Conflictul etnic din Spania reflectat în acţiunile ETA

Problemele minoritare s-au remarcat de-a lungul vremii ca având un grad mare de sensibilitate în ochii societăţii şi al clasei politice, şi mai ales dificultate în a le aduce o soluţie. O dovadă a complexităţii acestui tip de conflict sunt tensiunile pe care încă le mai exercită în societăţi perfect democratice, unele având chiar o bogată tradiţie în această direcţie (a se vedea cazul Belgiei, unde relaţiile între flamanzi şi vorbitorii de limbă franceză au făcut să se pună în discuţie inclusiv separarea în două state diferite). Presiunea pe care o pune problematica minoritară asupra statelor care se confruntă cu ele este semnificativă, întrucât clasa politică este obligată să-şi asume aceleaşi obligaţii faţă de toţi cetăţenii statului, fără a exista umbre de discriminare. Însă ce se întâmplă atunci când relaţia minoritate-stat ia forme tragice, care pun în pericol siguranţa statului şi a cetăţenilor, deopotrivă, cum se întâmplă cu ETA?

Conflictul etnic, o problemă care agită mediul internaţional, din Europa şi până în America Latină

Conflictul etnic este unul dintre cele mai complicate situaţii cu care se poate confrunta un stat, din cauza presiunilor la care este supus din multiple direcţii:siguranţa naţională, a cetăţenilor, relaţiile care se dezvoltă între cele două părţi, obligaţia statului de a interveni prompt şi în interesul tuturor, respectând drepturile omului, o misiune deloc uşoară. Conflictul etnic este o problemă care agită mediul internaţional, din Europa şi până în America Latină.

În contextul unor tot mai febrile dezbateri în jurul drepturilor omului, în special, şi al minorităţilor, implicit, conflictele etnice dobândesc o atenţie deosebită. Discuţiile se complică atunci când cadrul este Uniunea Europeană, care ar trebui să reprezinte garantul şi gardianul respectării acestor drepturi, însă există cazuri de state a cărei legislaţie intră în neconcordanţă cu legislaţia europeană (cum este exemplul Finlandei).

Actualitatea subiectului, magnitudinea crizei pe care a declanşat-o în Spania, tensionând relaţiile dintre Pais Vasco, şi clasa politică, pe de-o parte, şi spanioli, de cealaltă parte, consecinţele de natură socială, politică şi economică pe care le-a avut de la înfiinţare şi până în prezent fac din statutul minorităţii basce şi fenomenul terorist căruia i-a dat naştere un subiect de „disecat”. Este un fapt de necombătut că ETA a marcat societatea civilă şi politică spaniolă, trasându-i un alt drum decât cel pe care un stat fără acest tip de conflict l-ar fi urmat. Tocmai de aceea este important de analizat factorii care au dus la naşterea grupării teroriste, modul în care autorităţile au răspuns la această nouă provocare, viabilitatea soluţiilor pe care le-au propus, ce au reuşit să schimbe în mentalitatea acestei minorităţi până în prezent, şi pericolul pe care îl reprezintă în prezent ETA pentru Spania.

Începuturile terorismului în Spania

Terorismul, contrar opiniei generale, este un fenomen care datează de mai bine de patru decenii, însă a cărui prezenţă este tot mai simţită începând din anul 2001, marcat de atacul asupra turnurilor gemene din New York. Lucrarea de faţă îşi propune analiza unui alt tip de terorism, asemănător totuşi celui menţionat anterior, fiind vorba în speţă de un conflict etnic.

Rădăcinile disensiunilor dintre populaţia bască şi cea spaniolă se afundă mult în istoria relaţiilor dintre cele două tabere, sămânţa discordiei putând fi localizată la începuturile secolului XIX, deşi diferenţele erau evidente cu mult înainte. De fapt, neînţelegerile s-au acutizat în perioada menţionată, ele având o istorie mult mai profund adâncită în trecutul istoric al Spaniei.

Prima ruptură dintre cele două tabere s-a produs în secolul XVIII, când Burbonii au lichidat reglementările coroanei de Aragon, făcând din navari şi basci singurele zone care mai aminteau de vechile orânduiri de autoguvernare. Mai târziu, în secolul XIX, bascii s-au remarcat prin iniţierea unor dezbateri intelectuale care să rezolve problema minoritară ce se contura tot mai acut.

Momentul cel mai semnifictiv care a dus la imposibilitatea de a mai resolva acest conflict s-a produs probabil în urma razboiului carlist din 1872-1876, când bascii au început să fie reprezentaţi şi percepuţi ca un popor barbar, legat puternic de mediul agrar, ceea ce era o oglindă a societăţii liberale spaniole de la sfârşitul secolului al XIX, adeptă a patriotismului anti-foral(1).

Caracteristicile particulare care se atribuiau bascilor cu referire la foruri se asociau mitului barbarului îndepărtat de orice formă de civilizaţie liberală, şi implicit, de identitate naţională. Priviţi ca fiind sălbatici, primitivi, arhaici, teocraţi, feudali, oligarhi, matriarhali, rurali, analfabeţi, violenţi, şi nu în ultimul rând debili mental, ar fi fost aproape imposibil să nu ia naştere un conflict etnic în condiţiile date.

Politicieni, intelectuali şi corespondenţi de război deopotrivă descriau zonele locuite de basci ca fiind populate de oameni cu o limbă de neînţeles, cu obiceiuri si comportament refractare modernităţii. Magnitudinea conflictului ce avea să dobândească o întorsătură tot mai greu de controlat a fost oferită de însuşi regele Spaniei, în 1876. Alfonso al XII-lea a concentrat într-o frază un conflict ce există şi astăzi şi în mod cert va continua să „colorezeˮ societatea spaniolă:„...trebuie menţionat că aceasta este altă ţară, diferită de restul Spaniei în obiceiuri şi tradiţii, în idei şi gândire. O Sparta care întodeauna va fi împotriva a ceea ce Spania va hotărî, chiar daca va fi şi în interesul săuˮ(2).

Euskadi ta Akatasuna

Pentru a facilita întelegerea statutului pe care bascii îl aveau la sfârşitul secolului al-XIX-lea, se poate spune că pentru liberalii madrileni sau barceloneni, bascii erau precum indienii în Statele Unite:un colectiv care trebuia civilizat.

Acţiunile desfăşurate de ETA (Euskadi ta Akatasuna) şi-au sporit gradul de violenţă începând cu jumătatea deceniului şase al secolului XX, pe fondul evenimentelor din Europa Occidentală cu privire la statutul minorităţilor. Astfel, Europa a devenit teatrul unor provocări violente, avându-i ca precedent pe naţinaliştii flamanzi din regiunea belgiană a Flandrei, cât şi austriecii de limbă germană din Alto Adigio, aceştia manifestându-şi dezaprobarea faţă de regim prin intermediul tablourilor, manifestaţilor, agresiuniunilor şi al bombelor.

Începutul ETA datează din prima jumatate a secolului XX, cand a fost creat Partidul Naţional Basc (Partido Nacional Vasco) cu scopul declarat de a obţine autonomia regiunii. În urma războiului civil, mulţi dintre membrii Partidului Naţional Basc au plecat în exil în Franţa (3)de unde plănuiau o lovitură de stat împotriva regimului franquist. Însă ETA, ca organizaţie teroristă a luat naştere în urma conflictelor ideologice din cadrul Partidului Basc. În 1957, grupul Ekin (un grup studenţesc basc), în fruntea căruia se afla fostul lider al aripii tinere al Partidului Basc, Jose Luis Alvarez Esparanza, s-a întâlnit cu liderii Partidului Basc aflat în Paris(4). Grupul Ekin a refuzat ideile propuse de Partid, care mergeau pe o cale mult mai pacifistă, luându-se hotarârea expulzării lor. În 1959, acelaşi Grup Ekin reapare sub numele de Euskadi ta Akatasuna (Naţiunea şi Libertatea Bască), sau ETA. Încă de la începutul activităţii lor, ETA a stabilit linii operative cu grupuri straine asemănătoare:Facţiunea Armatei Roşii Germane, Armata Republicană Irlandeză, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Frontul Eliberării Naţionale din Algeria(5).

Primul program de atac elaborat de ETA a fost gândit în anul 1964, când s-au şi autointitulat ca „anti-capitalişti şi antiimperialiştiˮ. Strategia lor se baza pe teoria spiralei acţiune-represiune-acţiune, ceea ce se traducea concret prin atacuri împotriva armatei spaniole, poliţiei şi gărzii civile care ar provoca, potrivit teoriei lor, o reacţie a guvernului împotriva întregii populaţii basce, aceasta ducând implicit la o reacţie din partea bascilor împotriva guvernului, finalizându-se cu o revoluţie generală. ETA a început testarea acestui program din 1967, printr-o serie de jafuri ale unor bănci, bombardarea clădirilor guvernamentale şi schimburi armate cu poliţia spaniolă (6).

Viziunea bască

Terorismul basc a luat naştere ca o reacţie directă la politicile Franquiste, deşi aparătorii săi susţin că rădăcinile se afundă adânc în visele frustrate pentru obţinerea independenţei. Ţinând cont de argumentele istorice pe care aceştia le aduc în favoarea lor, cât şi privaţiunile şi politica agresivă pe care au suferit-o în timpul lui Franco, cel mai probabil este vorba despre o combinaţie a celor două, cu un rol preponderent al celui din urmă, fără însă a exclude primul argument. Astfel, din punctul de vedere al bascilor, cultura lor a fost oprimată în favoarea celei pur spaniole, ceea ce le-a provocat teamă vorbitorilor de limbă bască, mass media desfăşurându-şi activitatea, de asemenea, exclusiv în limba spaniolă, acestora adăugându-se imigrarea masivă a vorbitorilor de spaniolă(7).

Viziunea bască cu privire la opresiunile suferite nu este tocmai departe de realitate, întrucât regimul franquist chiar a însemnat represiunea tuturor activităţilor şi manifestărilor culturale basce. Franco a justificat toate aceste acţiuni represive prin separatismul ireversibil pe care îl impun de la sine limba şi cultura basce. Perioada franquistă a însemnat pentru basci interzicerea obiceiurilor, porturilor tradiţionale, folclorului, cât şi predarea limbii euskera în şcoli. Politica franquista aplicată bascilor a fost şi o consecinţă directă a susţinerii oferite de către aceştia republicanilor în timpul războiului civil, fiind cazul provinciilor Vizcaya şi Guipuzcoa declarate „provincii trădătoareˮ(8).

Primul act al „răzbunăriiˮ sale a fost revocarea autonomiei fiscale acestor două provincii. În schimb, ca un semn de recunoştinţă pentru „fidelitateaˮ din timpul războiului civil, Alava şi Navarra şi-au păstrat autonomia fiscală.

Numărul execuţiilor din ordinul lui Franco a fost semnificativ, de ordinul miilor după 1937

,

victimele fiind lideri ai Partidului Naţionalist. Cei care au scapat omorului, au fost ţinuţi în închisori speciale.

Argumentele istorice pe care le invocă bascii, pe lângă cele strict de ordin cultural şi lingvistic, fac apel la vechimea lor în zonă:prezenţa lor e atestată încă din neolitic, mai târziu, în Evul Mediu fiind parte a Regatului Basc al Navarrei, devenind treptat parte a Regatului Castiliei, dominant în Iberia. Alte argumente cu care au încercat să-şi câştige autonomia au vizat simbolurile „decadenţeiˮ spaniole din zonă:cinematografe, baruri, discoteci, traficanţi de droguri, bascii remarcând-se printr-un catolicism sever şi moralist. Conflictul dintre basci şi spanioli pare iremediabil din punctul de vedere al celor dintâi, dacă luăm în considerare declaraţiilor lor potrivit cărora ei şi imigranţii spanioli ocupă două lumi socio-culturale complet diferite. Judecând din această perspectivă, reconcilierea pare întradevăr de neatins, conflictele culturale fiind unele dintre cele mai violente şi greu de rezolvat, cum istoria a demonstrat-o de atatea ori. Bascii privesc imigrantul spaniol ca pe o persoană arogantă, superficial culturalizată, de neîncredere şi extrem de egoistă. Percepţia aceasta a devenit cu atât mai răspândită cu cât preoţii înşişi au susţinut-o şi chiar au propagat-o. Tagma preoţilor din Guipuzcoa a semănat suspiciune în rândul populaţiei cu privire la acestă atitudine anti-religioasă a imigranţilor, pe care îi văd ca o reală ameninţare asupra comunităţii. Drept pentru care, bascii refuză categoric renunţarea la limba lor maternă, euskera, care pentru ei reprezintă esenţa comunităţii basce şi a etnicităţii lor (10).

Atacurile teroriste întreprinse de ETA

Paradoxal, Constituţia noului regim al Spaniei, din 1978, care a acordat autonomie provinciilor spaniole (începând cu anul 1979, în urma unui referendum), nu a dus la o detensionare a relaţiilor dintre basci şi spanioli, ci la sporirea atacurilor teroriste din partea ETA. Explicaţia rezidă în dorinţa de neclintit a bascilor de a nu se mulţumi cu o autonomie limitată, ci vizarea permanentă a obţinerii independenţei totale.

Problemele grave cu care se confrunta poliţia spaniolă datau încă de la începutul deceniului şapte, când un sfert din forţele de ordine spaniole erau localizate în Pais Vasco. În general, atacurile ETA vizau integritatea fizică a persoanelor publice, a politicienilor, deşi victimele au început să fie din ce în ce mai numeroase şi în rândul civililor, însă începând cu 1974, când 12 civili şi-au pierdut viaţa într-un atentat

. Astfel, primul asasinat care a cutremurat scena politică spaniolă l-a avut ca victimă pe Luis Carrero Blanco, preşedintele guvernului, în 20 decembrie 1973.

Răspunsul dat de Franco atacurilor din ce în ce mai violente a fost vizibil în contextul eliminării fizice a trei membrii ai Frontului Revoluţionar Antifascist şi Patriotic, la care s-au adăugat doi membrii ETA. Violenţa grupării teroriste a luat amploare începând cu 1968, prin asasinarea unui poliţist, găsit mort la uşa apartamentului său, Meliton Manzanas, cunoscut pentru metodele de tortură aplicate deţinuţilor. Franco a reacţionat cu o forţă extraordinară din august 1968 până în aprilie 1969:mii de arestări cărora le-au căzut pradă aproape toţi liderii ETA.

În decembrie, 1969, 15 membrii ETA au fost judecaţi public de o curte militară pentru asasinarea lui Manzanas, ETA răspunzând prin răpirea unui consul vest german, Eugen Biehl, ţinut ostatic, cerinţa lor fiind abolirea pedepsei cu moartea pentru cei 12 acuzaţi (12).

Căderea regimului franquist a adus cu sine, după cum am menţionat anterior, în afară de autonomie, amnistii regale care au golit practic închisorile de detinuţi politici, un foarte mare număr fiind de origine bască. Paradoxul de care vorbeam la început s-a manifestat violent în anul acordării autonomiei, 1978, ETA producând mai multe victime decât în toţi anii precedenţi, de la înfiinţare, făcând din Pais Vasco regiunea cea mai violentă din Europa de Vest. O dată cu schimbarea regimului, ETA şi-a modificat abordarea problematicii minoritare, spunând că nu este o simplă organizaţie anti-Franco, ci o organizaţie socialistă revoluţionară orientată spre obţinerea „dictaturii proletariatuluiˮ(13),

preferabil fără a recurge la violenţă, dar fără s-o excludă dacă scopurile o cereau.

Tot anul 1978 a adus o schimbare în ceea ce priveşte folosirea violenţei de către ETA, inovarea aparţinându-i lui Herri Batasuna, braţul politic al organizaţiei, care prevedea ca violenţa să fie utilizată ca instrument pentru a face menţinerea în interiorul Spaniei, din punct de vedere economic al Pais Vasco, într-un fapt politic intolerabil. În perioada 1976-1986, ETA a provocat moartea a zece generali şi admirali, la care s-au adăugat 300 de militari şi poliţişti

(

). Cu toate acestea, numărul victimelor provocate de atacul organizaţiei a scăzut constant începând cu 1979, în deceniul 8 atingând o medie de 34 de asasinate anuale

Nici anii 90 nu au adus cu sine mai mult decât o reducere a numărului victimelor, atacurile teroriştilor continuând cu asasinarea procurorului Carmen Tagle, în Madrid. În 1993, au provocat 4 explozii masive, dintre care două în Madrid, pe 21 iunie, omorând 7 oameni şi rănind 22, şi alte două în Barcelona, pe 29 octombrie

Planurile de a-l asasina pe regele Juan Carlos, în august 1995 a fost dezavuat de forţele spaniole în cooperare cu cele franceze, supus eşecului fiind şi planul de asasinare al lui Jose Maria Aznar (PP), provocându-i doar uşoare răni primului ministru de la vremea aceea. Din nefericire, în 1997 cât şi în 2000, ETA a reuşit să ducă la bun sfârşit alte două asasinate, avându-i ca victime pe şeful Curţii Supreme de Justiţie, Rafael Martinez Emperador. Împlinirea a 25 de ani de la restaurarea monarhiei a fost şi ea însângerată prin asasinarea de către ETA a unui fost ministru al Sănătăţii, în Barcelona

Practic, fiecare an a fost presărat de incidente de acest gen, care deşi nu erau numeroase, aveau rolul de a reaminti conducerii că bascii nu au renunţat la ideea de a câştiga independenţa totală.

De-a lungul istoriei sale, ETA a demonstrat o capacitate surprinzătoare de a-şi reorganiza conducerea după succesele înregistrate de poliţişti, menţinându-şi liderii şi centrele de decizie în afara închisorilor

În ceea ce priveşte ramura sa politică, reprezentată de Partidul în fruntea căruia s-a remarcat Herri Batasuna, a fost prezent pe scena politică spaniolă începând cu 1978, până în 2003, fiind interzis la 30 iunie 2002 pentru promovarea violenţei politice(19).

Noua situaţie creată a produs din nou panică în relaţiile dintre cele două tabere, întrucât în perioada electorală au fost asasinaţi candidaţi şi membrii ai celor două partide, Partidul Popular şi Partidul Socialist al Muncitorilor Spanioli(Partido Socialista de los Obreros Espanoles). Sediile de partid erau atacate, campaniile boicotate şi un număr deloc neglijabil dintre votanţi se vedeau forţaţi să părăsească Pais Vasco. Anularea voturilor Partidului Naţional Basc a fost văzută de către aceştia drept o ilegalitate, o măsură care încălca dreptul reprezentativităţii, ceea ce bineînţeles era fals, bascii producând pabube materiale şi mai ales umane semnificative.

Singura situaţie în care ETA a fost acuzată pe nedrept de atentat la adresa siguranţei naţionale a fost cu ocazia bombardării căilor ferate din Madrid, la 11 martie 2004, când Aznar a acuzat fals ETA, atacurile fiind de fapt provocate de militanţi islamici. Probabil că şi în prezent mai există o bună parte a populaţiei spaniole, şi nu numai, care acuză ETA de atentatele din 2004, pe fondul situaţiei tensionate dintre basci şi spanioli.

Conflictul etnic care îi înfruntă pe basci, pe de-o parte, şi pe spanioli, de cealaltă parte îşi are seva în însăşi constituţia Spaniei, agravată de dorinţa de nestrămutat a bascilor de a obţine ruperea totală de Spania. Astfel, Constituţia spaniolă nu oferă un statut formal minorităţilor în Parlamentul spaniol, în timp ce în Senat utilizarea lor este permisă doar o singură zi pe an, (20)

spre deosebire de Finlanda, spre exemplu, unde suedeza are statut de limbă oficială. De acelaşi tratament se bucură şi catalana alături de galiciană, care sunt oficiale doar în interiorul comunităţilor autonome respective. Constituţia de asemenea, are o singură versiune, cea scrisă în spaniolă.

În ceea ce priveşte maniera în care principalele partide au încercat să aplaneze conflictul, au existat două tendinte principale, corespunzătoare fiecăruia dintre ele. În timpul mandatului lui Jose Maria Aznar (????), bascii au fost evident defavorizaţi pe fondul promovării unei identităţi lingvistice pur spaniole, ceea ce a determinat comunităţile autonome să promoveze învăţământul şi literatura strict în limba spaniolă. Liderii politici, în principal Aznar, respingeau chiar şi o formă moderată de naţionalism basc, văzută ca periculoasă pentru unitatea ţării, prin insistenţa sa asupra autodeterminării şi cererea de modificare a Constituţiei în favoarea autonomiei totale a Pais Vasco. În timpul în care Aznar a deţinut funcţia de şef al guvernului, Constituţia a dobândit un statut aproape sacrosanct, orice sugestie din partea catalanilor şi a bascilor pentru amendarea documentului fiind respinsă brutal.

Atitudinea adoptată de Partidul Popular faţă de problemele minoritare ale Spaniei, şi faţă de ETA în special au avut ecou în rândul spaniolilor, imaginea folosită de oficialităţi fiind cea de luptă bine versus rău, iar adepţii ETA nu depuneau eforturi pentru a dezminţi teoria. Politicienii Partidului Popular încă mai fac trimiteri la recucerirea contra maurilor când vorbesc despre dezvoltarea naţiunii spaniole

. Mai mult, statisticile au demonstrat că majoritatea bascilor nu se identificau cu măsurile teroriste ale ETA, cu mijloacele şi ţelurile sale. Mulţi dintre ei nici nu s-au născut în Euskadi, dacă ne gândim la migraţia pe scară largă din anii 60

În ceea ce-l priveşte pe Jose Rodrigo Zapatero şi partidul pe care îl conduce, viziunea lui faţă de ETA este mai docilă în comparaţie cu politica dusă de Aznar, însă nu atât de permisivă încât să le ofere bascilor autonomia completă.

Pe fondul cerinţelor grupării ETA, s-au realizat studii care au ca punct de plecare analiza din perspectivă economică e unei eventuale separări a Pais Vasco de Spania, iar rezultatele nu sunt deloc în favoarea dezlipirii. Concluziile tuturor studiilor economice au demonstrat că „povaraˮ fiscală pe care ar trebui s-o preia Pais Vasco ar fi cu mult peste posibilităţile ei financiare reale. Costurile pentru a prelua toate funcţiile pe care le are un stat în diverse domenii, printre care al relaţiilor internaţionale, apărare, sistem juridic şi financiar ar fi imposibil de administrat de Pais Vasco. Mai mult, ar fi nevoiţi să abandoneze zona euro, ceea ce ar crea un dezechilibru în comerţul intern şi mai ales în relaţiile economice externe. Dependenţa sa economică faţă de Spania este demonstrată de cifre, care arată că Pais Vasco face comerţ cu Spania de 11 până la 16 ori mai mult decât cu oricare altă ţară europeană(23).

Zona de nord est a Spaniei suferă consecinţele unei îmbătrâniri a populaţiei, ceea ce face ca sistemul actual de pensii să nu funcţineze în cadrul unui stat independent.

În consecinţă, secesiunea nu ar aduce decât contrariul prosperităţii:mai puţine posibilităţi de angajre, şomaj, servicii publice mai modeste, diminuarea pensiilor. Cu toate acestea, nici cele mai detaliate studii nu l-au oprit pe preşedintele Partidului Naţional Basc să afirme că „suntem dispuşi să plătim orice preţ pentru a dezrădăcina o dată pentru totdeauna ocupaţia spaniolă. Am fi dispuşi inclusiv să suportăm o diminuare a nivelului de viaţă.ˮ Tipul acesta de delcaraţii aminteşte mai mult de zona Orientului Mijlociu, de conflictele civilizaţionale dintre islamici şi nord americani, decât de două etnii ale unei ţări membră a Uniunii Europene.

Concluzii

Problemele minoritare, în general, oriunde ar exista, fie într-un stat democratic sau nu, reprezintă o rană deschisă care sângerează la cea mai mică interacţiune dintre părţi. În cazul conflictului etnic spaniol, lucrurile au dobândit o oarecare claritate de-o parte şi de alta, în special după declaraţia de renunţare la foc din partea ETA, din 2006. Problema ar trebui analizată din dublă perpectivă:care sunt rezultatele la care au condus acţiunile teroriste ale ETA din privinţa unei potenţiale coeziuni a populaţiei şi ce măsuri ar trebui să ia în continuare partidele politice pentru aplanarea conflictului.

Analizând societatea spaniolă şi relaţiile interpersonale, în special pe cele din Pais Vasco, s-a ajuns la concluzia că ETA nu a reuşit să mobilizeze basquismul favorabil independenţei, nici să-şi asocieze statul spaniol ca să accepte revendicările bascilor. ETA şi-a pierdut din puterea ideologică în momentul în care a fost declarată duşman nu al statului spaniol, ci al egalităţii, solidarităţii şi libertăţii. Terorismul a cauzat o pierdere a activităţii economice a zonei, a participării la întregul economic statal, atât în termeni de PIB, cât şi de populaţie şi angajări.

Pentru a câştiga credibilitate, ETA ar trebui să întreprindă mai multe acţiuni de genul celor din 2006, care să facă ireversibilă întoarecerea la violenţă şi să permită să se vorbească, în sfârşit de o normalizare politică totală. Pentru ca aceasta să devină realitate, trebuie ca atât partidele, cât şi populaţia să promoveze respectul pluralităţii etnice în interiorul unui stat. Însă realitatea arată complet diferit, dacă analizăm anii 90, când cucerirea culturală a bascilor a fost un succes:euskera aproape că a înlocuit complet spaniola în şcoli, televiziunilor şi radiourilor de asemenea li s-a cerut să folosească euskera, în ciuda faptului că doar un sfert din populaţia este fluentă(24).

Conflictul rămâne deschis, fiind un fenomen în continuă mişcare şi schimbare, sensibil la apariţia de noi idei şi concepte, şi mai ales la mişcările etnice asemănătoare de pe întregul teritoriu al Europei.

Note

1. Fernando Molina Aparicio, Los vascos en el tiempo de la nacion, în „Cuadernos de Alzateˮ, numărul 34, Primer Semestre, 2006, p. 5.'

2.Ibidem, p. 6

3.Guvernul francez a tolerat prezenţa tetoriştilor ETA, care au folosit Franţa ca bază şi sanctuar în timpul regimului lui Franco. Această situaţie a continuat până în anul 1987, cand Franta a început sa coopereze cu Spania în planurile antiteroriste. Aceste măsuri comune franco-spaniole au atras dupa sine campanii de terorizare ale ETA împotriva ţintelor franceze de pe teritoriul Spaniei, incluzând tranzitarea de către turişti cât şi facilităţi oferite de hoteluri, ceea ce a dus la sporirea numărului vistimelor civile. VeziSean K. Andreson, , Stephen Sloan, Historical Dictionary of Terrorism, Third Edition, Plymouth, The Scarecrow Press, 2009, pp. 64;66.

4.Spain:Basque Uprising since 1959, înEncyclopedia of Conflicts. Since World War II., Chicago, Fitzroy Dearborn Publishers, 1999, p.1190.

5.Tony Judt, Postguerra. Una historia de Europa desde 1945, Madrid, Taurus Historia, 2009, p. 674.

6.Potrivit statisticilor oficialităţilor spaniole, în perioada 7 iunie 1968-Mai 1982 a existat un număr de victime de 349, dintre care 152 erau civili, Vezi Spain.Basque upraising since 1959….., p. 1191.

7.Marianne Heiberg, The Making of the Basque Nation, Cambridge, Cambridge University Press, 2007, p. 100.

8.Ibidem, p. 92.

9.Spain:Basque Uprising since 1959, înEncyclopedia of Conflicts. Since World War II., Chicago, Fitzroy Dearborn Publishers, 1999, p. 1189.

10.Marianne Heiberg, op. cit., p. 99.

11.Tony Judt, op. cit. p. 674.

12.Spain. Basque Upraising…, p. 1192.

13.Ibidem, p. 1193.

14.Spain. Basque Upraising…, p. 1194.

15.Spain. Basque Upraising…, p. 1194.

16.Sean K. Anderson, Stephen Sloan, op. cit., p. 67.

17.Ibidem, p. 68.

18.Ludger Mees, Nationalism, Violence and Democracy. The Basque Clash of Identities, Eastbourne, Palgrave Macmillan, 2003, p. 102.