Constanţa Magoş. Prima răpire a unui membru al exilului românesc
În august 1952, spionajul comunist de la București punea în aplicare prima sa acțiune de răpire a unui membru al exilului românesc. Obiectivul nu era vreun fost politician fugit din țară ori vreun luptător în vreun grup de rezistență și niciun agent secret al vreunei structuri informative occidentale. Persoana care trebuia ademenită, răpită și repatriată era Constanța Magoș, o femeie aparent simplă, care nu se integra în niciuna dintre cele trei categorii, dar, cumva, ajunsese un adevărat tezaur al informațiilor, unele dintre ele strict secrete, din exilul românesc. Și care, peste toate, avea o mare slăbiciune: își iubea teribil soțul, rămas prizonier în țară.
Constanța Olariu, devenită Magoș, s-a născut la 11 martie 1911 în satul Cubin, din Banatul iugoslav, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, fiind singurul copil al unei familii relativ înstărite și cu un dublu prestigiu în rândul comunității românești. Tatăl său, revizor școlar și contabil al unei bănci populare, avea origini oltenești, doi dintre bunicii săi fiind panduri în oastea lui Tudor Vladimirescu, iar mama sa era descendentă, pe linie directă, a lui Ioan Oargă Cloșca, unul dintre liderii răscoalei de la 1784.
Situația materială a părinților i-a permis micuței Tanța, după cum o alintau apropiații, să se bucure de o copilărie lipsită de griji, iar după absolvirea Liceului de Fete „Carmen Sylva” din Timișoara, să plece în Franța la studii.
Admisă la Facultatea de Litere de la Sorbona, după numai un an de studiu a decis să părăsească centrul universitar parizian pentru cel din Grenoble, beneficiind în următorii trei ani și de stagii la Kiel și Travemünde, în nordul Germaniei. Pentru Constanța Olariu, amintirea anilor petrecuți în Franța avea să-i aducă o urmă de alinare, dar și o rază de speranță în cumplitele experiențe prin care avea să treacă la maturitate.
În 1932, cu licență dublă franco-germană obținută cu brio, tânăra se decidea să revină în țară, mai ales că, la scurt timp după, avea să se căsătorească cu inginerul Dumitru Magoș, cuplul stabilindu-se la Timișoara.
Teohari Georgescu
Liniștea relativă a familiei a fost perturbată prima dată în anii războiului, atunci când soțul a fost transferat la conducerea unei fabrici din Caransebeș, cei doi mutându-se astfel în micul oraș bănățean. În aceeași localitate exista și un lagăr de deținuți politic, în marea lor majoritate comuniști, iar câțiva dintre ei lucrau și în întreprinderea condusă de inginerul Magoș.
După 1943, simțind că războiul pare să se întoarcă împotriva Germaniei și a aliaților săi, iar comuniștii ar putea juca un rol imposibil de ignorat în viitorul politicii de la București, noul director încearcă să și-i apropie pe deținuții politic care lucrau în subordinea sa, intuind poate că, la un moment dat, ar putea avea nevoie de sprijinul sau chiar de protecția lor.
Astfel, le construiește diferite facilități în perimetrul fabricii, le intermediază unele mici atenții, le susține drepturile în fața administrației închisorii, iar pe unii dintre liderii lor chiar îi ajută direct, uneori ducându-i de la lagăr la fabrică și înapoi cu mașina personală. Iar unul dintre beneficiarii direcți ai acestui comportament este Teohari Georgescu, viitorul ministru de interne și cel care avea să joace un rol determinant în biografia soților Magoș.
Acapararea puterii de către comunişti
Primul șoc adevărat avea să survină însă pe 4 aprilie 1944, atunci când aviația americană a lansat un devastator bombardament asupra Bucureștilor și, în special, asupra Gării de Nord și a cartierului Grivița. Soarta a făcut ca, tocmai în acea zi, Constanța Magoș să se afle în Capitală, exact în clădirea vizată de raidul inamic.
Imaginea vagoanelor contorsionate, a oamenilor uciși, pulverizați de suflul exploziilor sau înghițiți de flăcări, sunetul lugubru al sirenelor și șuieratul proiectilelor aruncate de valurile succesive de bombardiere, dar mai ales tensiunea teribilă a morții iminente au afectat-o puternic, femeia supraviețuind fără răni fizice, dar albind pe loc în acele câteva zeci de minute de groază, ca urmare a unui șoc endocrin.
Odată cu schimbarea de alianță din august 1944, un nou capitol începea nu doar pentru societatea românească, ci și pentru soții Magoș, care au lăsat în urmă Caransebeșul și s-au mutat în Capitală, cumpărându-și un confortabil apartament aflat la etajul VI al unui bloc modernist din apropierea Palatului Regal din București.
Acapararea treptată a puterii politice de către comuniști nu anunța însă vremuri fericite pentru o familie tipică de burghezi, așa cum erau Dumitru și Constanța Magoș. Erau timpuri în care mulți dintre cunoscuții lor încercau să plece din țară, recurgând adeseori la treceri clandestine de frontieră, deosebit de periculoase, ce se puteau încheia dramatic. Rareori exista posibilitatea de a pleca legal, fără riscuri. Dar în această lume nesigură și fără speranțe, Constanța Magoș a avut de două ori șansa să iasă din țară în mod legal.
Prima dată s-a întâmplat în toamna lui 1947, când i s-a permis să se trateze în Franța, unde a ajuns la bordul unui avion pilotat de Bâzu Cantacuzino. În paralel cu îngrijirile medicale, femeia a încercat fără succes să obțină un transfer al soțului său la o uzină din Occident, dar a reușit să se înscrie la o universitate pentru a-și completa studiile, ceea ce trebuia să servească drept pretext pentru o nouă tentativă de a ieși legal din România.
Asta pentru că, la sfârșitul lui 1947, Constanța Magoș luase hotărârea să se întoarcă în țară, pentru a fi împreună cu soțul ei. Decizia sa a produs rumoare în rândul exilaților români din Franța, unul dintre ei întrebând-o premonitoriu cu câteva zile înainte de a se îmbarca în avionul cu destinația București: „Nu poți să trăiești fără comuniști?”.
„Nu vrei și tu pașaport?”
Constanța însă nu putea trăi fără Dumitru, chiar dacă, într-adevăr, cei doi nu-și mai găseau locul în noua societate comunizată. Amândoi voiau să plece dintr-o Românie tot mai departe de cea pe care o știau, însă oportunitățile păreau limitate. Așa că au decis să-și încerce norocul și să apeleze la mai vechea lor cunoștință, Teohari Georgescu, deținutul favorizat de altădată, ajuns acum ministru de interne.
Planul era ca ea să obțină din nou pașaport, pentru definitivarea studiilor universitare, iar apoi să găsească o modalitate sigură de a-l scoate clandestin și pe el. Teohari Georgescu i-a primit în audiență și, după ce i-a ascultat, a scos din birou un pașaport, pe care l-a completat cu datele Constanței Magoș, l-a semnat și i l-a înmânat. Apoi, s-a întors spre soțul ei și l-a întrebat: „Nu vrei și tu pașaport?”.
Atunci, în biroul din clădirea masivă din Piața Palatului, s-a decis probabil soarta familiei Magoș. Temător că, sub masca bunăvoinței, se ascunde, de fapt, o iscodire din partea lui Georgescu, iar un eventual răspuns afirmativ ar fi ridicat suspiciuni ce ar fi dus la retragerea pașaportului soției sale, Dumitru Magoș a replicat că nu are nevoie.
Astfel, alegea să rămână garanția din țară pentru soția sa care putea pleca în Occident, urmând ca, la un moment dat, să își încerce norocul prin sârmele ghimpate de pe granița maghiară, să treacă înot Dunărea spre malul iugoslav, să se ascundă în vreun colț al vreunui vas care să plece din porturile dobrogene sau cine știe ce altă soluție ar fi găsit. El revenea la apartamentul din centrul Bucureștilor, în timp ce Constanța Magoș se urca într-un tren cu destinația Paris, unde ajungea la 16 aprilie 1948...
Fragmentul face parte din articolul „Constanța Magoș. Istoria unei răpiri orchestrate de Securitate”, publicat în numărul 260 (revista:260) al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 septembrie - 14 octombrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Arhivele CNSAS
