați cu puștile clasice ce erau practic din precedenta conflagrație. 

Mult mai periculos în luptele apropiate era pistolul-mitralieră, o mitralieră clasică redusă la cea mai ușoară formă. PPD-34 avea un încărcător cu 71 de cartușe și era devastator în cazul în care se realiza surprinderea la mică distanță a unui detașament inamic. Lansarea a 13 gloanțe pe secundă asigura o ploaie de metal în fața propriilor linii. Armele de captură erau apreciate de către militarii Axei și numai diferențele de calibru n-au permis adoptarea lor pe scară largă.

Există unele voci ce afirmă cu tărie că gloanțele aveau viteză inițială mică și forța de pătrundere era diminuată pe măsură ce creștea distanța până la țintă. Cum focul armelor ușoare era deschis cât mai aproape de propriile poziții pentru a se asigura precizia și concentrarea loviturilor, mitraliera individuală era ideală pentru secerarea asaltatorilor. Nici în luptele din localități, păduri și munți nu se deschidea focul de departe. Noaptea și ceața limitau câmpul vizual al trăgătorilor și nu mai contau cartușele puternice. Oricum acționau și alte categorii de armament pentru tirul dincolo de 200 de metri. 

Cartușul de pistol nu permitea un tir precis și ucigător la distanțe mari și aici interveneau trăgătorii cu pușca-mitralieră. Varianta DP 1928 folosea cartușul clasic de calibrul 7,62 mm și un încărcător avea 47 de lovituri. Era ușor de manevrat de un singur om în timpul luptelor, dar acesta avea nevoie de ajutoare pentru transportarea muniției puternice. Au fost înregistrate în dotare în iunie 1914 170.000 de piese, adică suficiente pentru înzestrarea a 433 divizii de infanterie după standarde sovietice de război. Se scrie mereu că nu era suficient armament automat ușor, dar industria a făcut un efort deosebit pentru aprovizionarea cu cea mai modernă tehnică înainte de începerea ostilităților și procesul a continuat intensiv. Nu se făcea economie la capitolul moarte în Uniunea Sovietică. Aceasta era și misiunea organismului politic inventat în anul 1917.

Nici la capitolul mitraliere nu se stătea rău. Infanteria se simțea protejată atunci când deschidea focul clasica Maxim M1910, verificată pe câmpurile de luptă ale primei conflagrații mondiale și apoi pe cele ale războiului civil. Chiar dacă era grea de 69 kg, putea să fie ușor mutată într-o altă poziție pentru că era dotată cu roți. Era renumită prin faptul că rar se bloca și putea să lanseze spre inamic până la 600 de gloanțe pe minut. Rezervorul de apă permitea un tir îndelungat fără să mai fie nevoie de schimbarea țevii așa cum se întâmpla la mitralierele cu răcire cu aer precum MG-34.

Exista și o variantă cu patru arme dispuse împreună pentru efectuarea de tir împotriva avioanelor aflate la joasă altitudine și care erau vulnerabile la tirul cu cartușe puternice. Industria a oferit până la 22 iunie 1941 76.000 de mitraliere, ceea ce însemna o putere de foc uimitoare pentru o singură armată, dar ofițerii sovietici considerau că ar fi fost necesare și mai multe piese. Mereu se poate mai mult. Cartușele mitralierelor erau cele de calibrul 76,2 mm, puternice și existente în mari cantități.

Teoretic, erau arme disponibile pentru formarea a 458 de divizii de infanterie. Dacă se lua însă standardul german de organizare, erau pentru 571. Ofițerii români doreau 158 de arme automate grele pentru o mare unitate de infanterie și astfel Uniunea Sovietică avea echivalentul a 481 de divizii. N-au fost probleme în ceea ce privește aprovizionarea cu muniție pentru armele portative. Industria n-a fost ridicată din 1927 pentru nevoile poporului. Nu s-a pus niciodată problema lipsei de mitraliere, partea proastă constând în faptul că multe arme au fost distribuite detașamentelor de baraj, cele care trăgeau în propriile trupe în cazul retragerilor.

Mitraliera sovietică grea avea un aer învechit, dar Hans Roth a constatat că execută un tir foarte precis. Două astfel de arme automate au fost amplasate pe 11 iulie 1941 pe rambleul unei căi ferate și mult sânge a curs din rândurile soldaților Diviziei 299 infanterie germană pentru distrugerea centrului de rezistență. Pârâitul blestemat al mitralierelor răcite cu apă a fost amintit după luptele din acel iulie fierbinte. 

Infanteria sovietică mai avea un secret bine păstrat: aruncătoarele de mine. Acestea au fost definite drept tunul săracului, erau arme cu țeava lisă și care puteau satura terenul din fața propriilor trupe cu o mare cantitate de bombe. Cadența ridicată era posibilă pentru că pentru propulsie se folosea puțin explozibil și nu frecarea corpului bombei cu pereții țevii genera mai puțin căldură în raport cu frecarea de ghinturi. Tirul curb permitea lovirea soldaților ascunși în tranșee sau după obstacole, mitralierele fiind foarte vulnerabile.

În plus, bombele de aruncător nu aveau forță suficientă să pătrundă în sol și schijele rezultate zburau paralel cu pământul și soldații culcați puteau să fie loviți. Spărturile metalice aveau forme neregulate și produceau răni cumplite în raport cu cele generate de gloanțe. Aruncătoare de mine existau și în tabăra Axei, dar Iosif Vissarionovici Stalin a avut grijă să obțină un mare avantaj față de inamic. Diviziile de infanterie au primit aruncătoare de calibrele 107 și 120 mm, acesta din urmă impresionând în mod deosebit și a fost copiat de către partea română prin studierea pieselor de captură. A fost un efort intelectual și tehnic deosebit în lipsa documentației. 

Aruncătoarele de mine de calibru mic (50 – 60 mm) n-au dat satisfacție pe câmpurile de luptă, dar Iosif Stalin a considerat din timp că are nevoie de invenția franceză și a fost atașat de ideea mortierului de tranșee de calibrul 82 mm. Acesta putea ataca țintele cu bombe cântărind 3,4 kg, bătaia maximă fiind de 3.700 m. Varianta de calibru 120 mm era teribil de puternică, o bombă având 16 kg. Orice atac de infanterie pe timp de zi împotriva liniilor defensive protejate de astfel de guri de foc era echivalent cu o sinucidere.

Militarii erau pasionați de aceste bombe pentru că explodau fără să se afunde în sol și astfel schijele se răspândeau razant pe o mare suprafață și atingeau ostașii culcați. Bucățile de forme neregulate smulgeau mușchi și zdrobeau oase în mod cumplit. Caporalul Iordache Gheorghe din Batalionul 13 Vânători de munte a arătat până când a murit în 1998 rana cumplită dobândită pe Frontul de Est la un umăr și a avut mare noroc că bomba a explodat puțin mai departe.

Dacă luptătorii inamici ajungeau să treacă de această ploaie de gloanțe și bombe, infanteristul sovietic mai avea o armă periculoasă înainte de a se ajunge la o luptă corp la corp: grenada. Micul proiectil este aruncat prin forța individuală a luptătorilor și schijele erau ucigătoare până la 200 m. Grenadele F1 erau încărcate cu trotil și aveau corpul metalic dantelat pentru a genera cât mai multe spărturi. Aceste ouă sau lămâi erau deosebit de ușor de armat și aruncat. Au fost formate chiar detașamente de copii pentru atacarea infanteriei germane, ceea ce a provocat un șoc chiar soldaților obișnuiți să vadă multe pe front. Cum pe front funcționează regula supraviețuirii, acești adolescenți au fost secerați de gloanțele germane. Alte grenade au fost amplasate drept capcane și doi soldați din Divizia 299 infanterie germană au fost sfârtecați când au atins sârmele ce împiedicau explozia.

Tancul este însă un pericol mortal pentru unitățile de infanterie, mai ales dacă sunt surprinse în formații dense și în teren descoperit. Mobilitatea și puterea de foc sunt combinate ideal împotriva militarilor lipsiți de adăposturi. Un număr mic de mașini poate să facă prăpăd, mai ales dacă ajung în zona artileriei și a coloanelor de aprovizionare. Distrugerea gurilor grele de foc și a mijloacelor de transport înseamnă practic o condamnare la înfrângere. Străpungerea liniilor de apărare nu trebuie să se producă. Generalii au fost obligați să ceară tunuri care să distrugă orice mașină blindată și să fie suficient de ușor să însoțească trupele în asalt. Uzinele staliniste au livrat tunul de calibrul 45 mm, foarte util și la vânarea mitralierelor adăpostite cu grijă.

Putea să fie pus în mișcare cu ajutorul oamenilor în câmp tactic și proiectilele erau performante în lupta împotriva carelor blindate și împotriva infanteriei. Trupele române l-au adoptat pe măsură ce capturau din ce în ce mai multe piese și a fost folosit pentru modernizarea tehnicii blindate și pentru cavalerie. Nu exista vreun tun în lume care să-i răpească primul loc dacă se ține cont de masă, înălțime, putere de foc și simplitatea concepției. Mereu se aplica ideea lui Stalin despre simplitate și standardizare, ceea ce era o preluare a producției de masă introdusă obsesiv în lumea capitalistă de către firma Ford.

Armamentul de infanterie are o valoare diminuată dacă nu este camuflat perfect în vederea organizării atacului sau pentru întărirea apărării. S-a scris că trupele nu aveau suficient material genistic, dar Hans Roth a constatat că sovieticii erau maeștri în săparea tranșeelor și în camuflarea tehnicii grele. Militarul îndoctrinat din belșug cu idei despre inferioritatea rasei slave putea să verifice personal cât de departe era ideologia de realitate. A putut să constate că regimul stalinist a exagerat cu pregătirile înainte de 1939 și sate întregi au dispărut de pe hărți pentru a face loc sistemelor defensive. Cercetarea germană a funcționat foarte slab și mulțimea de cazemate din vegetație a rămas o necunoscută.

Artileria

Tunul a rămas arma favorită a luptătorilor sovietici pentru că oferea o mare putere de distrugere, mai ales atunci când se realiza o densitate corespunzătoare. 

Piesele de bază erau cele de calibrul 76,2 mm, suficient de ușoare pentru a însoți infanteria. Aveau o cadență ridicată și obligau infanteria inamică să se ascundă cât mai repede. Au fost apreciate în mod deosebit de germani și piesele model 1936 au fost adoptate pentru tirul antitanc, Pak 36 (r) făcând ravagii printre blindatele britanice ce acționau în Africa de Nord. Proiectanții englezi calculaseră cuirasele din oțel în raport cu tunurile normale de calibrele 37, 40 sau 50 mm, dar tactica germană a folosirii pieselor de 76,2 și 88 mm a impus efectuarea de noi calcule.

Nu se poate discuta de o lipsă de calitate la tunurile de calibrul 76,2 mm. Proiectilele veneau cu mare viteză și surprindeau infanteria sau mașinile insuficient protejate de oțel de calitate. Puteau asigura și un debit deosebit pentru oprirea valurilor de blindate și de infanteriști. Soldații germani se temeau de tehnica artileristică sovietică, proiectilele ușoare venind cu viteză mare și nu prea era timp să se încerce o cât de mică manevră de ferire din calea schijelor.

Terenul nu este plat peste tot și s-ar putea ca vrășmașul să fie ascuns în tranșee și alte fortificații de campanie, proiectilul de 76,2 mm fiind destul de neputincios pentru că avea traiectorie întinsă și o masă mică. Se impunea adoptarea unui obuzier și industria stalinistă a venit imediat cu soluția: obuzierul de calibrul 122 mm. Hans Roth, luptător în Divizia 299 infanterie germană, era îngrozit de forța acestor arme pe care le-au apreciat și generalii Reich-ului. S-a dat ordin să fie produse obuze pentru acest model de armă net superioară pieselor de 105 mm. Industria germană n-a reușit până la sfârșitul conflagrației să producă o gură de foc care să fie comparabilă. Hans Roth chiar le-a definit drept blestematele alea de tunuri de calibrul 122 mm.

Nici la calibrul 152 mm nu se stătea mai bine în tabăra Reich-ului. Tunul-obuzier model 1937 avea o masă mai mică de opt tone și putea să bombardeze țintele cu proiectile de 43,5 kg. Existau și alte modele de proiectile, inclusiv șrapnele ce puteau secera infanteria. A fost inegalabil la această categorie și a fost copiat în țările din sfera comunistă. Dar poate erau puține exemplare de ML-20 în dotarea trupelor sovietice? Numai în anul 1940 au fost livrate 901 exemplare. Livrările au început în anul 1937 cu 148 de exemplare și rezultatele în practică au fost bune, ceea ce a generat o cerere pentru alte 1.067 în următorii doi ani. Oțelul din noile combinate metalurgice începea să se facă simțit din plin. Modelul a fost inegalabil prin putere și simplitate.

Proiectilele explozive erau devastatoare, dar arsenalul artileristic mai conținea ceva din belșug: șrapnelele. Hans Roth a scris că militarii germani erau obligați să realizeze adăposturi potrivite pentru a scăpa de ploaia de bucăți metalice ce puteau satura mari suprafețe de teren. Relatările martorilor germani și români din prima linie nu confirmă o altă teză dragă unor istorici dornici să descifreze cauzele eșecului din vara anului 1941: lipsa munițiilor. 

Marea problemă a artileriștilor din război constă în faptul că inamicul încearcă prin toate mijloacele să se sustragă efectelor nimicitoare ale focului. Există mai multe metode: fortificații de campanie, cazemate din beton armat, dispersarea trupelor pe mari suprafețe, retragerea forțelor principale pe aliniamente din adâncimea frontului etc. Trebuie să fie aduse în sectoarele de atac artileria de rupere și aici proiectanții lui Iosif Vissarionovici Stalin au găsit soluția aproape ideală: obuzierul de calibrul 203 mm Model 1931. Proiectilele au fost testate pe fortificațiile finlandeze în timpul Războiului de iarnă și acestea nu rezistau la loviturile directe de 100 kg. Gura de foc ajungea la 17,7 t, dar era dispusă pe șenile și se putea deplasa în câmpul tactic. Nu avea o viteză deosebită, dar se putea sustrage tirului de contrabaterie. Este adevărat că trăgea o singură lovitură la câteva minute, dar artileriștii compensau acest defect prin realizarea de salve cu efecte devastatoare asupra unor fortificații de campanie și asupra moralului apărătorilor.

Specialiștii sovietici au mai observat că gurile de foc aveau performanțe în ceea ce privește puterea de distrugere, dar mobilitatea lăsa de dorit din cauza roților ce aveau o suprafață mică de sprijin pe sol. A fost absolut normal să se găsească pneuri din cauciuc cu o lățime sporită, soluție care a fost aplicată sistematic și după încheierea conflagrației mondiale. N-au fost uitate nici măcar piesele de captură ce mai puteau avea un oarecare rol pe câmpul de luptă.

Chiar dacă astăzi se amintește permanent despre rolul blindatelor sovietice în realizarea marilor manevre de străpungere și încercuire a forțelor inamice, nu trebuie să se uite că tunurile nimiceau centrele de rezistență și deschideau drumul forțelor motorizate. Armata germană a putut să se convingă ce înseamnă o adevărată pregătire de artilerie pe măsură ce timpul a trecut. Hans Roth a descris confruntarea pentru Kiev și numai în lupta pentru Zwiahel au fost o mie de morți și memorialistul a avut doi colegi uciși de șrapnel în stânga și în dreapta.

Autorii contemporani au scris că o trupele sovietice aveau probleme cu munițiile și de aceea germanii au putut să pătrundă adânc în teritoriul lagărului comunist. Această lipsă de dotare a fost iar o legendă contemporană. Numai într-o jumătate de oră au căzut în zona unității lui Hans Roth 243 de proiectile grele în timpul luptelor din apropiere de Kiev. Bombardamentele masive erau și precise, ceea ce însemna că artileriștii erau antrenați perfect și cu un consum apreciabil de muniții. Există credința că militarii sovietici erau numai rezerviști nepricepuți, dar cei care au fost în contact direct au putut să constate ce pregătiri făcuse Stalin în perioada prebelică.

Iosif Stalin a mai adăugat ceva la arsenalul infernal pe care-l pregătise pentru nimicirea diviziilor Wehrmacht-ului: lansatoarele de rachete. Chiar dacă nu aveau precizia tunurilor, puteau să lanseze un număr mare de proiectile ce saturau terenul vizat. Aveau și avantajul că erau montate pe autocamioane și puteau fi mutate rapid într-o poziție ferită de focul de contrabaterie. Katiușele vor ajunge celebre pe măsură ce industria a livrat mai multă muniție și s-a făcut rost de camioane robuste din SUA.

Tunurile speciale

Artileria are o mare putere de distrugere și a făcut cele mai multe victime în prima conflagrație mondială, dar are un cusur din cauza masei și a munițiilor grele: mobilitate redusă. Calul începea să nu mai facă față pretențiilor ofițerilor și trebuia găsită o soluție pentru a face piesele de artilerie să fie deplasate la nivel strategic. Calea ferată a fost definită drept interesantă pentru că permitea mișcarea celor mai puternice tunuri și era o platformă stabilă în timpul tirului. Se putea chiar construi linii secundare pentru adăpostirea pieselor și pentru a nu bloca rețeaua feroviară. Militarii puteau face orice atunci când era ordin din partea superiorilor. 

Iosif Stalin n-a uitat nici de tunurile rămase prin depozite după 1918. Nu erau resurse pentru asamblarea de cuirasate și atunci puteau fi folosite pentru sprijinirea trupelor terestre. Au fost puse în vagoane piese de calibrul 180 mm, identice cu cele de pe crucișătoare, dar proiectilele de 97,5 kg erau totuși modeste. Au fost recuperate tunurile de calibrul 305 mm, model 1895 și 1907, dar cele mai puternice erau cele de calibrul 356 mm. Uniunea Sovietică era interesată de lupta împotriva Japoniei și de cea împotriva Europei, ceea ce a implicat distribuirea armelor pe cele două fronturi. O baterie cu trei tunuri a fost folosită pentru apărarea Leningradului și nu era de glumit cu un proiectil exploziv de 747,8 kg. O altă armă se afla într-un poligon pentru teste privind tirul la distanțe mari și a fost perfectă pentru lupta cu bateriile germane.

Un sistem artileristic de calibrul 305 mm a fost folosit împotriva Finlandei din baza de la Hanko, adică era în prima linie în iunie 1941. Această informație demonstrează că Iosif Stalin a ordonat pregătiri serioase de război și cade povestea că avea încredere în cuvântul lui Hitler.

Explicația pentru impresia despre armele inferioare ale forțelor sovietice

Marile insuccese ale diviziilor sovietice au fost explicate prin decapitarea Armatei roșii în urma epurărilor ordonate de către Iosif Stalin, bolnav de paranoia și alte maladii psihice. Cum armele nu prea au avocați, a mers și teza că dotarea marilor unități trimise la frontiere era făcută cu tehnică veche, perimată, sau că tehnica nouă nu era din belșug. Se știe că mereu este loc de mai bine, dar devine suspectă insistența cu care se dă vina pe înzestrarea cu armament și muniții. Oare ce se ascunde cu orice preț?

Soluția pentru cauza nenorocirilor din anul 1941 este una singură: Armata Roșie se pregătea să execute o ofensivă de amploare și pregătirile defensive au fost absolut neglijate. În unele sectoare a fost scoasă chiar și sârma ghimpată a grănicerilor, un obstacol banal în calea tancurilor, dar care putea să încurce forțele de infanterie ale Wehrmacht-ului. Diviziile sovietice au fost amplasate foarte avansat și perfect pentru a fi manevrate și încercuite de celebrele divizii de Panzere. 

Teoria a fost criticată de mulți „experți” și este atribuită fostului ofițer sovietic Victor Suvorov. Un singur detaliu confirmă că acesta nu este vreun adept al teoriei conspirației: armele existente la 22 iunie 1941 au fost folosite până la victoria finală și au fost din ce în ce mai multe și cu perfecționări impuse de experiențele de pe front. Chiar dacă fabricile militare au fost mutate din regiunile vestice, producția militară a crescut și a reușit să copleșească tehnica din dotarea Wehrmacht-ului. Adolf Hitler vorbea mult și făcea puțin. 

Armele n-au avut nici cea mai mică vină pentru că s-au aflat la locul și la timpul nepotrivit. Calitatea acestora nu lăsa de dorit. Erau exact imaginea lui Stalin în oțel: simple și ucigătoare. Nu erau prea mult finisate pentru că forța de muncă nu era de cea mai bună calitate, se cerea producție de masă, și nici nu avea rost să te complici cu detalii estetice în condiții de front. Gândirea de tip sovietic a găsirii vinovaților fără vină trebuie să dispară.

Mareșalul I. H. Bagramean a publicat un volum de memorii care a avut o traducere românească în anul 1974. Autorul, aflat la granița vestică a Uniunii Sovietice în iunie 1941, a scris clar că diviziile sovietice au primit ordinul să se apropie cât mai mult de frontieră. Nici nu mai contează dacă erau trimise pentru apărare sau pentru atac. Dispunerea marilor unități a fost perfectă pentru realizarea încercuirii în cazul unui asalt german. Nu mai conta absolut de loc înzestrarea cu armament din moment ce inamicul închidea cercul și tăia legătura cu bazele de aprovizionare. În plus, aviația putea să nimicească depozitele de muniții și de combustibil din câteva bombe lansate cu precizie.

Explicația pentru menținerea teoriilor vechi

Există cercetători în întreaga lume ce se ocupă numai cu lansarea și cultivarea unor teorii plăcute pentru anumite centre de putere, deosebit de generoase cu cei ce le fac pe plac. Adevărul istoric nu mai contează și minciuna este ridicată la rang de valoare științifică. Tezele sunt apoi amplificate de cutiile de rezonanță aflate permanent în căutare de senzațional. Televiziunile și presa nu au angajați puși să gândească, ci trebuie să muncească pentru obținerea de audiență. Internetul, mediu democratic de exprimare, permite amplificarea credințelor de orice fel, rapid și cu costuri minime. 

A mai existat o metodă de inoculare a anumitor idei despre istoria contemporană: școala de toate gradele. Manualele și profesorii repetă ceea ce le este indicat de către state prin programele școlare elaborate de experți ce au propriile idei despre ceea ce și în ce mod trebuie un elev să primească și să acumuleze informații. O teză spusă timp de decenii capătă o aură științifică de adevăr absolut. Sistemul de învățământ din comunista eră nici nu cultiva libertatea de gândire și trebuia să crezi ceea ce se spunea despre evenimentele ce-au urmat imediat după 22 iunie 1941.

Este interesant de observat un alt fenomen existent în fostul spațiu controlat de către trupele sovietice: oamenii nu mai cred în ceea ce spun autoritățile. Mareșalii lui Iosif Stalin au fost ajutați să scrie tomuri stufoase de memorii, pline de date, dar cititorii le privesc cu reticență. Este interesant de spus că adevărul era strecurat printre sutele de teze politice, obligatorii în epocă, la care se adăugau din plin laudele la adresa unor eroi ce-au luptat sub steagul roșu. Orice carte trebuie studiată cu atenție pentru a descifra intențiile autorului și care parte prezentată este adevărată.

Militarii finlandezi, germani și români n-au știut cum să facă rost de armament sovietic și numai insuficiența munițiilor n-a favorizat o generalizare a adoptării tehnicii de luptă împotriva foștilor proprietari. Diferența de calibru nu permitea folosirea gloanțelor și a proiectilelor chiar dacă putea să fie redusă în milimetri. Industria germană a copiat și a livrat anumite tipuri de proiectile de artilerie, dar n-a putut să fabrice cât ar fi fost necesar pentru copleșirea adversarului ideologic.

Foto sus: © Commons: RIA Novosti

Bibliografie minimală

Bagramean, I. H., Așa a început războiul, Editura Militară, București, 1974.
Boldici, Neofit, Artileria de câmp modernă, Editura Militară, București, 1992.
Djilas, Milovan, Conversații cu Stalin, Corint Istorie, București, 2015.
Roth, Hans, Infernul de pe Frontul de Est, Meteor Publishing, București, 2016.
Ştefănescu, Alexandru V., În umbra Marelui Reich, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2020.