Cornova, satul basarabean care, la 1931, nu se dezmeticise încă din ţarism

În anul 1931, un grup de cercetători din Regat, tineri şi profund urbani, descindea în satul basarabean Cornova, din judeţul Orhei. Era o întâlnire pentru care niciuna dintre părţi nu era pregătită. Monografiştii din echipa profesorului Dimitrie Gusti nu se aşteptau să găsească aici, la 13 ani de la unirea cu România, un sat care nu se trezise bine din ţarism;în care bătrânele localităţii, ca la comandă, se aşezau în genunchi şi băteau mătănii când fanfara intona imnul „Boze ţare”. Iar satul, ei bine, satul, îşi întâmpina cercetătorii îmbrăcat în haine de oraş;fără port tradiţional, la horă sau la biserică, aşa că unii dintre monografiştii lui Gusti s-au trezit la Cornova că n-au obiect de studiu...

Până nu demult, despre cercetarea de monografie sociologică din 1931 de la Cornova basarabeană nu se ştiau prea multe. În afară de amintirile lui H.H. Stahl[1] publicate în 1981, nu au apărut studii despre această campanie. Abia după 1989, datorită iniţiativei profesorului Ovidiu Bădina şi mai ales a conferenţiarului Vasile Şoimaru[2], a început redescoperirea Cornovei cercetate de echipa profesorului Dimitrie Gusti[3] la începutul anilor ’30. Este explicabil că peste Prut nu s-a putut vorbi până după ’90 despre această cercetare şi nici despre celelalte studii remarcabile elaborate în satele româneşti de către monografiştii lui Gusti;dar responsabilii istoriei sociologiei din România dinainte de 1989 nu au nicio scuză pentru neglijenţa lor, de vreme ce Stahl a avut curajul să scrie consistent despre această experienţă în memoriile sale, intitulate sugestiv Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice.

Recolta ştiinţifică:satul orăşenizat, descântecele, calendarul şi familia

Să precizăm din capul locului că ieşirea pe teren de la Cornova, din anul 1931, e importantă nu doar din pricina exotismului ei evident;rezultatele ei sunt însă semnificative pentru ştiinţele sociale din România interbelică. Ultima campanie de cercetare din seria începută în 1925 de către echipa profesorului Dimitrie Gusti a avut o însemnătate deosebită atât sub aspectul construcţiei teoretice şi metodologice a şcolii monografice, cât şi prin noutatea unor teme nestudiate până atunci. Faţă de celelalte campanii de cercetare în sate, la ieşirea de la Cornova n-au participat decât 55 de monografişti;rezultatele au fost însă remarcabile. Influenţa legislaţiei ţariste de peste o sută de ani marcase profund şi structura socială, şi aspectul satului. În mod paradoxal, tocmai aici se putea studia cel mai bine influenţa oraşului asupra comportamentului ţăranilor, iar studiul lui Anton Golopenţia din 1932 despre Procesul de orăşenizare la Cornovaa fost prima analiză de acest gen din România. Henri H. Stahl şi-a formulat la Cornova tehnica sa de „arheologie socială” (cercetând vastra satului Cornova, avea să desluşească trecutul acestuia), Ştefania Cristescu-Golopenţia va studia şi scrie despre descântecele din satul cornovean, Ernest Bernea, despre problema calendarului, Traian Herseni, despre stratificarea socială, Mircea Vulcănescu, despre economia gospodăriei tradiţionale, Xenia Costa-Foru, despre familia cornoveană etc.

Terra incognita

După ce, până la începutul anilor ’30, fiecare regiune istorică a României fusese cercetată printr-un sat (fiecare regiune, cu excepţia Basarabiei), deplasarea la Cornova, în judeţul Orhei, a fost precedată de o explicabilă emoţie. Pentru tinerii cercetători bucureşteni, călătoria peste Prut avea coordonatele unei expediţii într-o lume necunoscută. În orice caz, mult mai exotică decât Ardealul sau Bucovina. Vechii monografişti aşteptau cu nerăbdare plecarea, iar unii s-au întors de la studii de la Paris sau de la Praga pentru a participa la monografie. Aşa se explică de ce foştii monografişti îşi aduceau aminte chiar şi în anii ’80 de fiecare detaliu al deplasării de la Cornova. Iată cum mi-a relatat, de pildă, Mihai Pop[4], revenit în ţară de la Praga pentru a participa la campania basarabeană, drumul până în satul basarabean;acel drum care se putea întinde şi pe un kilometru lăţime:„Noi coboram la târg la Ştefăneşti din tren, şi de la târg din Ştefăneşti ne duceam cu nişte birje ovreieşti (…). Şi atuncea drumul era lung, mergeai ceasuri, şi pe drumul acesta, din când în când, erau părţi pavate. Pavate cu piatră cubică, şi pe urmă drum de pământ. Şi drumul ăsta a fost croit de ţari, înainte de războiul din 1905 cu Japonia, şi a rămas, nu l-au terminat, şi atunci partea care era construită era cu bolovani, partea care nu era construită, erau grămezi de bolovani alături, pe care din ’905 nu le-a luat nimeni. Şi acolo toate drumurile, ca şi în Ucraina şi în toată Basarabia, drumurile astea din pământ, când începea o vreme de ploaie, atuncea nu mai era drum;o dată mergeai aici, o dată mergeai acolo, ştii? Se putea întinde pe un kilometru, era foarte interesant”[5].

Administraţia ţaristă şi satul;şi întâlnirea cu ţăranul poreclit Talaghir

Henri H. Stahl, cu o experienţă de cercetare mult mai îndelungată şi mai profundă decât ceilalţi monografişti la vremea respectivă, a fost şi el marcat de bogăţia faptelor de observat:„Era, fără îndoială, interesantă Cornova– povestea Stahl în anii ’80.

Era un lucru cu totul nou, pentru că aveam de a face aici cu problemele unui sat care suferise influenţa puternică, şi culturală, dar şi administrativă rusească. Aveai acolo o serie întreagă de probleme care erau inexistente în alte regiuni. Toată împărţirea ţăranilor în christiani, mesceanini, grajdanini şi mai ştiu eu ce, astea erau toate impuse de «cinurile» ruseşti [cin:poziţie, treaptă, stare socială – n.r.]. Şi atunci ar fi fost de pus întrebarea:în ce măsură ruşii au reuşit să impună sistemul cinurilor ierarhice, până în lumea satelor? Şi era destul de puternic făcută, pentru că între dvoreni şi christianini şi mesceanini era o diferenţă netă. Un copil de mazili avea şi la biserică drept să stea înaintea celui mai bătrân dintre christianini. A făcut Herseni câteva studii asupra acestei probleme, foarte interesante. Eu acolo în sat am fost foarte legat – aproape exclusiv – de problemele de agrimensură. E singurul sat în care am putut să văd împărţirea aceasta pe delniţe, foarte clar trasate, şi am găsit şi un specialist hotarnic, am stat tot timpul la şcoala lui să învăţ cum se face agrimensura. (…) Acolo am învăţat cum se face o verificare a spiţei de neam a satului, cum se poate dezbate o ceartă între doi săteni care au locurile contigue, deci, probleme de acestea, de tehnică agrimensurală, care sunt legate şi de forme de organizare socială şi de forme juridice”[6].

Pentru Stahl, întâlnirea cu Gheorghe Popescu poreclit Talaghir, ţăran fără ştiinţă de carte, dar o adevărată enciclopedie a trecutului moşiilor cornovene, a fost de o foarte mare însemnătate. De la acesta a învăţat cercetătorul tehnica agrimensurii populare:„Talaghir era un hotarnic extrem de priceput, ştiind cum merg delniţele, de câmp şi de vatră, şi în sânul fiecărei delniţe, cum se împarte pe neamuri teritoriul, în ciuda faptului că împărţirea pe neamuri fusese stricată prin vânzări, cumpărări, înzestrări şi zologiri. Ceea ce a însemnat că ştia pe de rost încrângăturile moştenirilor, precum şi toate tranzacţiile făcute între părţi, pe ultimele două-trei generaţii, dincolo de care urma cunoaşterea «legendară», grupe întregi de schimbări fiind puse pe seama unor personaje ad-hoc născocite…”[7]Cele învăţate şi experimentate cu Gheorghe Popescu au stat la baza studiului Vatra satului Cornovadin 1932.

Dacă ţăranul Popescu l-a copleşit pe Stahl prin cunoştinţele de agrimensură populară, atunci preotul Ion Zamă[8], prin inventivitate în modernizarea satului, prin bunătate şi nu în ultimul rând prin umor. Popa, un adevărat personaj al comunităţii, a rămas, de altfel, în memoria tuturor participanţilor;şi a venit şi la Bucureşti, un an mai târziu, invitat de gustişti să conferenţieze la Institutul Social Român despre mişcarea inochentistă, problemă care preocupa în perioadă atât autorităţile, cât şi biserica ortodoxă.

La umbra ţarului:fanfara „arestată” şi băbuţele care băteau cruci

După ce ultimele cercetări de monografie sociologică realizate la Drăguş (în Făgăraş) şi la Runcu (în Gorj) oferiseră tinerilor sociologi posibilitatea de a cunoaşte comunităţi cu port popular şi cu arhitectură tradiţională de admirat, Cornova orheiană şoca prin absenţa unor asemenea comori. Paula Gusty[9], după experienţa cercetării portului popular de la Fundul Moldovei, Drăguş şi Runcu, la Cornova abia reuşea să-şi găsească ocupaţie:„Era cu totul altceva. Satul era sat, pentru că nu era pavat, n-avea canalizare, erau casele mai mici, dar pentru mine în special a fost o dezolare. Eu n-am avut... nu prea am avut ce face acolo, [fetele]erau îmbrăcate absolut ca la oraş, cu fuste şi cu bluze sau rochiţe întregi din pânzeturi cumpărate şi croite acolo...”[10].

Nici Marcela Focşa[11]nu-şi găsea aici vechiul ei obiect de cercetare:„Aicea, la Cornova erau interioare foarte orăşenizate. Cu cearşafuri albe de pânză, cu feţe de pernă albe cu dantele, cu fotografii pe pereţi. Aşa... Şi singurul lucru mai etnografic, ca să zic aşa, erau scoarţele alea moldoveneşti, care erau foarte frumoase. Dar acolo era ceva foarte orăşenesc. Cu pahare, farfurii, tacâmuri, de oraş!”[12]În ciuda acestui fapt, Marcela Focşa a urmărit cu succes fenomene pe linia diferenţierii sociale:„Şi era un sat cu categorii sociale. (...) Erau boierii, mijlociii şi săracii. Şi denumirile ruseşti, dar eu le-am uitat. Şi să ştii că era foarte interesant, că eu făceam tot aşa, cu chestiile astea artistice, şi mă interesa puţin şi cum se punea problema în legătură cu aceste categorii sociale. De pildă, o fată de boieri nu juca la horă cu un băiat de rang inferior. Însă ea lua modele de covoare, de astea, de la o fată de rang inferior. Era interesant, nu? Adică în particular ea lua modele, dar în public nu putea să se arate cu un flăcău de rang inferior”[13]. Situaţia nu a fost mai bună nici în privinţa folclorului muzical, aşa că Mihai Pop şi Harry Brauner[14] au fost preocupaţi mai degrabă de structura socială a satului şi de comportamentul oamenilor: „Din punctul de vedere al folclorului cred că n-a fost aşa de grozav ca în alte părţi. Mai întâi şi întâi că n-aveau muzică, ei cântau după fanfară, şi în sat nu era fanfară, şi atunci noi am aflat că e o fanfară într-un sat vecin, şi am tot vrut să aducem fanfara de acolo, şi fanfara a tot refuzat să vină. 

Şi atunci, într-o bună zi, şeful de post a hotărât să ne aducă fanfara. Şi s-a dus şi i-a arestat. Şi i-a adus cu căruţa, şi ăia când au aflat de ce i-a adus, au fost pân’ la urmă foarte fericiţi. .(…) Şi la un moment dat eu le-am spus ălora de la fanfară:«Da’ voi imnul ăla Boze ţareîl ştiţi?» şi ei au zis «Cum să nu!» şi au început să cânte. Şi atunci toate babele s-au pus pe genunchi, şi au început să-şi facă cruce. Adică aşa erau ei de pătrunşi de chestia asta, nu era o glumă”[15].

 „Acolo, toamna, cum se apropia culesul viilor, toată lumea umbla beată”

Despre atmosfera din sânul campaniei de cercetare au povestit, în anii ’80, în interviuri de istorie orală, mai mulţi dintre participanţi. Marcela Foşca, de pildă, care nu se entuziasma aşa de uşor, a vorbit cu nostalgie nedisimulată despre serile petrecute la Cornova:„Dar ce campanie nemaipomenită a fost la Cornova! Acolo, toamna, cum se apropia culesul viilor, toată lumea umbla beată. Şi nu beau decât vin oamenii aceea de acolo. Şi la Cornova erau nişte dealuri foarte plăcute! Şi seara ne duceam... Zizi, Harry, era Golopenţia, nu ştiu mai cine, şi frigeam pui /râde/, în aer liber. Era foarte plăcut! Era o atmosferă aşa, degajată şi prietenoasă şi veselă”[16].

Iar într-o scrisoare din septembrie 1931, adresată lui Dimitrie Gusti, într-un moment când – după plecarea echipei – a mai rămas la Cornova, Henri H. Stahl îi relata acestuia momente din viaţa cotidiană a cornovenilor după ce monografiştii părăsiseră localitatea. Dincolo de umorul tânărului sociolog – atunci avea 30 de ani – relatarea este şi un document nepreţuit despre influenţa monografiştilor asupra satului, influenţă despre care rareori s-a vorbit:„Încolo, domnule Profesor, o duc aici cam singur, dar destul de bine. Şi dacă mi se mai întâmplă să-mi scrântesc, ca săptămâna trecută, un picior, apoi îmbogăţesc dosarul magiei cu fişe, căci mă vindec cu pământ de la rădăcină de prun, fiert cu câlţişor de in şi mă las plimbat pe la toate descântătoarele din sat (pe vârstă şi stare socială). Cu sătenii mă împac excepţional de bine. Cavalerii cl. I., din toată regiunea nici nu mai fac bal fără mine. Mă chiamă şi eu sunt silit să dansez demonstrativ, «ca la Bucureşti», (...) în bocanci, cu domnişoare mai mult desculţe. Ştiţi că acum în sat există o modă monografică:cu cămaşa răsfrântă, cu mânecile suflecate şi cu cozorocul tăiat, adică cu şapca în formă de bască. E un costum purtat de protipendada cavalerilor de-a’ntâia.

Viile încă n-au început. Dar oamenii pregătesc de pe acum vin în mici balercuţe, ca să aibe la cules. În sat e o beţie generalizată, spăimântătoare. Noaptea satul întreg urlă:cântece monografiste. Se fac şezători de penit pene, de răsărite, de tors, la care particip. Apoi se mai taie flăcăii în cuţite şi vin de mi se jeluiesc. Le dau cu iod şi fac fişe pe moralitate. Satul e deci cu totul altfel acum pe toamnă. Jalnic, dar interesant.

Şcoala s-a deschis azi 2 Sept cu 20 de copii, deşi ordinul ministerului pe care îl urla peste sat, din vârful dealului, un gardian al primăriei, specifica lămurit ca să fie pe ziua de întâi toţi tinerii între 7 şi 18 ani la şcoală!”[17].

Note

(1901-1991), sociolog, istoric, jurist, academician, cel mai important colaborator al profesorului Dimitrie Gusti, profesor de sociologie la Universitatea din Bucureşti până la desfiinţarea disciplinei în 1948.

(n. 1949), economist, conferenţiar universitar şi publicist moldovean. A iniţiat şi coordonat volumul monografic

.

(1880-1955), sociolog, filosof şi om politic. Profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. Deputat şi senator. Ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor (1932-1933). Întemeietorul învăţământului sociologic modern şi al Şcolii Sociologice de la Bucureşti. A iniţiat metoda monografică de cercetare şi a întreprins, din anul 1925, primele anchete sociologice.

(1907-2000), folclorist şi antropolog, participant din 1928, alături de Constantin Brăiloiu, la activitatea de cercetare monografică (Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova).

Rostás, Zoltán. (2003).

Bucureşti:Editura Paideia. p. 303.

Rostás, Zoltán. (2000).

Bucureşti:Editura Paideia. p. 119-120.

Stahl,

Bucureşti, 1981, p. 163.

(1866-1944)

preot la Cornova.

(născută Gusty, 1907-2005), licenţiată în litere. A participat la campaniile monografice din Drăguş, Runcu, Cornova.

Rostás,

…, p. 212

(1907-2002), etnograf, muzeograf, participantă la campaniile monografice cu începere din 1928.

Rostás,

…, p. 171

Idem, p. 124

(1908-1988), folclorist, etnomuzicolog, compozitor, participant la campaniile monografice ale Şcolii Sociologice de la Bucureşti începând din 1929, alături de Constantin Brăiloiu.

Rostás,

…, pp. 303-304.

Rostás,

…, p. 170

[17] Arhiva personală H.H. Stahl.