Continentul scufundat - O poveste cu arheologi

Sunt cărți care răsar deodată în mijlocul unei atmosfere de inerție în care neîncrederea în viitor se întrunește cu uitarea trecutului, oricât de apropiat, sau cu fărâmițarea acestuia în câte amintiri vor unii sau alții să lase pentru mahalaua timpului care vine. Ca să răzbească adevărul, a trebuit să se ivească „memorii de dincolo de mormânt”. Din adâncimea lor, curată, fecundă, se întoarce omul așa cum a fost. Pentru contemporanii lui mai tineri, dacă n-au plecat încă, este bucuria unei reîntâlniri, iar în generația următoare, deși expusă confuziilor sau falsificării interesate, se va găsi cine să caute un model autentic.

O asemenea carte binefăcătoare, credeți-mă, a văzut acum lumina tiparului: este culegerea de interviuri ale lui Petre Alexandrescu, Continentul scufundat (Polirom, 2022). Aceste „conversații despre trecut”, înregistrate în cursul anilor 2001-2006, sunt mărturia unei vieți românești cu trei centre de greutate: munca fără răgaz, oscilația față de emigrarea în Occident, hotărârea de a-și asuma răspunderi. Ele corespund etapelor de-a lungul cărora poate fi urmărit povestitorul. Acestuia, ca arheolog al antichității greco-romane acolo unde ea s-a păstrat, la Histria, îi va fi venit în minte de la sine imaginea Atlantidei, o civilizație dispărută, de scos la lumină.

Parcursul arheologului Petre Alexandrescu

Dintre filele cărții se desprinde figura unui gânditor profund și complex, de o mare mobilitate spirituală, savantul fiind deopotrivă un artist deosebit de sensibil. Se impune imediat evocarea copilăriei fericite, de la nașterea, în 1930, întâmplător la Paris, apoi educația simultană acasă și în cele mai bune școli, la care s-a adăugat frecventarea bibliotecii Institutului Francez din București, până la riscul de a fi arestat.

Atmosfera opresivă îl aștepta și la Facultatea de Istorie, deși a întâlnit acolo profesori mari, Pippidi și Nestor, cărora le păstrează recunoștință, așa că a fost îndrumat, în 1949, spre Filologia clasică, unde l-au impresionat cel mai mult Frenkian și Fischer, prin lărgimea de vederi și integritatea morală. Odată cu protagoniștii de la Lingvistică, Graur, Iordan și Rosetti, în reflecția tânărului asupra lor apare problema atitudinii față de regimul comunist. În aceste cazuri pe care le avea sub ochii săi și le compara cu cariera lui Călinescu sau a lui G. Oprescu, el le-ar permite o justificare, ținând seama de acțiunea lor creatoare în institute și învățământ.

Histria

Un capitol nou începe în 1952, cu angajarea lui Petre Alexandrescu la Muzeul Național de Antichități. Descrierea acestei instituții, cu oamenii din școala lui Pârvan care se găseau acolo, reprezintă o prețioasă sursă de informații, un rol major revenindu-i lui Radu Vulpe, alături de care Alexandrescu avea să-și facă ucenicia de teren arheologic.

Muzeul a devenit centru de cercetări (Institut Național de Arheologie, 1956) și istoria captivantă a dezvoltării sale cuprinde atât pașii instalării de săpături la Histria și împrejurimile sale, de la secolul VII î.e.n. până la epoca bizantină, cât și seria de portrete umane care se înlănțuie ca un roman. Confruntarea Condurachi-Pippidi, declanșată de organizarea șantierului de la Histria, s-a desfășurat în 1956-1970, după care al doilea a preluat direcția institutului pentru zece ani. La nivel general, activitatea s-a intensificat, atât prin monografii și frecvența publicațiilor, cât și datorită raporturilor cu știința occidentală.

Petre Alexandrescu pe săpătură la Histria, la Zona sacră, în 1967

Accentuarea crescândă a interpretării politice a trecutului, din ce în ce mai naționalistă, a dus la dezbateri critice, mai mult sau mai puțin fățișe, în jurul volumului I din Tratatul de Istorie a României: în colectivul care-l redacta în 1980 figura ca responsabil profesorul Pippidi, a cărui rezistență a stăvilit editarea.

Conducerea de la Histria s-a identificat din 1981 cu Petre Alexandrescu, a jucat un rol esențial în viața sa, când el și-a propus să contribuie la amplificarea locului Cetății în istoriografia europeană. În cadrul împlinirii acestei vocații, s-a pregătit ca specialist în studiul ceramicii grecești antice; pur și simplu, a luat legătura cu ceramologii de cea mai înaltă valoare, a obținut consultații printr-o corespondență de durată care a venit de la Oxford, Cambridge, Lyon și New York, înainte ca el să poată invita la Histria arheologii interesați de arta Mării Negre.

Analiza relațiilor culturale și spirituale ale lumii antice grecești cu Orientul Mijlociu s-a dovedit determinantă pentru viziunea arheologului român. În această direcție, constatase importanța tezaurului de artă antică acumulat la Ermitaj, ceea ce-i dezvăluia marea tradiție a arheologiei clasice rusești. Mai târziu, alte călătorii, în Georgia și Iran, aveau să-i ofere condiții de a cunoaște nemijlocit civilizațiile orientale și preistorice.

Perindarea prin colecții, muzee și biblioteci a constituit partea științifică a experienței din Statele Unite, unde a petrecut cinci luni, în 1981. Dar, pe lângă amintirile de la Princeton, fabulosul centru de „studii avansate”, impresiile de călătorie se opresc și la viața cotidiană a cartierelor sărace din New York, descrisă cu vehemență.

În jurul lui Tudor Vianu

Memoriile în dialog pe care le prezentăm cuprind și o parte personală, imposibil de rezumat, atât este de puternic simțită de autorul ei, care intră în scenă ca martor și, în același timp, participant. Începe în 1960, când Petre Alexandrescu – de-acum am să-i spun „Petruț”, cum i-am spus toată viața – s-a căsătorit cu fiica lui Tudor Vianu. Casa care l-a primit atunci este evocată aici cu o capacitate emoționantă de a însufleți personaje și de a călăuzi pas cu pas într-un interior excepțional prin calitate literară și artistică.

Cu Tudor Vianu, la Zamora, în iulie 1960

Mediul în care trăia familia era dominat de personalitatea lui Tudor Vianu, în portretul fizic și moral al căruia răzbate o afecțiune filială: sunt pagini de recitit rând cu rând. Multitudinea de prieteni strânși în jurul semănătorului de idei, profesor înțelept pentru ei, capătă caracterizările meritate, uneori cu tăceri semnificative sau reticențe, în timp ce alții sunt menționați cu un cuvânt de recunoștință. Zona se întinde și mai departe de casa Vianu, scriitori, artiști, intelectuali din țară sau aceia dintre ei care au plecat, a căror amintire trezește un mare regret (de pildă, Mihai Nasta, filologul clasic de cel mai rafinat stil). Însuși cumnatul lui Petruț, dr. Ion Vianu, a ales această cale în 1977, când a denunțat psihiatria politică.

Şovăiala în faţa emigrării şi cei zece ani la conducerea Institutului de Arheologie

O sămânță a emigrării va fi și desfigurarea Bucureștilor de către acțiunea agresivă a lui Ceaușescu. Ici și colo s-au produs proteste. Unul din primele apeluri individuale către o instanță internațională a fost acela al lui Petre Alexandrescu, care, în 1988, s-a adresat atât Congresului de arheologie clasică de la Berlin, cât și Europei Libere.

Au urmat izolarea și proscrierea de către Securitate. Abia în ajunul revoluției ar fi fost să aibă loc plecarea definitivă în străinătate, la al cărei proiect Petruț șovăia de ani buni. A fost ales director la Institutul de Arheologie în elanul cu care fusese așteptată înnoirea și, totodată, vicepreședinte al Comisiei Monumentelor Istorice.

Lucrând la Corpus Vasorum Antiquorum, în biroul de la institut, din str. Nicolae Iorga, cca 1964

Reorganizarea institutului a trebuit să facă față unor mutări și deplasări de servicii care au determinat instalarea parțială în patru etaje ale Casei Academiei, pe când Casa Macca, sediu obținut din 1931, continuă și azi să adăpostească unele secții, biblioteca și depozite.

Între progresele din perioada în care a condus institutul, zece ani, lista întocmită de Petre Alexandrescu înscrie informatizare, burse de cercetare pentru arheologi și specializări pentru restauratori. Asocierea româno-italiană a dat revista „Il Mar Nero”, care reunește studii de arheologie, de istorie antică și medievală. La Monumentele Istorice, aceeași dragoste de piatra veche, aceeași atenție pentru orice urmă de cultură tradițională care poate fi reînviată, ceea ce i-a adus pe arheologi alături de arhitecți, cum povestește el despre anii în care s-a dăruit și acestei colaborări (1990-1993, 1997-2001).

Sinceritate

Înainte de a încheia, trebuie adăugat un cuvânt despre Mihaela Udrescu (altădată Opriș), parteneră aici a celui care-i fusese profesor în anii ’70. În textele care reflectă dialogul lor, ea participă nu numai cu întrebări, ci și cu intervenții sprijinite pe cunoașterea unor subiecte și persoane, care provin dintr-o experiență comună. Altă contribuție valoroasă la această ediție este aparatul critic, alcătuit de Vlad Alexandrescu cu maximă conștiinciozitate.

O dată mai mult, să ne gândim la cum au fost concepute aceste mărturisiri. Pentru autorul lor, o condiție esențială era sinceritatea. Se vede că examinase alte autobiografii, „aproape de necitit astăzi”, ale unor oameni cu care avusese de-a face: „Memoriile [lui Valentin Lipatti] sunt total plate, fără niciun talent” sau ,,memoriile [lui Iorgu Iordan] sunt ceva teribil, adică sunt de o sinceritate extraordinară, pentru că sunt memoriile unui stalinist, ale unui om foarte de stânga”... Lasă din mână memoriile lui Rădulescu-Zoner: „Sunt de o banalitate totală, spune orice”.

Năzuința extremă cu care a vrut să fie citit era ca adevărul vieții sale să ajute la caracterizarea istorică a societății prin care a trecut.