Cine erau vedetele Evului Mediu?

Exemple vii de onoare şi curaj, vedetele turnirurilor medievale, cavalerii, au acelaşi statut pe care îl au astãzi superstarurile sportului, fiind idolii unui public care degustã din plin violenţa şi spectacolul.

Când pot fi trasate originile cultului celebritãţii? O teorie susţine cã celebritatea este produsul creşterii nivelului de alfabetizare şi al evoluţiei mijloacelor mass-media din secolul al 19-lea. Termenul de “celebritate” nu este folosit cu referire la o persoanã decât abia în 1849, intrând în vocabularul comun ceva mai târziu. O viziune contrarã însã accentueazã faptul cã deşi termenul intrã în uz atât de tãrziu, fenomenul cultului şi culturii celebritãţii este mult mai vechi.

Pentru ca o celebritate sã ia naştere, trebuie sã existe un spaţiu social separate oarecum de centrele tradiţionale de putere. Esenţa sa se rezumã la deţinerea unor calitãţi populare care sã trezeascã interesul şi admiraţia unei categorii largi a publicului, calitãţi care sã-i confere o aura misticã asemãnãtoare celei a monarhului ales de Dumnezeu. Este foarte probabil ca acest cult sã-şi aibã rãdãcinile în turnirurile medievale ale secolelor 13-14, în aşa-numita erã a cavalerismului.

Depinde şi de semantica termenului. Ideea de celebritate se suprapune în bunã mãsurã celei de faimã, doar cã faima descrie mai degrabã repşi de semantica termenului. Ideea de celebritate se suprapune în bunã mãsurã celei de faimã, doar cã faima descrie mai degrabã reputaţia, renumele, recunoaşterea unor realizãri cu valoare atemporalã, asigurarea perpetuãrii lor în istorie. Celebritatea are mai mult sensul unui compromis între un appeal contingent şi un public adulator. Celebritate este cineva cu un bagaj consistent de carismã care transcende importanţa faptelor sale şi se preface într-o poveste personalã de succes, care integreazã calitãţile şi abilitãţile celui/celei în cauzã în show business.

Dacã vom cãuta premisele emergenţei celebritaţii, ar trebui sã aruncãm o privire în Evul Mediu. Este tentant sã afirmãm cã prima celebritate a Angliei nu este un curtezan al metropolei sau un dandy gerogian, ci cavalerul cu o misiune nobilã, care îşi demonstreazã aptitudinile deosebite în numeroase lupte. Instituţia cheie a emergenţei cavalerismului este turnirul, o formã de confruntare întãlnitã prima data prin secolul al 12-lea, la care participanţii au ocazia sã-şi etaleze talentul rãzboinic. Primele turniruri seamanã mai degrabã cu nişte încãierãri lipsite de orice coregrafie. Cavalerii se învârtesc şi se nãpustesc, aruncându-se asupra inamicului cu lancea şi sabia, sforţându-se sã-l dea jos de pe cal. Prin intermediul turnirurilor, oricât de haotice ar fi, se creeazã un sentiment al coeziunii de grup, dezvoltându-se un mod de gândire şi acţiune comun care îi uneşte pe cavaleri ca membri ai unei comunitãţi speciale.

Povestea unui cavaler

Turnirul are o semnificaţie aparte şi din alt punct de vedere:acordã participantului oportunitatea de a-şi etala aptitudinile şi de a atrage atenţia publicã, pentru cã turnirul este un sport pentru marea masã de oameni, nu pentru elite. Încã din 1170 se ridicã amfiteatre pentru spectatorii dornici sã-şi vadã eroii în acţiune. Crainicii, scutierii, nobilii şi ţãranii empatizeazã cu idolii combatanţi.

În 1280 la Chauvency, Lorraine, un crainic comenteazã live evenimentele, exact aşa cum procedeazã astãzi comentatorii sportivi. Pe un camp de turnir îşi dobândeşte faima un cavaler considerat de mulţi prima celebritate englezã. Este vorba despre William the Marshal (1146-1219), cel mai carismatic şi talentat cavaler al timpului sãu, ulterior Conte de Pemsbrokeşi magnatul care avea sã devinã regent în vremea minoratului lui Henric al III-lea (1216-1272). Prin admiraţia unanimã ascociatã numelui sãu, William îşi câştigã un loc de cinste printre cei mai adulaţi cavaleri ai Angliei angevine.

Biografia cavalerului are de altfel toate ingredientele unei poveşti de success. Al doilea fiu din a doua cãsãtori a tatãlui sãu, deci cu puţine şanse la vreo moştenire, William îşi croieşte singur soarta. Încã de mic este dat în grija vãrului mamei sale, baronul normand William de Tancarville, care deţine un domeniu pe valea Senei. Prin patronajul sãu şi al contelui de Salisbury, William intrã în strãlucitoarea lume a turnirului. Calitãţile sale excepţionale, exersate pe câmpurile de turnir din Franţa îl aduc în vizorul fiului lui Henric al II-lea, în serviul cãruia intrã ca mareşal al curţii.

Participând la 4-5 turniruri pe an, William capãtã reputaţia de invincibil. Ambiţios şi perseverent, el joacã doar pentru câştig, stâpânind foarte bine tactici menite sã-i asigure victorii rapide, cum ar fi eludarea, hãrţuirea sau agãţarea frâielor inamicului. Printre multele sale recompense se numãrã un post în serviciul lui Richard Lionheart (1189-99) şi cãsãtoria cu Isabel de Claire, moştenitoarea domeniului Pembroke, care îl vor conduce spre apogeul carierei:regenţa Angliei.

Ce înseamnã sã fii celebru?

Rezultatele excepţionale într-un domeniu foarte popular şi compania unor personaje puternice fac din William the Marshal un prototip al celebritãţii. Dovezi ale cultului sãu în Evul Mediu gãsim în biografia sa în versuri, “Histoire”, scrisã prin 1230. este o opera fãrã precedent în epoca respectivã. Probabil ordonatã de un menbru al familiei sale, poemul se bazeazã pe amintirile celor care l-au cunoscut pe cavaler, în special servitorii sãi John of Earley şi Eustace of Bertremont.

Biografia abundã în poveşti despre triumf şi onoare, victorii pe muchie de cuţit, prizonieri capturaţi sau premii obţinute, peste tot fiind aruncat un vãl de dramatism care sã accentueze caracterul extraordinar al acestui erou heraclian. Când are loc dezbaterea despre regenţã, Ranulph, conte de Chester, contracandidatul lui Marshal, declarã solemn:“Eşti un cavaler atât de bun, un om atât de bun, atât de temut, iubit şi înţelept, încât toţi te privesc ca pe unul dintre cei mai mari cavaleri ai lumii. Îţi mãrturisesc cu toatã sinceritatea cã tu ar trebui sã fii ales”.

Desigur cã multe elemente ale biografiei sunt condimentate cu picanterii, dar per ansamblu aura misticã din jurul lui William şi sentimentul colectiv de idolatrizare nu sunt produse ale ficţiunii. Simplul fapt cã s-a scris o biografie de o asemenea amploare despre el este o dovadã suficientã.

Dacã William deţine pentru mulţi titlul de prima celebritate în sensul contemporan al cuvântului, acesta nu duce lipsã de companie în ‘hall of fame’ al vedetelor medievale. Mai ales în timpul rãzboiului de o sutã de ani (1337-1453) se afirmã mulţi cavaleri pe fundalul turnirurilor care iau amploare ca metodã de antrenament. Deşi majoritatea cronicarilor sunt cãlugãri care relateazã din auzite de pe front, emerge totuşi şi un alt tip de cronicar, de pildã Jean Froissart, specializat strict pe istorie cavalereascã, menitã sã eternizeze faptele rãzboinicilor.

Unul dintre aceştia este Sir Thomas Colville, originar din Yorkshire, care ia parte la campania de la Crecy din 1346, care îl face celebru pentru competiţia cu un cavaler francez pentru dragostea unei domniţe. Sir John Candos şi Sir James Audley, aflaţi în subordinea Prinţului Negru, Edward, au şi ei o alura distinctã de cavarlerism. Se angajeazã cu prinţul în pustiirea Languedoc-ului în 1355 şi în bãtãlia de la Poitiers din 1369, faptele lor fiind elogiate de cãtre crainicul lui Chandos în “The Life of the Black Prince”, autorul subliniind camaraderia deosebitã dintre cei doi, moştenitoare a celei dintre Roland şi Oliver din poveştle cu Charlemagne. Ca şi astãzi, cultul celebritãţii se construieşte pe un marketing eficient.

Treptat istoria cavalerismului este integratã educaţiei şi antrenamentului cavalerului, pentru ca acesta sã-şi poatã forma din timp modele la care sã aspire, dupã cum declarã şi regale Alfonso al X-lea al Castiliei (1221-84). Cavalerii aparţin unei comunitãţi a onoarei care ştie sã-şi aprecieze antecesorii şi sã-I valorifice drept sursã inspiraţionalã pentru propriile fapte de arme.

Societatea cavalerescã medievalã aduce un suflu nou istoriei aristocraţiei militare. Spre deosebire de mentalitatea eroicã din secolele 10-11, care încã se mai hrãnea din ideea de eroism, mai ales eroism colectiv, aşa cum reiese şi din poemul vechi care glorificã bãtãlia de la Maldon din 991, mentalitatea din secolele urmãtoare pune mai mare accent pe cruciada faimei şi reputaţiei.

Învestirea magicã, idealizantã a cavalerului face loc recunoaşterii unei figuri egocentrice, axate pe realizarea de sine, figurã centralã a noilor chansons de geste, romanţelor medievale. Spre deosebire de cavalerii lui Carol cel mare, care reprezintã mai mult calitãţi decât indivizi, cavalerii noi sunt puternic individualizaţi, carierişti şi aventuroşi, care luptã pentru onoare şi domniţe. Poveştile Mesei Rotunde pot oferi, printre altele, modele de comportament pentru cititorii care doresc sã punã pe scena vieţii reale întâmplãrile.

Se poate spune cã pentru prima datã în lumea post-romanã avem de-a face cu întruparea faimei şi renumelui în valori ale unei elite sociale. Cultul onoarei îl determinã şi este la rândul sãu determinat de cel al celebritãţii, care necesitã o permanentã demonstraţie a calitãţilor.

Celebritatea este atinsã de gustul pentru arta spectacolului şi de populismul capabil sã-l înscrie pe cel meritoriu în adoraţia publicului. Vedetele medievale nu beneficiazã de promovarea pee crane sau afişe, dar au la dispoziţie instrumentul foarte util al heraldicii, ale cãrei însemne înlocuiesc cu succes chipul personajului. Oricând se aflã la vedere blazonul unui cavaler valoros, oamenii ştiu cu cine sã-l asocieze, faptele sale glorioase nepierzându-se şi cavalerul pecetluindu-şi soarta de celebritate.