Copenhaga sub asediu: cum au ajuns oamenii să consume ciori moarte
În vara anului 1536 ororile păreau că nu se mai termină pe străzile din Copenhaga. O foamete absolut cumplită a răvăşit oraşul, ca urmare a asediului pe care regele Christian al III-lea îl iniţiase în urmă cu luni bune asupra propriei capitale.
La finele lui iulie 1536, trupele sale au fost şocate în momentul în care au intrat în capitală. După ce au blocat oraşul vreme de un an, vedeau pe viu consecinţele grave pe care evenimentul le-a avut asupra populaţiei. Soldaţii căliţi în focul luptelor au fost impresionaţi de cadavrele copiilor care zăceau în şanţuri sau pe metereze, victime ale unei foamete care spre sfârşitul asediului devenise atât de extremă încât oamenii au fost nevoiţi să se hrănească cu iarbă. Un martor ocular relata că nu mai rămăsese nimic în oraş, nici cai, nici câini, nici pisici, absolut nimic. Probabil şi-ar fi mâncat şi puii dacă nu îi consumau mai întâi localnicii, căci altceva în afara frunzelor din copaci nu mai exista.
Agonia din Copenhaga a început atunci când, cu un an mai devreme, Christian al III-lea şi armata sa de 6000 de oameni au înconjurat zidurile cetăţii, în contextul războiului civil, războiul conţilor care a avut loc între anii 1534-36. Miza era tronul, pentru care se luptau mai mulţi pretendenţi după moartea lui Frederic I. Nobilimea din Iutlanda şi Funen îl dorea pe Christian, primul copil al lui Frederic. Rivalul său, regele încarcerat Christian al II-lea care domnise între 1513-23, avea şi el susţinători în rândul fermierilor din aceste zone, dar şi din partea oraşelor Malmö şi Copenhaga, în frunte cu primarul Ambrosius Bogbinder. Li se alătura şi oraşul Lübeck, care spera astfel să îşi întărească poziţia în zona baltică.
Copenhaga trebuia prin urmare forţată să-l accepte pe Christian al III-lea ca rege, iar planul era înfometarea populaţiei până când aceasta va ceda. Un plan care de altfel va da roade. La începutul lui 1536, Lübeck, aliatul de bază al capitalei, a încheiat pace separat cu Christian, ceea ce avea să facă puţin mai târziu şi Malmö. Capitala devenea din ce în ce mai izolată, iar în ciuda faptului că pacea nu conţinea condiţii tocmai nefavorabile, liderii au refuzat să semneze, sperând în ajutor din partea Sfântului Imperiu şi Tărilor de Jos, care pormiseseră că vor intra în război de partea sa oferindu-le o flotă. Cetăţenii aşteptau insă în zadar flota, pentru că noblimea olandeză nu era dispusă să se sacrifice într-un război străin în condiţiile în care existau probleme la nivelul propriei conduceri.
Regele Christian al III-lea a înăsprit asediul
În acelaşi timp, regele a înăsprit asediul:au sosit şi mai multe trupe, iar accesul pe la porţi a fpst blocat complet de ridicarea unor blocuri. Până atunci localnicii se mai puteau aproviziona pe cale maritimă, dar începând cu luna mai se instaurează şi aici blocada. Mai rămânea un singur lucru de făcut pentru ca cei din Copenhaga să nu mai aibă niciun fel de posibilităţi pentru a achiziţiona provizii. Amager, de unde aceştia mai puteau procura câte ceva, a fost şi el capturat de trupele regelui pe 18 iunie. In acest fel, Christian al III-lea a astupat orice breşă în oraşul care acum într-adevăr era rupt de orice sursă, ajungând într-o stare deplorabilă.
Ziua de 20 iunie a fost una tragică pentru localnici. La o adunare publică în piaţa veche, unde se discuta despre lipsa proviziilor şi necesitatea predării oraşului, mulţimea furioasă i-a atacat pe primarul Ambrosius şi pe un alt lider. Când au intervenit mercenarii germani a ieşit un măcel de nedescris. Atât participanţii la întrunire cât şi oamenii care tocmai ieşeau de la biserică au fost asaltaţi şi decimaţi de trupele locale. 150 de oameni au pierit, după care lucrurile s-au mai calmat puţin. S-a declarat însă stare de urgenţă şi oamenilor li s-a interzis să iasă din case.
Odată cu pierderea avanpostului de la Amager situaţia a devenit insuportabilă. Oricum preţurile creşteau constant şi înainte, tot ca urmare a lipsei alimentelor. Criza a crescut preţurile la făină şi unt de 30, respectiv 120 de ori, iar la începutul lui iunie o cioară moartă costa opt şilingi…Populaţia ajunsese să consume carne de cal sau câine, dar în curând avea să se epuizeze chiar şi posibilitatea aceasta. Mercenarii prindeau câini pe care îi închideau în pivniţe pentru a supravieţui. Se mânca orice:pisici, şoareci, ciori, şobolani, piele înmuiată, iarbă şi tot felul de resturi. Şi cum nici măcar pâine nu se mai găsea, oamenii au înlocuit-o cu lintiţă pusă la uscat şi prăjită.
Se spune că Ambrosius ar fi “consolat” mamele spunându-le că măcar nu erau nevoite să-şi consume propriii copii…Istoricul Niels Krag povestea că oamenii pur şi simplu cădeau pe stradă în timp ce mergeau şi căutau de mâncare ceva, orice. Cei care nu se mai puteau ridica mureau în pat. Unii care se temeau că vor muri acasă şi nu vor fi îngropaţi se plimbau pe străzi sau metereze până când îşi dădeau duhul. La finele lui iulie, starea critică a oraşului l-a convins până şi pe Ambrosius că bătălia era pierdută. Nu mai exista nicio speranţă de salvare, iar soldaţii înşişi erau epuizaţi şi nu mai aveau forţă să manevreze armele. Rămânea o singură soluţie:capitularea. Între 26 şi 28 iulie au avut loc negocieri, iar Copenhaga a acceptat condiţiile lui Christian:recunoaşterea sa ca rege şi a dreptului de a numi primarii şi membrii sfatului. În schimb oraşul îşi recăpăta privilegiile, iar niciun cetăţean nu avea să fie pedepsit pentru rebeliune. Până la urmă nu se încheia numai asediul capitalei, ci şi războiul civil.
Christian al III-lea a impus condiţii atât de lejere pentru că mai erau multe probleme de rezolvat, atât politice cât şi religioase, iar soluţia pentru acestea presupunea absenţa ostilităţii cetăţenilor din Copenhaga. Pe 29 iulie aceştia au putut în sfârşit să răsufle uşuraţi, în momentul în care au sosit provizii în oraş.
sursa: ALT OM HISTORIE