Constituţia Cărvunarilor: boierii moldoveni au vrut să facă istorie
La 13 septembrie 1822, boierii de rang mic i-au prezentat domnului Moldovei Ioniţă Sandu Sturdza un proiect de constituţie. Documentul avea la bază o serie de aproximativ 75 de memorii, toate scrise în scurta perioadă cuprinsă între înfrângerea revoluţiei lui Vladimirescu și decizia sultanului otoman de a numi domni pământeni.
Responsabil cu redactarea formei finale fusese boierul Ionică Tăutu, adevărat spirit iluminist, scriitor, traducător, filosof, consilier al domnitorului Sturdza, dar și inginer hotarnic, fiind printre primii topografi din Moldova. Tăutu nu avea decât 24 de ani atunci când a fost însărcinat cu scrierea proiectului de constituţie, pe care l-a numit iniţial: Constituţie a celor 77 de ponturi.
Rămas în istorie sub denumirea de Constituţia Cărvunarilor sau Constituţia Cărvunară – trimiţând, deci, la carbonarii italieni –, documentul putea deveni prima constituţie proprie a Moldovei.
Opoziţie puternică:documentul nu ajunge să fie pus în aplicare
Constituţia Cărvunarilor avea la bază principiile democratice, precum separarea puterilor în stat sau domnia legii. Puterea executivă revenea domnitorului, la a cărui alegere urmau să participe toţi boierii ţării, puterea legislativă se exercita de către domnitor împreună cu Sfatul obștesc, iar puterea judecătorească revenea instanţelor de judecată, fiind organizat și modernizat și acest domeniu.
Puterea Sfatului obștesc era considerabil mai mare decât cea a domnitorului, fiind clară dorinţa boierilor de a îngrădi puterea acestuia. În componenţa Sfatului obștesc urmau să intre boierii cu funcţii înalte, dar și boieri mari și mici, ca deputaţi ai celor 16 districte. Sfatul se întrunea din proprie iniţiativă, nefiind nevoie de o convocare venită din partea domnului. Acestuia îi era însă acordat dreptul de veto, limitat la o singură dată, în ceea ce privește hotărârea Sfatului: domnitorul se putea opune, documentul sau legea erau rediscutate, dar domnitorul nu mai putea apela la acest drept, în aceeași chestiune.
Proiectul de constituţie cuprindea capitole care făceau referire și la alte domenii de activitate ce urmau a fi modernizate conform standardelor vremii. Astfel, erau acordate drepturi naţionale, libertatea persoanei, libertatea religioasă, respectul proprietăţii private, era reformată și modernizată administraţia, erau menţionate măsuri ce aveau ca scop încurajarea unor domenii precum agricultura – o reformă agrară, care să ducă la împroprietărirea ţăranilor – comerţul, dar și industria. Urma a fi creată o listă a contribuabililor, care să ajute la o mai bună colectare a taxelor. Spitalele și școlile urmau să fie și ele reformate. Se menţiona necesitatea unor școli în care să fie studiat dreptul, dar și limbile străine, pentru cei care doreau să se specializeze în Occident, la marile universităţi, în special la Paris și Berlin.
Fiind o manifestare a liberalismului, documentul a atras replica boierilor mari. Deși fugită din ţară, marea boierime a făcut tot posibilul pentru a împiedica aplicarea acestuia. Era, practic, o luptă între liberalism și conservatorism, o luptă între boierii mici, susţinuţi inclusiv de burghezia în formare, și boierii mari, cu tradiţie, ranguri și bani. Aceștia din urmă aveau în spate și Rusia sau Imperiul Otoman, care se opuneau în mod direct unui astfel de demers.
Lipsită de experienţă politică și de mijloacele necesare, boierimea mică nu a reușit să-și impună punctul de vedere. Punerea în aplicare s-a tot amânat, până când promotorii au renunţat de bunăvoie, până la revenirea în ţară a boierilor mari (începând cu 1826).
Urmările
Deși nu a fost aplicat, documentul redactat de boierii progresiști moldoveni a stat la baza altor proiecte reformatoare. Inclusiv domnitorul Ţării Românești, Grigore IV Ghica, cel care a contestat iniţial iniţiativa, a cerut în 1827 redactarea unui document ce trebuia să aibă rol de constituţie în Ţara Românească.
În decurs de un deceniu de la Constituţia Cărvunarilor, statutul Ţărilor Române se va modifica prin cele două tratate: primul la Akkerman, în 1826, apoi la Adrianopole, în anul 1829. În urma acestui din urmă tratat, Moldova și Ţara Românească vor intra sub protectorat rusesc, fiind instalaţi guvernatori ruși. Cel mai important dintre aceștia a fost Pavel Kiseleff, responsabil de introducerea Regulamentelor Organice, în anii 1831-1832.
Regulamentele, aproape identice, vor reprezenta primele documente cu rol de constituţie pentru cele două ţări românești. [...]
Fragmentul face parte din articolul „Fără patimă, despre constituţii”, publicat în numărul 248 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 septembrie - 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic.
