Conacul de la Mircești: Raiul lui Vasile Alecsandri

„Sărman bordei! Mult e drăgălaș, chiar pus în comparație cu castelurile cele mai feerice. În el mă simt ca într-un calup potrivit cu talia și cu gusturile mele, în el am lucrat pe Despot, Fântâna Blanduziei, Ovidiu, Pastelurile, Legendele, Dumbrava Roșie etc. și sunt dar legat de zidurile lui prin numeroase suveniri scumpe inimii mele”.

Mirceștii au semnificat pentru Vasile Alecsandri spațiul mirific după care tânjea în lungile sale călătorii, în nenumăratele misiuni diplomatice, matricea sa spirituală, oaza de liniște și de sănătate, cuibul apolinic, dar și apolitic, prilej de serenitate și contemplație interioară, introvertire a peisajului în literatură.

Totul îl încânta aici – cocorii ce-l întâmpinau din înaltul cerului, casa scăldată în soare, pomii încărcați de roade, țăranii, cățeii, păsările din ogradă, caii, până și firele de iarbă păreau a se bucura de prezența poetului. Plimbările prin mult îndrăgita Luncă a Siretului, un adevărat parc englezesc sub grija sa, îi dădeau cea mai mare satisfacție sufletească, resort de revigorare și îndemn la scris.

„Locuința tip portret”

Casa memorială de la Mircești reprezintă „locuința tip portret” pentru scriitorul, democratul, politicianul Vasile Alecsandri, conservând atmosfera vetustă, ilustrând întreaga viață a bardului. Situată la ieșirea din sat, la oarecare distanță față de aceasta, se afla însă casa părintească. Fusese cumpărată de vornicul Vasile Alecsandri în 1827, de la hatmanul Alecu Ghica. Înconjurată de vii și de livezi, pe o cornișă a dealului, lângă cimitirul cu bisericuță, oferea privitorului, din cadrul cerdacului cu stâlpi groși de piatră și bolți înalte, o perspectivă amplă asupra lanurilor cultivate cu grâu, porumb, orz, coborând spre „Bulboacă”, un hău de apă mereu rece, adâncă, acoperită cu nuferi, iar departe, la orizont, se profila ca „un balaur cu solzi de aur” râul Siret și lunca plină de stejari bătrâni, imagine ce avea să se întipărească precum un pastel în sufletul poetului.

Copilăria avea să îi fie fericită, împărțită între Mircești și Iași, alături de blânda mamă și autoritatea paternă, tovarăș de pozne fiindu-i „țigănușul, rob la moșie”, Vasile Porojan, cel care încasa pedepsele și pentru conaș de la jupâneasa din casă, Gahița. Prima învățătură o primește de la un dascăl grec, apoi, alături de Mihail Kogălniceanu, de la călugărul maramureșean Gherman Vida. Intră ca intern la pensionul de la Miroslava, al lui Victor Cuénim, urmând ca în 1834 să își ia rămas bun de la copilărie și să plece cu diligența la studii la Paris, lăsând înlăcrimat pe Porojan.

După ce abandonează Medicina, Dreptul, Şcoala de poduri și șosele, se implică direct în literatură și în evenimentele istorice ale vremii, fiind susținător activ în presa franceză a cauzei românilor din Principate. Un tablou pictat de Niccolo Livaditi ne înfățișează nucleul familiei rămase la Mircești: lângă tată, îmbrăcat în anteriu, Catinca, sora cântând la pianină, și de fratele Iancu, în uniformă de cadet, mama, ținând în mână o scrisoare expediată de fiul ei de la Paris.

În alt tablou este reprezentat vornicul, alături de tinerii săi fii, desfășurând un sul pe care stau scrise povețe de conduită. Vasile Alecsandri îi bucurase așteptările, devenind un personaj al saloanelor de cultură ieșene. Farmazonul din Hârlău, Iorgu de la Sadagura și alte scenete şi vodeviluri îi anunțau celebritatea. Avea să editeze, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Ion Ghica, revista „Propășirea”, să colaboreze la „Dacia literară”, să preia conducerea Teatrului Național din Iași, în echipă cu același Mihail Kogălniceanu și cu Costache Negruzzi, să îmbogățească repertoriul dramatic, creând scenete, farse, feerii, vodeviluri jucate cu un imens succes la public. 

„Nicio națiune nu va putea fi liberă, atât timp cât va avea robi”

Implicarea în evenimentele politice i-a adus și exilul, viața sa fiind legată de toate mișcările sociale din țară, Alecsandri participând activ, dar și prin scris, la reforma democrată, redactând petiții, fiind secretar în Comitetul revoluționar de la Cernăuți, apoi deputat în Divanul ad-hoc, ministru al Afacerilor Externe. Călătorește neobosit. O cunoscuse la Mânjina, al doilea punct de pe harta globului, după Champs Élysées, unde „nu mai existau nici munteni, nici moldoveni, ci doar români”, pe Elena Negri, cea care îl încurajează în demersul său de a aduce „poezia colibei” în rândul aristocrației.

Astfel, a publicat la Paris Doine și lăcrămioare. Susține cauza Unirii, îi apare Hora Unirii în „Steaua Dunării”, devine ministru în guvernul provizoriu, candidează la domnie, în calitate de ministru de Externe se deplasează pentru recunoașterea dublei alegeri a prințului Alexandru Ioan Cuza în Franța, Anglia și Italia, fiind un devotat sfetnic, strălucit ambasador. La moartea tatălui său a eliberat robii de la moșie. „Nicio națiune nu va putea fi liberă, atât timp cât va avea robi”, gândise atunci, în cerdacul casei părintești.

Prea multele amintiri legate de cei dragi, dispăruți, îl determină să își construiască o casă mai în mijlocul satului, de supravegherea construcției, între 1861-1867, ocupându-se Paulina Lukasievici, peste ani, soția sa. Avea să țină numeroase conferințe în țară, venind în ajutor „Ostașilor noștri” din Războiul de Independență. Tot la Mircești, avea să primească invitația din partea Societății felibrilor și frumoasa cupă de argint pentru Cântecul gintei latine, întâiul premiu internațional de poezie al românilor.

„După mai multe luni de viață chinuită... în sfârșit am ajuns în raiul Mirceștilor!”

Din ultima misiune diplomatică la Paris se întoarce bolnav, retrăgându-se la Mircești: „Mă aflu la Mircești de vreo două săptămâni, dar ceea ce nu am spus e că rareori am primit o mulțumire așa de deplină, reîntorcându-mă la cuibul meu, ca în rândul acesta. După mai multe luni de viață chinuită... în sfârșit am ajuns în raiul Mirceștilor! Laudă lui Dumnezeu!”

Cu perdelele lăsate, lămpile aprinse, urmărind pâlpâirea veselă a focului din soba cu olane, sorbind din cafea, stând comod pe divanul turcesc dăruit de Ion Ghica, răsfoind gazetele, revistele, broșurile, cărțile cu autograf, corespondența primită într-o cutie mare, privind la cadrele de pe pereți, își va fi amintit cu drag de Elena Alecsandri, născută Cozoni, Elena Negri, rămasă „Steluța” pe cerul tinereții sale, de „Dridri” și Mărioara Florioara, de amicii de la Junimea, de musafirii ce însuflețiseră conacul – Ion Ghica, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, A.D. Xenopol, amintirile purtându-l în visare spre Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Costache Negri, Jean-Henri-Abdolonyme Ubicini, Prosper Mérimée, Frédéric Mistral și alții, și alții...

Vasile Alecsandri (foto jos) a trecut în eternitate la 22 august 1890, fiind înmormântat în mausoleul din curtea casei sale de la Mircești.

Membru fondator al Societății Literare Române, devenită ulterior Academia Română, colaborator la primul Dicționar al Limbii Române, prin testamentul din 1886, poetul donează Academiei Române, for suprem la acea vreme, toate manuscrisele sale, precum și casa.

În 1928, sub egida acesteia, se deschide al doilea muzeu literar din țară, după Bojdeuca din Țicău a lui Ion Creangă (15 aprilie 1918), respectiv Muzeul „Vasile Alecsandri” de la Mircești. Inaugurat la 9 iunie 1957, abia treizeci de ani mai târziu avea să fie organizată o expoziție de bază, ilustrând aspectele semnificative din viața poetului, ansamblul patrimonial trecând în grija Consiliului Județean Iași și în administrarea Muzeului Național al Literaturii Române Iași, care îl va restaura în două etape, 1991-1992, 1997-1999, în cea din urmă fiind schimbată în totalitate tabla de pe acoperiș, ușile, partea de lemnărie, în special în zona a doua a casei, și au fost înlocuite cerdacele putrede pe ambele laturi ale casei. În anul 2008, clădirea a reintrat în posesia Academiei Române. 

„Căsuța mea este, deopotrivă, ospitalieră pentru toți, căci ospeția este un obicei sacru al poporului român!”

Expoziția de bază cuprinde multiple manuscrise, fotografii, documente, mobilier autentic, piese de vestimentație, asigurând succesul unei veritabile case memoriale, de nivel european. Astfel, vizitatorii sunt întâmpinați, în holul intrării, de amfitrion, într-un portret lucrat de C.D. Stahi, primit în semn de mulțumire din partea actorilor Teatrului Național, așa cum scrie pe pânza din spatele picturii: „Iassy, 1887, recunoștința actorilor Teatrului Național!”. „Căsuța mea este, deopotrivă, ospitalieră pentru toți, căci ospeția este un obicei sacru al poporului român!”

În prima încăpere, din dreapta, cum intri, era Sala de biliard, pe verdele postav lovind cu tacul deseori Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza, care îi și dăruise această piesă. Din păcate, s-a pierdut în anii Războiului. Pereții acestei încăperi etalau „scene de războiu”, de ei stând sprijinite „cutiile muzicale”, a căror manivelă întoarsă umplea salonul de muzica lui Rossini, Wagner etc. 

Expoziția permanentă asigură vizitatorului o incursiune în opera scriitorului, oferind detalii, de exemplu, despre activitatea sa folcloristică, desfășurată premergător etapei de relansare a Unirii, a Independenței. Volume în ediție princeps precum Doine și lăcrămioare (Paris, 1853), alături de Rumänische Volks (Berlin, 1857) al lui Wilhelm de Kotzebue sunt expuse sub portretul Elenei Negri, lucrat de pictorul Revoluției, C.D. Rosenthal: „Continuă cum ai început! Cel mai frumos titlu de glorie al unui poet este acela de-a deveni poet național!”

„Adevăratului creator al teatrului românesc original”

O sumedenie de fotografii ale marilor actori, interpreți ai pieselor Despot Vodă, Fântâna Blanduziei, Ovidiu, precum Nicolae Luchian, Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu, Matei Millo, par a aniversa dramaturgia „adevăratului creator al teatrului românesc original”.

Compoziția „Mânjina, 1845”, în care apar creionați tinerii unioniști, Bălcescu, Russo, Alecsandri, Filipescu, Epureanu, Negri, cu strofa din Deșteptarea României, amintește vizitatorului rolul lui Vasile Alecsandri în mișcarea din 1848. Tot în această încăpere sunt evocate desele și strălucitoarele sale misiuni diplomatice.

Încăperea următoare era camera destinată fiicei sale, Maria. Micuță, discretă, împodobită și încălzită cu același stil de sobă albă, cu două rânduri de olane admirate de însuşi Nicolae Iorga. Expoziția prezentă aici aduce trei omagii: lui Mihai Eminescu, care avea să îl numească pe Alecsandri „Ş-acel rege-al poeziei”, „Junimii”, în medalionul căreia Alecsandri reprezintă centrul, „era o adevărată sărbătoare când venea Alecsandri la «Junimea»”, și o a treia vitrină, dedicată Premiului oferit de către Societatea limbilor romanice din Montpellier, în 1878, Bardului de la Mircești, pentru Cântecul gintei latine. 

„Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară...”

Urmează sufrageria. Aici, scufundați în jilțuri, lângă focul vesel al sobei, pe când afară ningea neîntrerupt, „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară...”, Alecsandri și Ion Ghica tăifăsuiau, retrăind anii lor, trecuți acum în istorie. În alte seri se auzea Liszt umplând de armonii conacul. Cufărul de voiaj odihnește și el în această încăpere, ca mărturie a ultimei misiuni a omului politic Alecsandri, 1885-1890, în calitate de ministru plenipotențiar la Paris. 

Holul generos, ce făcea legătura dintre partea frontală și cea care adăpostea, în aproximativ douăsprezece încăperi, oaspeți, servitori, bucătărie, spălătorie etc., era numit de poet „Corabia”. În una dintre aceste încăperi avea să i se facă și autopsia poetului, de către dr. Istrati, constatându-se cancerul pulmonar și hepatic.

Dormitorul poetului este străjuit de tabloul pictat de junimistul Theodor Buiucliu, în tonuri monocrome, „Lunca Siretului”.

Mulţimea de oameni venită la inaugurarea Muzeului „Vasile Alecsandri“ în 1957

„Dimineața, când mă trezesc, îmi place să găsesc cabinetul meu de lucru bine încălzit și vesel luminat de un candelabru imens”. Camera de lucru a lui Alecsandri păstrează cel mai fidel imaginea sa. Regăsim aici masa florentină, la capătul căreia ardea lampa, mapa sa de lucru cu monogramă aurie pe mătase vișinie și, sub coperta de piele maro, monograma sa, care se afla pe mai toate obiectele, căni, lămpi, cești. Din nefericire, au existat mai multe astfel de obiecte cu monogramă, cum reiese din procesul-verbal de predare-primire, după inventarierea întocmită de Academia Română în 1928, astăzi dispărute.

Monograma, dăruită de însăşi Regina-poetă Carmen Sylva – Elisabeta, domină atmosfera: Basil Alecsandri, un B și un A din mătase multicoloră brodate pe catifea bleumarin. Servieta diplomatului, cu inițiale și încuietori metalice, emblema Coroanei Regale drept încuietoare, martor al călătoriilor și persuasiunii sale diplomatice, pare că îl așteaptă și astăzi, alături de cravașa sa. Bicornul, piesă de modă franceză, care venea atașat la costumul de diplomat – uniforma se află la Academia Română, împreună cu floreta – împodobit cu pene de struț, se poate vedea, de asemenea, în casa de la Mircești.

Și tot la Mircești este așteptată cupa de argint primită din Montpellier – aflată astăzi la Muzeul Național de Istorie al României –, simbol al înrudirii limbilor latine, întâiul premiu internațional de poezie al românilor, primit de un adevărat patriot cu spirit european.

Acest articol a fost publicat în numărul 234 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.