Constantin Anghelache, fotbalistul care l-a învăţat să schieze pe Regele Mihai

Foarte aproape de centrul municipiului Bacău, undeva în stânga drumului principal, într-o îngrămădire de blocuri fără niciun simţ estetic, se deapănă firul vieţii unuia dintre cei mai longevivi sportivi români din toate timpurile. În tihna unui apartament mobilat cu gust, dar după posibilităţile a două pensii destul de mici, locuieşte familia Anghelache. Multora numele acesta nu le spune, poate, nimic. Constantin Anghelache are însă o poveste ieşită din comun, pe care vă invităm să o cunoaşteţi în paginile care urmează. Îl vom regăsi pe eroul nostru nonagenar în ipostaze cât se poate de diferite:învăţându-l pe Majestatea Sa Regele Mihai I să schieze, jucând fotbal cu marile valori ale balonului rotund, încarcerat pentru principiile sale sau construind de la zero o bază sportivă care îi poartă numele. Să pătrundem, aşadar, împreună în universul „Constantin Anghelache”...

Constantin Anghelache s-a născut în 1920, pe undeva prin apropiere de Şoseaua Chitilei, aşa că va împlini anul acesta nu mai puţin de 93 de ani. Familia nu avea posibilităţi materiale deosebite, dar nici nu se poate spune că trăia în sărăcie. Pe vremea aceea, însă, puţini copii, chiar din Bucureşti, aveau parte de jucării. Aşa că pe micul Constantin nevoia l-a învăţat de mic să improvizeze. În epoca respectivă, o îngrămădeală de câlţi, legată cu ceva sfoară sau chiar dantelă, reprezenta atracţia numărul unu a străzii;obiectul încerca din răsputeri să copieze forma unei sfere. Copiii o foloseau pe post de minge, iar partidele de fotbal se încingeau ad-hoc. „Ridicam praful de pe strada unde locuiam în fiecare zi. Ne jucam cu o plăcere nebună, iar energia specifică vârstei ne dădea aplomb şi elan. Pe acea vreme, Şoseaua Chitilei arăta diferit de ceea ce am văzut că înfăţişează astăzi. Era mult praf, iar genunchii şi degetele de la picioare arareori erau lipsiţi de julituri şi zdrelituri”, povesteşte Constantin Anghelache, cu o voce uşor graseiată şi tremurândă. Intonaţiile ritmează povestirea, care capătă, astfel, o aură aparte, bucuroasă, misterioasă. De altfel, activitatea fizică intensă din copilărie îşi va pune amprenta pe starea de sănătate şi pe capacitatea de efort de mai târziu a lui Constantin Anghelache.

Cronologic, a doua bornă a istorisirii noastre o reprezintă momentul 1933. Acum opt decenii, Constantin Anghelache era elev al Liceului „Aurel Vlaicu” din Capitală. Era printre cei mai buni la carte, căci nu voia să se facă de râs şi să rămână în urmă. Nu abandonase nici dragostea sa preşcolară, fotbalul. Era, deci, printre cei mai buni şi la jocul cu balonul rotund. Aşa a fost remarcat de către unul dintre emisarii clubului Unirea Tricolor, care bătea în lung şi în lat Bucureştii, în dorinţa de a descoperi talente noi. Anghelache fusese văzut întâi la un meci cu colegii;şi tot la o competiţie interşcolară a fost „racolat” de clubul oborean.

Întâlnirea cu Fane Cârjan

Povestea curge lin mai departe. Constantin Anghelache este legitimat încă din prima zi la Unirea Tricolor, una dintre cele mai iubite echipe ale epocii. Deşi distanţa de pe Şoseaua Chitilei până în cartierul Obor era una apreciabilă, tânărul fotbalist nu stă nicio clipă pe gânduri. Sportul-rege merita acest sacrificiu. În curtea Unirii Tricolor îl întâlneşte pe cel care i-a devenit mentor, Fane Cârjan, antrenorul şi conducătorul echipei. „Am trăit vremuri frumoase la Unirea Tricolor. Am promovat de la juniori la seniori şi am cunoscut întreaga pleiadă de mari jucători ai epocii. Am jucat cu Petre Steinbach, cu Ionică Bogdan, ca să dau doar două nume sonore. Apoi, după război, cu Titus Ozon. Am fost adversarul lui Vogl, al lui Kotormany. Cel mai frumos gol l-am marcat la Ploieşti, în Divizia B”, povesteşte Constantin Anghelache în ediţia de octombrie a revistei „Sport Revolution”.

„Halfii erau caii de bătaie, cum se spune...”

Cu o remarcabilă luciditate, eroul nostru face rapid o paralelă între fotbalul actual şi cel de altădată:„Eu jucam half, un fel de mijlocaş al zilelor noastre. Diferenţa dintre cele două posturi e însă enormă. Halfii erau caii de bătaie, cum se spune... Arau terenul în lung şi în lat, fiind cei care trebuiau să vină în sprijinul celor doar doi fundaşi. Arareori vreo vedetă din cvintetul de atacanţi cobora dincoace de linia mediană. Cazurile respective le puteam număra pe degetele de la o singură mână şi le ţineam minte cu anii. Halfii trebuiau să joace şi pentru înaintaşi şi să îi alimenteze cu baloane utile. Dacă ei pierdeau mingea, noi trebuia să o recuperăm, să luptăm pentru ea. Bucuria golului ne era aproape interzisă. Dacă vreun half sau fundaş se aventura în zona de atac era aspru certat de către atacanţi. Cam aşa se juca în vremea mea. Desigur că nu pot fi obiectiv în aprecieri. Acel unghi din care priveam atunci rămâne unic pentru mine, iar vremurile respective nu se pot compara cu nimic”. Fostul halfcompletează:„Acum mijlocaşii sunt, de multe ori, coordonatorii echipelor. Au rămas la fel, dispuşi la efort, harnici, tehnici, însă rolul lor într-o echipă diferă mult faţă de fotbalul din preajma celui de-Al Doilea Război Mondial”. De altfel, Anghelache a fost unul dintre fotbaliştii perioadei care s-a adaptat cel mai uşor la noul sistem de joc. Clasicul WM practicat în Europa înainte de război, cu doi fundaşi, trei halfi şi cinci atacanţi, se modernizase prin retragerea halfului centru în careu, pe post de stoper.

Încurcătura de la masa regală

Pe parcursul articolului nostru vom mai reveni la fotbal. Este însă momentul unui intermezzo în lumea sporturilor de iarnă, pentru că, în perioada studenţiei la Institutul de Cultură şi Educaţie Fizică Bucureşti, Constantin Anghelache s-a dovedit a fi unul dintre cei mai buni schiori. Acest lucru a ajuns la urechile celor din apropierea familiei regale, aşa că Majestatea Sa Regele Mihai I i-a propus să devină instructorul său personal de schi. Anghelache a acceptat, iar acesta a fost începutul unei legături frumoase cu Casa Regală a României. Eroului nostru i-a rămas în minte, mai cu seamă, următorul episod:„Am suferit odată un accident pe pârtia de schi de la Sinaia. M-am lovit de un copac, iar Regina-Mamă a venit imediat lângă mine şi s-a îngrijit să fiu în siguranţă. Primele îngrijiri le-am primit chiar de la distinsa doamnă, care apoi m-a transportat la spital cu maşina personală. Nu a fost nimic grav, din fericire”.

Altădată s-a petrecut o întâmplare tare haioasă:a fost invitat la masă, la Palat, dar, după servirea primelor feluri de mâncare, nu se atinsese încă de bucate. Nu ştia cum se foloseşte vesela şi îi era teamă să nu facă vreo gafă. Unul dintre cei care serveau a observat încurcătura şi a inventat un pretext să-l cheme în bucătărie. Studentul schior şi fotbalist a primit aici indicaţii despre furculiţe şi cuţite şi a fost trimis înapoi la masa regală;nu înainte însă de a mânca pe săturate în bucătărie...

Schiul l-a scăpat cu viaţă din război

Între Constantin Anghelache şi Regele Mihai I se legase o prietenie strânsă, iar suveranul l-a adus o dată la facultate cu maşina. Sosirea a stârnit zarvă între colegi:cine l-a adus pe Costică la şcoală? Curioşii au aflat apoi cu uimire cine fusese şoferul... Fostul instructor de schi al suveranului ţine să puncteze:„Regele Mihai era un sportiv cu talent nativ. A prins imediat tainele schiului, aşa că nu am avut prea multe să îl învăţ. Îi plăcea să conducă, să zboare cu avionul, să practice diverse sporturi. De altfel Casa Regală avea sub Înalt Patronaj o serie de societăţi sportive în perioada interbelică”. Cu o modestie extraordinară, omul care acum şapte decenii şi mai bine îl învăţa pe Rege să schieze spune că nu crede că acesta şi-ar mai aduce aminte de el. „Oricum nu vreau să îl deranjez. Mi-ar plăcea să îl reîntâlnesc, însă nu doresc să insist în acest sens...”.

De altfel, graţie schiului, Constantin Anghelache a scăpat cu viaţă şi din război. La încheierea studiilor universitare a fost trimis pe front, în linia întâi. Pentru că ştia să schieze, a fost repartizat la o unitate de Vânători de Munte, cu gradul de sublocotenent. A fost avansat apoi, iar în rezervă a ieşit cu grad de căpitan.

Doborârea recordului de asistenţă al arenei oborene:10.000 de spectactori la meciul Unirea Tricolor-Victoria Cluj

Perioada studenţiei a fost una foarte frumoasă pentru Constantin Anghelache. Exceptând privilegiul de a fi în preajma familiei regale, studentul de pe Şoseaua Chitilei primea şi bani pentru evoluţiile sale în echipa de seniori de la Unirea Tricolor. Constantin Anghelache se bucura de statutul de vedetă printre colegii săi de curs. Îi lăsase mască povestindu-le despre un meci disputat în 1936, în care Unirea Tricolor câştigase cu scorul de 5-2 meciul cu puternica Victoria Cluj. Conform lucrării Fotbal-cadran românesc– semnată de Mihai Flamaropol şi publicată în 1986 la Editura Sport-Turism – este vorba despre un joc desfăşurat în cadrul sferturilor de finală ale Cupei României, în care celebrul atacant Dincă Schileru a reuşit să marcheze două goluri. Cu această ocazie fusese doborât recordul de asistenţă al arenei oborene, aproximativ 10.000 de spectatori fiind în tribune. „1936 a fost un an foarte bun pentru Unirea Tricolor. Eu nu jucam încă la seniori. Am bătut apoi pe Juventus Bucureşti în semifinale, cu 4-1, într-un cuplaj de vis pe stadionul Venus. În finală, pe acelaşi teren, Ripensia, care era formată exclusiv din profesionişti, ne-a învins cu 5-1. Eu povesteam colegilor amănunte din vestiarul marii echipe a cartierului Obor, iar ei mă ascultau vrăjiţi”. Componenţa celebrei formaţii a uniriştilor, în care deocamdată Constantin Anghelache nu îşi găsise locul de titular, e recuperată cu ajutorul primului volum al Istoriei Fotbalului Românesc:Petrică Rădulescu – Sucitulescu, Iliescu – Florea, Steinbach, Boteanu – Traian Ionescu, Dincă Schileru, Sonny Niculescu, Fane Cârjan şi Ionică Bogdan.

Şi-şi aminteşte ceva de-atunci Constantin Anghelescu:prăjiturile de la cofetăria care funcţiona în faţa facultăţii, ţinută fiind de nea Grigore. „Mâncam şi câte cinci-şase prăjituri odată. Nea Grigore era un om bun şi ne dădea pe datorie. Îi plăteam când aveam bani. Tot cofetarul m-a şi avertizat că unii dintre colegi, aflând că am leafă de la Unirea Tricolor, mâncau prăjituri în contul meu. Nea Grigore a fost însă om cinstit şi mi-a povestit la timp”.

În sezonul 1940-1941, Angelache n-a lipsit niciun minut de pe terenul pe joc

Dacă la finala Cupei României din 1936 Constantin Anghelache nu a fost în unsprezecele de bază, la sezonul cel mai glorios al clubului, 1940-1941, bucureşteanul va face parte din echipa Unirii Tricolor. Cu 38 de puncte, la finalul campionatului, Unirea cucereşte în premieră titlul naţional. „Am avut atunci 19 victorii din 24 de meciuri şi un golaveraj de 62-25”, îşi aminteşte cu exactitate omul care evolua pe post de half-centru. Iată şi formaţia cu laurii de campioană:Cristea – Gică Petrescu, Iliescu – Florea, Anghelache, Boteanu – Bodea, Giony Dumitrescu, Sonny Niculescu, Fane Cârjan şi Cricitoiu.

Constantin Anghelache fusese ceea ce în limbajul gazetăresc contemporan se numeşte integralist. Adică nu lipsise niciun minut de pe terenul de joc. Mai mult decât atât:în 1941, Unirea Tricolor a fost şi foarte aproape de event. În finala Cupei României, desfăşurată pe stadionul ANEF, la 8 septembrie, oborenii vor fi învinşi la mare luptă de specialista Cupei, Rapid, cu scorul de 4-3. În atacul giuleştenilor străluceau tunari de calibru ca Baratky sau Bogdan.

Flăcările războiului înghiţeau însă, puţin câte puţin, Bătrânul Continent, iar fotbalul trecea pe plan secund. Exact în perioada de maturitate sportivă a echipei...

Negustorii oboreni, care sprijineau echipa, încep să dea faliment

Anii de studenţie s-au terminat repede. A trecut şi războiul, iar începând cu 1946, societatea românească se aşeza pe alte baze politice. Din nefericire, pentru Unirea Tricolor şi pentru Constantin Anghelache vor fi de rău augur. Întâi de toate, frumoasa echipă a Oborului a fost forţată să ia drumul Diviziei B. Chiar şi aşa, în echipă îşi făcuseră loc o serie de tineri talentaţi, printre care legendarul Titus Ozon, ca atacant central, sau Diţi Marinescu, care mai trăieşte şi astăzi, având peste 90 de ani. „Am dominat întrecerea seriei de divizie secundă şi după un singur sezon am revenit în elita fotbalului românesc. Eram foarte uniţi între noi. Presimţeam parcă faptul că viitorul nu va fi unul roz”, lăcrimează discret fostul half.

Negustorii oboreni începuseră şi ei să dea faliment, iar prospera zonă comercială din arealul Gării de Est nu mai semăna cu ceea ce era odată. Comercianţii susţinuseră cu bani, de ani de zile, emblema Oborului:echipa de fotbal Unirea Tricolor. Odată cu ei, se sfârşea şi perioada de glorie a clubului. Pe-atunci, Anghelache nu mai era doar jucător al echipei, ci îndeplinea şi funcţia de secretar al Unirii Tricolor. Preşedinte era Fane Cârjan.

Ministerul Afacerilor Interne simte momentul slab şi propune fuziunea cu echipa Poliţiei

Vremurile erau tulburi, iar Asociaţia Sportivă a Armatei ajunsese pe prima scenă fotbalistică, după ce înghiţise o altă echipă bucureşteană de tradiţie, Carmen, în 1947. Ghinionul Unirii Tricolor a fost că şi cei de la Ministerul Afacerilor Interne au avut ambiţia de a avea echipă în prima divizie, iar fuziunea cu echipa din cartierul Obor li s-a părut metoda cea mai la îndemână. Volumul al doilea din Istoria Fotbalului românescrememorează această istorie tristă a sfârşitului echipei Unirii Tricolor:„Marii negustori din zona Oborului scăpătaseră. Revenită pe prima scenă, la finele sezonului 1946-1947, Unirea Tricolor o ducea tot mai greu. Este momentul în care Ministerul Afacerilor Interne atacă veriga slabă şi propune fuziunea cu echipa Poliţiei. Vasile Roman, un suporter al uniriştilor, îşi aminteşte că propunerea părea tentantă. «Se păstrau culorile tradiţionale, tricouri albastre şi chiloţi negri, echipa nu se muta din Obor, jucătorii vechi vor fi păstraţi în echipă şi li se vor asigura servicii, se vor construi tribune, sală de antrenament, sală de forţă, vestiare etc. Noi, care văzuserăm că plecaseră şapte jucători (Costică Marinescu, Diţi Marinescu, Rugiubei, Ozon, Paraschiva, Mircea Popescu etc), am fi fost de acord. Numai Ştefan Cârjan şi secretarul clubului, Constantin Anghelache, s-au opus fuziunii, văzând în promisiunile MAI doar intenţia de acaparare a echipei»”. Poliţiştii vor sparge chiar sediul clubului oborean, de unde vor fura echipamentul, ca metodă de intimidare pentru rezistenţa la fuziune. Cluburile bucureştene Carmen şi Ciocanul au sărit însă în ajutorul Unirii, împrumutându-şi adversara cu uniforme de joc.

Anghelache, de pe terenul de fotbal la Jilava şi Aiud

După câteva rezultate slabe în campionat, ziarul „Sportul popular” din 25 septembrie 1947 anunţă demisia lui Cârjan şi a ajutorului său Anghelache. Peste două zile, aceeaşi publicaţie titra că „adunarea generală a Unirii Tricolor a fost convocată pentru data de 4 octomrbie 1947, când se va stabili dacă va avea loc fuziunea sau nu”.

La presiunile MAI, în special ale colonelului Cruţescu, fuziunea se va înfăptui, iar echipa va purta denumirea de Unirea Tricolor-MAI. Ştefan Cârjan a fost exilat la echipa „librarilor”, Socec, în Divizia B. Despre demisia lui Constantin Anghelache nu s-a scris niciun rând în presa vremii. Motivele sunt lesne de înţeles. Fusese încarcerat şi trimis la Jilava. După aceea şi-a ispăşit o parte din detenţie la Aiud. Motivul era clar:se opusese până în ultimul moment fuziunii cu echipa Poliţiei (abia în 1949 această instituţie îşi va schimba denumirea, devenind Miliţia Română). Îndărătnicia avea să-l coste doi ani şi jumătate petrecuţi dincolo de gratii.

Trimis în domiciu forţat la Bacău

După eliberarea din temniţa aiudeană, lui Constantin Anghelache i s-a stabilit domiciliul forţat la Bacău. Acolo, fostul half va renaşte asemenea miticei păsări Phoenix, din propria-i cenuşă. O va întâlni pe Verona, cu care se va căsători şi care îi este şi astăzi alături. „Miliţienii mă întrebau dacă ştiu cu ce fel de om am de-a face înainte de căsătorie. Am fost fermă şi nu cred că am greşit”, punctează, cu un zâmbet, doamna Anghelache.

Deşi cadru didactic prin educaţie universitară, Constantin Anghelache a luat totul de la început. A învăţat lăcătuşerie şi a devenit şofer. Târziu i s-a permis accesul la catedră. La liceul de pe strada Letea, din Bacău, a construit din nimic o bază sportivă foarte frumoasă. „Am avut ajutorul colegilor. Mă trezeam cu noaptea în cap şi mergeam să ud gazonul. Mă îngrijeam să fac rost de ţeavă ca sa înconjurăm terenul şi mă certam cu un vecin care, seara, după plecarea noastră, dădea drumul la găini pe iarbă. Până nu i-am pus câteva pe grătar nu şi-a schimbat obiceiul”.

I-a fost greu la început, recunoaşte. Dar, treptat-treptat, probitatea profesională, caracterul sobru şi firea prietenoasă l-au ajutat să se integreze. Bacăul a devenit noua casă a lui Constantin Anghelache, în vreme ce Oborul de odinioară rămânea în scrinul scump al amintirilor de suflet.

Noua viaţă a lui Constantin Anghelache

Prin mâna sa de antrenor au trecut peste 67 de jucători care au ajuns apoi în loturile naţionale ale României, scrie revista „Sport Revolution”, în numărul 32, din octombrie 2012. Şoşu, fraţii Şoiman, Sorin Avram sau Viorel Popa sunt doar câteva exemple. Secretul său a fost acela de a oferi elevilor antrenamente şi explicaţii în regim tehnico-tactic:„Întotdeauna încercam să le şi explic de ce o altă poziţie e mai bună pe teren. Doream ca fotbaliştii mei să anticipeze, să cunoască şi să descifreze intenţia adversarului”.

Fostul internaţional dinamovist Cornel Dinu, de pildă, îl idolatrizează şi acum pe Constantin Anghelache. Ioan Sdrobiş, un alt tehnician cunoscut din fotbalul românesc, îi poartă profesorului Anghelache un respect deosebit. „Părintele” – cum este supranumit Sdrobiş – i-a adus la aniversarea vârstei de 90 de ani o şapcă pe care era inscripţionat chiar acest număr, 90. Iar Anghelache, continuând gluma, şi-a atenţionat fostul discipol să-i pregătească de pe-acum un chipiu cu inscripţia „100”.

Încă un salt înapoi în timp, să înţelegem performanţele fostului jucător de la Unirea Tricolor:în 1971, echipa pregătită de Constantin Anghelache la Letea Bacău a devenit campioană europeană şcolară. Turneul final a avut loc la Lille, în Franţa. Din motive uşor de dedus, accesul profesorului în Hexagon, alături de echipa pe care o pregătea, a fost interzis. Revede acum, la mai bine de cinci decenii, istoria acelui titlu cu ochi nostalgic:„Sigur că mi-a părut rău de acest fapt, că nu am putut face şi eu deplasarea. M-a alinat însă titlul adus acasă de copiii mei”.

„Vă daţi seama cum suna? Troţki Anghelache...”

Asemenea unui puzzle, povestea de viaţă a lui Constantin Anghelescu se construieşte din bucăţi;de aici puţin, de dincolo puţin. Iată şi un ajutor:corespondenţa uniristului cu mentorul său, Ştefan (Fane) Cârjan. Cei doi au păstrat legătura şi după 1947 – stă mărturie teancul cu foi îngălbenite. În toate scrisorile, Cârjan îl numeşte însă pe eroul nostru „Troţki”. De unde şi până unde? Anghelache ne explică:„Tatăl meu era simpatizant al mişcării socialiste. Cum eu m-am născut la puţin timp după Revoluţia rusă din 1917, tata a vrut să mă boteze cu numele revoluţionarului bolşevic. Nu ştiu de cine şi prin ce metode a fost în cele din urmă convins să renunţe şi să mi se dea numele de Constantin. Vă daţi seama cum suna? Troţki Anghelache...”. Fostul instructor de schi al Regelui Mihai I râde cu poftă.

Constantin Anghelache a păstrat cu grijă toate însemnările lui Fane Cârjan, iar după moartea acestuia, survenită la 18 noiembrie 1978, a îngrijit volumul În slujba unui rege – fotbalul, care conţine toate întâmplările carierei sportive ale lui Cârjan. De fapt, volumul reprezintă o istorie romanţată a Unirii Tricolor, scrisă de cel care, practic, a fost, ani la rând, sufletul grupării din Obor. Fane Cârjan a făcut şi el puşcărie, după momentul fuziunii forţate, fiind ridicat chiar de la un antrenament, scrie „Gazeta Sporturilor” în numărul din 26 martie 2010.

Pe pagina de gardă a cărţii care a văzut lumina tiparului la Editura Plumb, din Bacău, în 1996, profesorul Anghelache a notat:„Caietul numărul 1 – Bacău, 23 aprilie 1979. Încep transcrierea fără modificări sau omisiuni a însemnărilor lui Nea Fane Cârjan, după caietul nr. 1, cu paginile numerotate de subsemnatul de la 1 la 155, cu convingerea că ele constituie forma ultimă de redactare a autorului. Prezentul caiet cuprinde textul autograf de la pag. 1 la pag. 97 inclusiv”. În total, cartea conţine patru caiete de amintiri ale lui Fane Cârjan. „M-am gândit că astfel, prin paginile pe care le-am transcris, Fane Cârjan nu va fi uitat niciodată”, tremură din nou vocea lui Constantin Anghelache.

Baza sportivă din Letea îi poartă numele

În ciuda vârstei, Constantin Anghelache este încă un personaj foarte activ. Este la curent cu actualitatea, emisiunile informative difuzate de televiziuni fiind printre preferatele sale. Iese zilnic din casă pentru mişcare şi plimbare. Primeşte vizite sau vorbeşte minute în şir la telefon cu un medic bucureştean, Pecek, nepot al lui Fane Cârjan. Un alt interlocutor cu care se aude destul de des este fostul său coechipier de la Unirea Tricolor, Diţi Marinescu, care locuieşte la Bucureşti. Îl distrează când e întrebat dacă are vreo legătură de rudenie cu unul dintre foştii conducători ai lui Dinamo Bucureşti, din perioada anilor 1990, care, coincidenţă, se numeşte tot Constantin Anghelache şi este tot profesor. Deşi el s-a opus, Consiliul Local al Municipiului Bacău a decis în septembrie 2012, printr-o hotărâre, să boteze baza sportivă de la Letea după numele său:baza „Constantin Anghelache”. Este şi cetăţean de onoare al municipiului Bacău, titulatură pe care a primit-o acum câţiva ani.

La fotbalul zilelor noastre se uită însă mai rar;zice că nu mai e jucat cu sufletul, aşa cum se întâmpla pe vremea tricourilor albastre din Obor...